„Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care, întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează”

DE VORBĂ CU SCRIITOAREA VAVILA POPOVICI din SUA

de Octavian D. CURPAŞ,
Phoenix, Arizona

Vavila PopoviciPoetei şi prozatoarei Vavila Popovici ştiinţa i-a dat multe cunoştinţe, însă literatura a încercat să o înveţe ce să facă cu ele. Ştiinţa i-a exersat şi i-a ordonat mintea, iar preocupările artistice şi literare i-au şlefuit-o, atât cât s-a putut. Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru că a copilărit în diferite oraşe, a schimbat mereu şcolile, a pierdut şi a câştigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasă amintire din vremea începutului este legată de natură, de parcul din Târgu Jiu, unde alerga după orele de şcoală, pe lângă Poarta Sărutului şi Masa Tăcerii. În adolescenţă scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian şi balet la Conservatorul din Târgu Mureş, iar în vacanţe făcea sport, vara tenis şi înot, iar iarna, patinaj. Cu toate că visa să îmbrăţişeze o carieră artistică, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte la doar şaptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iaşul lui Eminescu, unde susţine şi promovează examenul de admitere la Facultatea de Chimie Industrială. Absolvă Institutul Politehnic din Galaţi cu diploma de inginer.

Vavila PopoviciI-a plăcut să lucreze în fabrică şi muncea adesea peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o făcea, până acolo încât viaţa de familie şi cariera au avut prioritate în faţa scrisului şi aceasta din dragoste şi simţ al datoriei. Şi-a iubit soţul şi pe cele două fiice, pentru care şi-a dorit întotdeauna să fie sănătoase şi deştepte, şi la fel de mult îşi iubeşte şi nepoata pe care a crescut-o până la vârsta de doisprezece ani şi pe care o consideră ca fiind al treilea copil al ei. Ea însăşi afirmă că nu a avut o viaţă uşoară, mai ales că adesea tânjea după clipe de linişte, în care să poată scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învăţătura creştină care spune că esenţial este ca timpul să nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel şi sârguinţă, cu hărnicie, într-o direcţie în care te dirijează inima. Aşa a şi făcut, astfel că din acelaşi preaplin de dragoste au apărut, în timp, douăsprezece volume de versuri şi paisprezece volume de proză. Vavila Popovici este în prezent, pensionară şi locuieşte în Statele Unite ale Americii.

„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare. / E melodia cântată / pe strunele viorii Stradivarius. / E culoarea şi lumina / dintr-un tablou al lui Rembrandt. / E marmură de Carrara / dăltuită de Michelangelo. / E o piruetă a Annei Pavlova.” Citind această definiţie pe care aţi dat-o poeziei, am înţeles că sunteţi un om pentru care arta reprezintă un alter ego, o a doua natură. Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Anna Pavlova se regăseşte în poezia dumneavoastră?

Da, poezia este prietenul meu nedespărţit! Împreună cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost şi rămâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindcă Jung şi alţi psihologi se grăbesc să afirme că în domeniul creaţiilor şi al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego şi super ego. Poate că există şi aceste dezechilibre, dar atunci când te naşti cu acest har, el nu poate fi decât, aşa cum spuneţi, un alter ego. Cred că poezia trebuie să aibă din toate acestea, adică din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din tăria şi puritatea marmorei căutate şi şlefuite de Michelangelo, din graţia unei piruete… Ne străduim noi, poeţii, dar asta nu înseamnă că şi reuşim.

Aţi debutat în revista Chimistul” din Oneşti, în anul 1965, pe vremea când lucraţi ca ingineră la Combinatul Chimic din Borzeşti, însă debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi păstraţi lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dumneavoastră de debut?

La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le păstrez o amintire frumoasă. Combinatul Chimic era cea mai mare întreprindere la acea oră, din ţară. M-au descoperit că scriu versuri, deşi ascundeam pe cât posibil această preocupare şi mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu, regret, nu l-am cunoscut personal. I-am trimis două poezii şi mi le-a publicat. Înseamnă că le-a citit şi i-au plăcut.

De ce „13 poeţi” şi nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales că eraţi câştigătoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalţi doisprezece?

Vavila PopoviciEditura era în clădirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oară să întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisă pe adresa mea, mi s-a comunicat că din motive de economie de hârtie, Elena Ceauşescu a dispus să se editeze un volum colectiv. Ceilalţi doisprezece poeţi erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinică, Petru Dunca, Liliana Grădinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruşeţ. În 1990, adică după schimbarea regimului, cei care s-au perindat la direcţia editurii, toţi, pe rând, mi-au promis că-mi vor publica volumul de versuri şi au plecat tot pe rând, foarte curând: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi făcuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat că volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut să-l recuperez, s-a pierdut. Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi cu primul roman, predat unei edituri din Bucureşti. Cu mari insistenţe l-am recuperat, după ce a fost refuzat spre editare. Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scările editurii, spre ieşire, şi m-a întrebat, pe un ton de reproş: „De ce nu mi-aţi spus că soţul a fost condamnat politic?” Am rămas stupefiată, nu i-am răspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna şi am plecat. Dedusese din paginile cărţii. Din puţinul meu timp liber am încercat la o altă editură să-mi public un volum de versuri, tot înainte de 1989, şi am fost refuzată, spunându-mi-se că am prea mulţi îngeri şi prea multă tristeţe în versurile mele. Un scriitor mi-a sugerat să scriu măcar o odă în volumul de versuri, închinată „conducătorului”. Bineînţeles că nu am acceptat. Alţii au făcut-o, sincer sau duplicitar! Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cărţile mele, nu puteau fi mărturisite gândurile şi întâmplările neplăcute, uneori dureroase, din acea perioadă a comunismului; sinceritatea nu putea fi preţuită, ci speculată şi pedepsită, tristeţea era un păcat. Şi, oricum, până la acea dată, să poţi edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relaţii, ori făceai compromisuri. Nu exista o altă cale! Mare talent nu eram, relaţii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat să fac. Unchiul nostru, care era Episcop pe vremea aceea, şi căruia m-am plâns, mi-a spus, mai în glumă, mai în serios: „Astăzi la putere sunt banul, politica şi femeia.” Mă gândesc, acum, ce rădăcini adânci avem…

Ce a urmat după 1989, atât în versuri, cât şi în proză?

Imediat după acele întâmplări am hotărât să-mi public volumele pe cont propriu şi le-am publicat pe rând, şi iată că am reuşit să public mai multe volume de poezie şi proză.

„Te-ai arătat în ceaşca de cafea / dimineaţa, în balconul plin cu flori. / Soarele strălucea pe marginea ceştii / şi tu erai piticul negru / din ceaşca de cafea.” Stihurile dumneavoastră m-au trimis cu gândul la mitologia scandinavă, dar şi la literatura fantastică a Evului Mediu. În ce măsură se regăsesc aceste accente în volumul „Piticul din ceaşca de cafea”, ca un “semn că sufletul nu cere odihnă”?

Un critic literar din Iaşi a scris despre această poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceaşca de cafea? Decât daïmonul creaţiei, care stăruie în mintea şi sufletul creatorului [...]”. Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceaşca de cafea», care dă titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinţa de reînviere te duce la mitul lui Horus, şi totuşi cea mai puternică realitate este cea din puterea visului, pentru că aceasta dezvoltă, transformă, educă transcendenţa trăită, este adevăr, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate despărţi.” Să ne aducem aminte că Mitul era pentru vechii egipteni o cale de cunoaştere care ducea către lumină. Criticul a făcut această comparaţie, cred, având în vedere impresionanta iubire conjugală a zeiţei Isis pentru Osiris. La vremea când i-am citit rândurile, am fost profund emoţionată. Dumneavoastră v-aţi gândit, probabil, la cosmogonia scandinavă, despre care se spune că dă frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viaţa, cu toate bucuriile şi suferinţele ei, nu este decât amânarea unui sfârşit… Mitologia nordică a fost şi rămâne o sursă de inspiraţie în literatură, artă. M-a impresionat, spre exemplu, lucrarea „Inelul Nibelungilor” a compozitorului german Richard Wagner, în care sunt dezvăluite calităţile eterne ale personajelor portretizate în mituri, aventurile zeilor, uriaşilor, gnomilor şi oamenilor care luptă cu lăcomia şi trădarea pentru a ajunge la un final izbăvitor; Brunhilde ia inelul magic şi se aruncă împreună cu acesta într-un rug funerar, pentru a-l distruge pentru totdeauna. Sacrificiul ei aduce inelul înapoi Rinului şi purifică lumea, pentru o nouă eră a iubirii… Frumos, înălţător! V-aţi gândit probabil şi la literatura fantastică a Evului Mediu, la povestea Graalului sau la basmele din ciclul „O mie şi una de nopţi”; la cei care au creat acea miraculoasă literatură a secolului al XIX-lea, Honoré de Balzac, Jules Verne, Oscar Wilde, Bram Stoker în romanul Dracula. Sau poate la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeană? Frasinul şi Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului şi iarna venind şi vântul scuturând frunzele şi rămânând doar sufletul fără haină… Da, el, sufletul care nu cere niciodată „odihnă”!

„În zilele de vară / când căldura / îmi învăluia trupul, / închideam ochii / şi mă rugam soarelui. / Din prea multă iubire / mă rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodată că o paralelă între aceste versuri ale Vavilei Popovici şi cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto şi lapona Enigel” (Mă-închin la soarele-nţelept, / Că sufletu-i fântână-n piept / Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul fântână. / La soare, roata se măreşte, / La umbră, numai carnea creşte / Şi somn e carnea, se dezumflă,/– Dar vânt şi umbră iar o umflă…”) este absolut normală? Cum se autodefineşte lumea spirituală a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adeptă al cărui tip de cunoaştere filosofică sunteţi?

Nu m-am gândit până acum la această paralelă şi comparaţia mă onorează; acolo este o dramă lirică puternică, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii săi, o dragoste fulgerătoare faţă de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbră mult mă tem / Că dacă-n iarnă sunt făcută / Şi ursul alb mi-e vărul drept, / Din umbra deasă desfăcută, / Mă-nchin la soarele-nţelept”. Este reluată oarecum tema din Luceafărul lui Eminescu, tot atât de liric redată imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri… Poate, acele versuri: „Din prea multă iubire mă rugam”? Referitor la a doua întrebare, legată oarecum de prima, nu pot să afirm că mă încadrez strict într-o cunoaştere filosofică. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica, pentru că m-au obsedat multă vreme: „Dacă iubiţi poezia sau muzica, pierderile, creşterile, curgerile, dacă vă plac geometria şi rigoarea fără să vi se împietrească inima, dacă sunteţi în stare de un dram de nebunie şi un munte de măsură, veţi întâlni filosofia.” Şi cred că am întâlnit-o şi nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica născută din mirare în faţa rânduirii acestei lumi… Aşa se întâmplă, cu cât omul dobândeşte mai multe cunoştinţe, cu atât are mai multe lucruri nelămurite, îşi pune mai multe întrebări. Mirarea aceasta filosofică rezultă şi din perceperea intensă a durerii, în urma căreia vin întrebările. M-am convins cu timpul că, prin acumulare de cunoştinţe, de experienţe mai plăcute sau mai triste, vine momentul când îţi ordonezi răspunsurile şi îţi faci o filozofie asupra vieţii care este numai a ta şi pe care o poţi păstra în tine sau poţi s-o faci cunoscută semenilor, prin una din formele artei. Cred în Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, cred în dreptate, adevăr, iubire; în libertate, în fericire, în lumină – spirit viu care coboară din soare şi intră în contact cu spiritul nostru, cred! Aristotel spunea la vremea sa că oamenii au început să filosofeze mânaţi fiind de „mirare”. Şi aşa este! Dacă ai ochi să priveşti cu atenţie această lume, începi să te miri. Şi te miri, şi te miri, şi te întrebi, şi răspunsurile vin, alteori nu vin… Dar în tot ce facem şi gândim trebuie să-l avem pe Dumnezeu în viaţa noastră. Nu trebuie să respingem nimic din ceea ce ar putea exista, fiindcă gândirea ne este atât de limitată! Libertatea şi fericirea spre care tindem nu se pot obţine decât prin iubire şi dăruire; iubire faţă de aproapele nostru; iubirea care ne este însămânţată în suflet şi pe care trebuie s-o îngrijim, ca această sămânţă să ajungă să rodească. Cred că trebuie să ne străduim pentru a înlătura animalitatea, egoismul şi barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convieţuire normală de care avem atâta nevoie, iată în ce cred! Mai cred că trebuie să ne debarasăm de teama care ne-a însoţit şi ne însoţeşte încă. Să devenim încrezători în forţele binelui, să fim curajoşi, cu compasiune faţă de aproapele nostru, dar şi faţă de departele nostru, de ce nu, şi cu spirit de sacrificiu, aşa cum ne învaţă Hristos, iar sacrificiul înseamnă renunţare în favoarea semenului tău, izvorâtă din preaplinul dragostei.

„Sus – un cer îndepărtat, albastru. / Sub mine un astru. / În mine – universul reflectat. / Infinitul – mister plin de mistere. / «Cerul cerului al Domnului este!» / Moartea – printre ere, / În mine – universul reflectat.” Cum explicaţi această înclinaţie specifică simbolismului spre nostalgie şi spre valenţele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutică ce vă caracterizează?

Vavila PopoviciSimbolurile, în general, ne sunt necesare exprimării lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. După mine, este un mare poet! Am găsit într-o revistă un articol în care se spune despre băcăuanul Bacovia că este „un ins epuizat prematur, că percepe timpul ca un bătrân, îmbătrânit de eşecuri şi celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu climă aspră [...] pentru bătrâni, provinciali, «nordici» timpul trece greu, monoton şi chinuit”. M-a durut şi m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi şi a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însă cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obţine arta.” Cred că m-a influenţat în scrierea unor poezii. A scris poezia „Amurg”, amintind de Corbii poetului Tradem: „Trec corbii – ah, «corbii» / Poetului Tradem – /Şi curg pe-nnoptat / Pe-un târg îngheţat”. Fiindcă tot vorbim despre creaţie, despre poezie, permiteţi-mi să divaghez puţin, să întreb cine îşi mai aminteşte de talentatul poet craiovean Traian Demetrescu, care semna de multe ori cu pseudonimul literar Tradem? A fost cel care a recunoscut printre primii valoarea lui Eminescu şi l-a caracterizat într-un vers „tu dulce-al poeziei Crist”. A scris poezia „Corbii”: „Pe plopii întinşi / Coboară corbii-n pâlc de doliu, / Cernesc al iernei alb linţoliu, / Şi, trişti, de foame par învinşi… // Cugetători, / Privesc spre cer, privesc departe; / Pe când un glas de vânt împarte / Un cântec care dă fiori…” Pe atunci, invocând acest dialog al spiritelor, am scris poezia „Visul lui Bacovia”: „O floare, un gând, un poem / Şi-n mii de speranţe, / Mii de cutezanţe / Şi visul poetului Tradem. / Ce glasuri interioare îmi sună! / Ce voci! Mă-ngrozesc să le-ascult, / Pe când apărând blânda lună / Mă poartă în nopţi de demult. / O floare, un gând, un poem, / Vise mă fac să evoc. / Unul din ele invoc, / Visul poetului Tradem”. Am scris cândva şi o poezie intitulată „Dragoste de Bacovia” care se termina cam aşa: „Privea în sus şi-mi arăta / «corbii poetului Tradem». / Corbi ce se duceau «pe pustii», în amurg, «pe zări argintii». / Râdea emoţionat, vibrau în el «scântei de vis» / sub cerul gri, deschis. / Am căzut în genunchi şi-am început a-l implora: / Maestre, atinge-mă cu pana ta!” Cât priveşte nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteţi a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hrăneşte din absenţe.” Şi această absenţă a persoanei iubite, pierdută pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiraţie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensaţie a absenţei, cu iluzia transformării ei în prezenţă. Andrei Pleşu spune că melancolia este un moment de înstrăinare, de izolare : „Priveşti ceva, ai vrea să-l iubeşti, dar nu poţi, simţi că între tine şi el este o distanţă pe care n-o poţi diminua.” Câtă dreptate are!

A apărut cu un timp în urmă „Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte scrisă de Jeni Acterian. În literatura română, jurnalul, se întâlneşte la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar şi „Jurnal american”. Vă consideraţi o continuatoare a scriitorilor anterior menţionaţi în ceea ce priveşte mărturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalităţi reflectate ca o confesiune generată de anumite împrejurări de viaţă?

Unii şi-au pus întrebarea dacă un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred că da! Îmi place să scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectură, etc. Contemplu, gândesc şi reflectez. Reflecţia, deci, însoţeşte contemplaţia. Îţi exprimi propriile gânduri şi păreri şi stârneşti gândurile cititorului care intră într-un dialog al undelor cu scriitorul. Părerea lui Mircea Eliade era că cel ce scrie un jurnal, în măsura în care el încearcă să capteze măcar o parte din ceea ce vede şi simte, trebuie să accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. Şi totuşi, a scris jurnale. Tolstoi spunea că jurnalul este o redare a realităţii. Eu accept ideea de a fi o redare a realităţii, dar, ca să fie şi literatură, cred că trebuie depăşită într-un mod această realitate, trebuie transcendentalizată, dacă se reuşeşte, bineînţeles… Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destăinuire, de sinceritate pe care o are orice om; unii o fac verbal, alţii în scris. George Călinescu spunea că este o prostie să scrii un jurnal, actualul critic Ion Simuţ spune (am găsit un articol în „România literară”) că jurnalele ar trebui să stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt păreri şi păreri, dar jurnalele se vând şi se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea că jurnalul poate avea capricii, lejerităţi, copilării, confesiuni şi chiar indiscreţii. Aşa şi este! Jurnale s-au scris şi se scriu, şi rezistă, şi chiar au mare succes în comparaţie cu literatura de ficţiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului tăria şi înţelepciunea pentru a le exprima”.

Suntem la capitolul memorialistică, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizării acestei cercetări a societăţii româneşti? Cât si cum v-aţi documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentaţi viaţa în complexitatea ei socială şi psihologică?

„Albumul cu fotografii” este o carte editată în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie şi este o lucrare memorialistică alcătuită din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea şi inima mea. Singura ficţiune este cel de-al treilea copil (băiatul), spre a scoate în evidenţă mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redată în romanul „Binele şi Răul”). Scriind toate cărţile la persoana întâi, am fost întrebată după citirea fiecărei cărţi dacă este viaţa mea şi am subliniat că m-am inspirat din realitate, dar am introdus şi elemente fictive, spre a da o continuitate acţiunii, a face… literatură. Această carte însă, în mare parte, nu este ficţiune, ci realitatea vieţii pe care am trăit-o. Şi nu este singura carte scrisă în acest mod!

De unde provine dramatismul scrierii de faţă? Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, care este fotografia ce vă este cea mai dragă din acest album?

De unde provine dramatismul? Din viaţa pe care am trăit-o. Fotografia cea mai dragă este a soţului pe care l-am pierdut.

La ce lucraţi în prezent [2011 – n.r.]?

Am două cărţi în lucru. Mereu am câte două cărţi în lucru. Prima este un volum bilingv de versuri, a doua este o carte de amintiri, intitulată „Popasurile vieţii”.

Cum arată viitorul?

Hm! Mult a fost, puţin a rămas! Pentru mine, vorbind. Timpul vieţii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleacă… Îmi pare rău, fiindcă va fi plin de evenimente. Cred că nu trebuie să ne speriem, fiecare generaţie a avut probleme noi, mai grele, mai uşoare, dar le-a trecut. Fiecare om trebuie să poarte în suflet credinţa în Dumnezeu. Cu ea va depăşi mai uşor greutăţile.

Ce recomandare aţi dori să le faceţi celor care abia acum încep să scrie?

Să iubească adevărul, să viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Să citească mult şi sistematic. Să caute valoarea în viaţă. Să-şi facă bibliotecă şi fişe pentru cărţile citite. Să scrie, dar să nu se grăbească să publice. Eu m-am grăbit, fiindcă am pierdut din timpul scrierii, şi acum îmi dau seama că ar fi trebuit să revizuiesc cu atenţie textele şi să fiu mai exigentă cu editarea lor.

Ce hobby-uri aveţi?

Am avut multe. Acum mi-a rămas doar muzica.

Cât de multă poezie există într-o reacţie chimică?

O reacţie chimică se prezintă ca un fenomen în urma căruia două sau mai multe substanţe puse în contact în anumite condiţii formează substanţe diferite, altele decât cele iniţiale. Te minunezi când vezi că una pui şi alta iese. În poezie folosim cuvinte din bogăţia limbii, după gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alăturăm într-un mod, ele se atrag, se amestecă, explodează, uneori (ce mult aşteptată este explozia cuvintelor!), formând idei şi imagini pe care cititorul le gustă… Ne minunăm, uneori, pentru ce a ieşit. Se întâmplă să nu-ţi mai recunoşti gândurile care te-au însoţit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care, întocmai ca o reacţie chimică, ne tulbură, ne mişcă, ne fascinează.

Scrie un comentariu

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 46 other followers

%d bloggers like this: