Norocoşii

Lui Liviu Rebreanu

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif Grapini la Sant - Pe MariiSoarele îşi arată când şi când obrajii roşietici printre nori, învăluind cu razele-i purpurii împrejurul, spinările împădurite ale înălţimilor, turla ţuguiată a bisericii, acoperişurile de ţiglă roşie şi de şindrilă înnegrită ale caselor ce împânzesc valea, plopii lunguieţi de pe malurile râurilor, luciul apei, cele trei perechi de şine de cale ferată, cărarea bătătorită de alături şi feţele a trei drumeţi, un ţăran cu o desagă pe umăr, un băietan şi o babă puţinică la trup, gârbovită şi de ani, şi de povara unei traiste purtate în spate. Cei trei tocmai au plecat din gară, după ce au pierdut trenul, luând-o pe cărăruia întinsă ca o cureluşă alburie de-a lungul şinelor, cu gând să iasă la drumul mare, iar de acolo să o ia spre casă, bărbatul şi feciorul spre a lor, baba spre a ei. Au pierdut trenul e un fel de a spune, întârziaţi n-au fost, doar s-au sculat cu noaptea în cap, şi nu numai atât, au şi fost primii sosiţi în gară, când era încă îngropată în noapte şi în somn, însă îmbulzeala de mai târziu de la casa de bilete, lipsa lor de îndrăzneală generată de bunul-simţ şi de ruşine, nervozitatea şefului staţiei, indispus din motive doar de el cunoscute, graba mare de a nu rămâne de tren ce i-a zăpăcit în aşa hal încât în loc s-o ia spre vagoane s-au îndreptat spre locomotivă, pierzând secunde preţioase, timpul scurt, un minut, de oprire a trenului şi mai ales gestul conductorului, care l-a îmbrâncit pe ţăran, împingându-l de pe scara vagonului, toate acestea la un loc au făcut ca cei trei să nu prindă trenul. Ţăranul calcă îndesat, privind înnegurat înainte, cu gândul la întâmplările neplăcute al căror personaj principal a fost, tânărul ţine aproape, cătrănit şi el, iar bătrâna, cu năframa neagră trasă pe ochi şi cu povara în spate, lipăieşte hârşâit, străduindu-se să ţină aproape. Tată, se aude vocea tânărului ca o şfichiuitură în liniştea încremenită, uite o fântână, hai să ne aşezăm colea şi să te speli pe faţă, încă mai eşti cu sânge, Bine, băiete, aşa om face, dă curs invitaţiei bărbatul, vorbind apăsat, cu ciudă şi cu supărare neascunsă în glas, apoi ce să mai zic, lele, se adresează bătrânei, întorcându-se spre ea, rău îi ce ni s-a întâmplat, dar nu până într-acolo, încât să ne pierdem nădejdea, mergi sănătoasă, şi poate om avea mai mult noroc mâine-dimineaţă, Dacă nu vă e cu supărare, se aud vorbele piţigăiate şi tremurânde ale femeii, mă opresc şi eu să beau oleacă de apă, de spaimă mi s-a uscat gura, nu alta, şi cine ştie, poate prindem un motor, Ce motor, lele, se arată sigur pe sine tânărul, luându-i traista din spate şi aşezând-o lângă banca de piatră, aflată în preajma fântânii, la câte motoare trec pe-aici, stăm de ne vine acru, Şi, continuă bărbatul spusele fiului său, la cât îs şoferii de îngăduitori să ia din drum nişte proşti ca noi, ne apucă nu noaptea, aşteptând, ci moartea. Bătrâna, oftând din greu, se aşază pe lespedea băncii şi îşi trage suflul, în timp ce flăcăul scoate apă din fântână, învârtind cu mâna dreaptă mânerul roţii, apoi blochează roata cu cârligul, vine în faţă, deschide portiţa de leaţuri, se apleacă, prinde ciutura şi o saltă pe marginea fântânii, ia cana de tablă agăţată într-un cui, o umple şi o întinde femeii, Mulţam, maică, iaca o gură numai, că mi s-a uscat gâtlejul de spaimă când l-am văzut pe tată-tău întins la pământ, cu faţa plină de sânge în prundiş, bată-l Dumnezeu să-l bată, de hoher, aşa trebuie să se poarte conductorul cu oamenii, doară mâniosul de şef de staţie ne-a întârziat, nu noi, Lasă, lele, nu te mai necăji, ce-a fost a fost, zice ţăranul, ţinând palmele căuş şi aşteptând ca băiatul să-i toarne apă în ele, mai bine aşa, că, Doamne fereşte, se putea şi mai rău, să alunec sub tren, bunăoară, Doamne fereşte, întăreşte vorbele omului bătrâna, dar spurcată făptură conductorul, şi să fi fost ciumaţi şi tot nu s-ar fi purtat în aşa hal cu noi, şi nu numai el, n-aţi văzut, când l-am întrebat pe hamal de nu cumva întârzie trenul, s-a răstit la mine şi m-a spurcat cu vorbe, pe mine, femeie cu părul alb în cap, dar nu ştiu de ce mă cain, că eu am scăpat ieftin, dumneata ai pătimit mai rău, întâi te-a apucat de guler vardistul şi te-a scos din rând, nu i-ar ajuta Dumnezeu, apoi s-a ploconit şi a râs domnului acela bondoc şi umflat ca o budeşcuţă, Aşa-i lumea, lele, n-avem încotro, haina îl face pe om, cine a scos vorba asta a ştiut ce spune, n-ai văzut că şi conductorul răcnea la ţărani făcându-i boi, trăgând cu ochiul la un domn ce-i zâmbea cu îngăduinţă, Râd pe seama noastră, că de n-am fi noi talpa, ce s-ar face toţi îmbuibaţii şi sclifosiţii ăştia, întreabă retoric femeia, n-ai băgat de seamă şi la şeful staţiei, nu numai că te-a năpăstuit cu vorba, dar a şi stopit după ce-a închis fereastra de la ghişeu, eram de faţă şi l-am zărit, le e scârbă de noi, dar de lucrul mâinilor noastre nu, brânza, laptele şi câte altele nu-i îngreţoşează, nu le întoarce rânza pe dos, Nu m-a durut şi nu mă doare locul loviturii, nici faţa şi nici coatele, m-a durut şi mă doare sufletul, m-am simţit un târâie-brâu şi un coate-goale, mi-a fost mai mare ruşinea, în vagoane era plin de oameni, nici cu un câine nu te porţi cum s-a purtat nenorocitul de conductor cu mine, de ceilalţi doi nu mai zic, de asta-i tot spun băiatului ăstuia, învaţă, copile, nu te lăsa pe tânjală, un pic de domn acolo să fii şi tu, că altfel se uită lumea la tine, că domnii făcuţi din ţărani altfel îs, ştiu ce înseamnă să trudeşti din greu la coarnele plugului, Cine n-are şapte ani de-acasă poate face şcoală pân-o bolunzi, obrazul subţire şi inima bună nu se câştigă numai în şcoli, Aşa-i, lele, confirmă ţăranul, ştergându-se pe faţă cu poala cămăşii de pânză, Tată, i se adresează feciorul, dă cu apă şi pe cămaşă, cum te-ai şters cu ea în gară ţi-e toată sânge, Oi da, batăr că mă-ta ce treabă are decât s-o spele, că şi ea, cu gura ei spurcată, cobeşte, şi uite că se-ntâmplă, îşi varsă omul năduful pe consoartă, aducându-şi aminte de spusele ei, la plecarea spre gară, Dar ce-a cobit, se arată curioasă bătrâna, netezindu-şi părul ieşit de sub basma şi strângându-şi mai tare nodul de sub bărbie, Păi, când am ieşit din casă, ca să venim la tren, m-am poticnit în prag, şi ea a sărit cu gura la mine că nu-i a bună şi că cine ştie ce-oi păţi, Apoi, n-aş vrea să te supăr, zice baba, dar îs semne care ne dau de ştire ce şi cum din cu vreme, eu, una, mă iau după ele, îs păţită, Dar în dimineaţa asta ai avut vreun semn, întreabă ţăranul, aşezându-se pe bancă, lângă femeie, şi cotrobăind în chimir după lulea, că şi dumneata te afli în aceeaşi oală cu noi, Nu mi s-a arătat, răspunde baba, încercând să refacă în minte drumul de acasă până la gară, în speranţa găsirii unui fapt ce-ar fi putut s-o pună pe gânduri, Păi vezi, concluzionează bărbatul, mulţumit că dreptatea a fost de partea sa, şi scuipă subţire printre dinţi.

Poligon de antrenament_2_foto Leon-Iosif GrapiniDinspre gară adie un miros pătrunzător de cărbune ars, aerul e răcoros şi umed, de vină fiind ploaia de peste noapte, dar şi dâra de aburi lăsată în urmă de trenul plecat nu de multă vreme. Împrejurul e atins de lumina prăfurie a dimineţii în răstimpuri, după cum norii adunaţi buluc spre răsărit catadicsesc să lase ferestre deschise prin care soarele somnoros îşi împrăştie cu dărnicie ponderată strălucirea sângerie, nehotărâtă. Aşezarea, întinsă de o parte şi de alta a râului, înconjurată de înălţimi silvestre, se trezeşte la viaţă, zgomote fireşti se aud ici-colo, câţiva localnici, aflaţi încă sub puterea gândurilor şi a viselor de peste noapte, trec grăbiţi şi zgribuliţi pe străduţele înguste, mărginite de clădiri mohorâte, fiecare dintre ei cu treburile zilei ce stă să înceapă, din când în când câte o căruţă hodorogită, trasă de cai, coboară drumul principal ce străbate pădurea dinspre răsărit, venind din capitala provinciei, căruţele trec podul de peste râu, apoi, calea ferată, hurducându-şi roţile, se îndreaptă spre intersecţia ce marchează începutul localităţii, unele trăsuri luând-o la dreapta, spre satele înşiruite în susul văii, altele, la stânga, urmând strada largă ce taie aşezarea în lungul ei, oprindu-se în târg sau ţinând calea mai departe spre comunele învecinate. Din locul unde se află, cei trei năpăstuiţi pot vedea cu uşurinţă o bună porţiune din şosea, podul şi trecerea la nivel, dar şi o bucată din strada principală înfăţişată privirii de largul uliţei ce duce la gară. După trecerea a patru, cinci atelaje, la câteva minute îşi face apariţia o dubă neagră, cu ferestrele laterale şi cele din spate zăbrelite, opreşte la trecerea de cale ferată, apoi se pierde după case, spre a apărea în scurtă vreme în ulicioara gării şi a opri, într-un tuşit scurt şi sec de motor, în spatele clădirii, mai exact în dreptul uşii de acces în biroul de mişcare. Ţăranul urmăreşte cu interes deplasarea vehiculului, pufăind din pipă, şi, într-un târziu, rosteşte mai mult pentru sine, Nu-i a bună, motoare de astea se văd rar şi numai atunci când cineva s-a certat cu legea, Ce să fie oare, întreabă femeia preocupată, muncindu-se cu mintea să înţeleagă rostul prezenţei acestei maşini în gară, Cine ştie, răspunde omul, dezlegând cu mişcări încete, calculate, gura desagilor, apoi, dacă tot ne-am aşezat, băiete, şi dacă tot e fântâna lângă noi, eu zic să ne punem rânza la cale, cum graba a fost mare n-am apucat a ciuguli nimica, dumneata ai mâncat, lele, Ba, dar am două plăcinte cu urdă, oi îmbuca şi eu, amu, că m-a îngăduit spaima, o îmbucătură mi-a prinde bine, Hai, băiete, dă-te mai aproape, gustăm ceva, mai bem oleacă de apă, că-i bună şi rece, şi o luăm spre casă, că ce-om face. Ţăranul scoate din desagă merindarea din pânză de cânepă, o aşază pe lespedea de piatră, îi desface nodul şi o întinde, netezindu-i colţurile, ia cele două cepe curăţate gata, le scobeşte miezul mustăţilor şi le împarte în patru, presărând peste ele sare dintr-o cutiuţă, pe urmă taie, cu o brişcă, dintr-o dărabă de slănină fâşii subţiri şi scurte, le rânduieşte între grunzul de brânză şi bucata de mămăligă. Din spatele unei magazii de tablă ruginită, ce odihneşte la câţiva paşi în spatele fântânii, îşi face apariţia, atras de miros, un câine oacheş, animalul se întinde pe labele din faţă şi îşi arcuieşte spinarea, dezmorţindu-şi trupul, îşi scutură blana ponosită şi se apropie grijuliu de oameni, dând vârtos din coadă. Dar pricăjit şi amărât mai eşti, bată-te amarul, ia de-aici, zice ţăranul aruncându-i câteva bucăţi de slănină şi un boţ de mămăligă, pe care potaia le înghite la repezeală, lingându-se pe bot şi aşteptând ca bunăvoinţa omului să se manifeste din nou, Deocamdată îţi ajunge, îi ghiceşte acesta dorinţa, îi fi tu flămând, dar nici noi nu stăm mai acătării, pe urmă, adresându-se femeii, nu vrei, lele, să guşti, Nu, mulţam frumos, şi aşa plăcinta asta e prea multă, mai am una, dacă poftiţi, Eu, unul, nu, poate băiatul, vrei, îl întreabă pe flăcău, Nţ, face acesta, mestecând arar, fără prea multă tragere de inimă.

Poligon de antrenament_1_foto Leon-Iosif Grapini

Mai târziu, sătui şi cu lucrurile adunate, ţăranii s-au înşiruit pe cărăruie, bărbatul în faţă, urmat de tânăr şi de babă, luând-o tăcuţi şi fără grabă spre drumul principal, în spatele lor, câinele, după ce-a înghiţit bucata de mămăligă şi cea de plăcintă lăsate anume pentru el şi după ce-a muşinat în zadar locul, aşezat pe labe lângă bancă, priveşte după oameni, mulţumit că ziua, pentru el, a început cât se poate de bine. Ajunşi la şosea, ţăranul i se adresează bătrânei, No, mergi cu Dumnezeu, lele, noi ne vedem de drumul nostru, femeia nu apucă să rostească o vorbă, că din pădure îşi face apariţia un camion cu prelată, huruind şi scoţând fum negru în urmă. Băietanul, ieşit deja pe carosabil, face câţiva paşi în spate, spre a elibera calea, şi se întoarce cu spatele la comunicaţie, vehiculul trece calea ferată, se apropie de cei trei, trage pe dreapta, se opreşte, scârţiind din toate încheieturile şi eliberând din abundenţă, pe ţeava de eşapament, un fum gros şi înecăcios. Vă duc undeva, întreabă şoferul, scoţându-şi capul pe geam şi afişând doi ochi negri, vioi şi pătrunzători, o mustăcioară zglobie şi un zâmbet binevoitor pe buze, un tânăr nu cu mult mai în vârstă decât fiul ţăranului, cel puţin aşa îl arată înfăţişarea, Dar unde mergi, întreabă omul cu desaga în spinare, Acolo, vine răspunsul, Vai, păcatele mele, exclamă cuprinsă de bucurie bătrâna, taman unde vreau eu să ajung, Numai Dumnezeu ni te-a scos în cale, zice bărbatul, apropiindu-se de camion, eu cu băiatul mergem mai încoace, până în comuna vecină, am scăpat trenul, dacă eşti bun şi ne iei venim cu toată fuga, Hai de urcaţi, dumneata şi lelea, în faţă, flăcăul să salte sus, în ladă, până unde mergeţi nu-i tare mult, şi chiar dacă-i niţel răcoare, tânăr cum e nu simte, daţi-i lui sarsanalele, Dumnezeu să te aibă în pază, îngână femeia cu lacrimi în ochi după ce se vede urcată în cabină şi aşezată confortabil între cei doi, să ai parte numai de bine, Am de intrat în gară să las două lăzi cu mere, nu zăbovesc, le las şi-i dau talpă, zice şoferul, înscriindu-se cu vehiculul pe banda drumului, dar ce-ai păţit, bade, te văd cu nasul umflat şi roşu, întreabă acesta privind atent la şosea, Lasă-mă în păcatele mele, că mi-e şi groază să spun cuiva ce-am pătimit, iaca aşa şi aşa, povesteşte, în câteva cuvinte, păţaniile cu gardianul, cu şeful gării şi cu conductorul de tren, Oameni haini, asta e, concluzionează tânărul, trăgând de volan spre stânga şi intrând pe uliţa gării.

Camionul face un ocol scurt, trecând prin faţa depozitului de combustibil, şi revine în străduţă, oprindu-se pe dreapta. Şoferul coboară din cabină, se duce în spatele maşinii şi-l roagă pe flăcău să-i împingă lăzile până în margine, le dă jos, le aşază una peste alta şi le ia în braţe, Vin să te ajut, se arată băietanul binevoitor, pornit să sară jos, Stai acolo, nu-s grele. Din locul său, ţăranul observă maşina cea neagră, staţionată în spatele gării, şi vreo cinci, şase persoane strânse roată dincolo de ea, la câţiva metri, îl vede pe şofer ducând cele două lăzi pline cu mere şi pe un bărbat ieşit în grabă afară spre a-l întâmpina şi a-i da ceva lămuriri, tânărul, dând din cap, semn că a înţeles, lasă lăzile jos, lângă peretele sălii de aşteptare, priveşte lung spre vehiculul negru, cu ferestre zăbrelite, aruncă o privire scurtă spre geamul biroului de mişcare, apoi revine la camion, se urcă la volan, îi dă cheie şi o ia din loc. Ceva miroase urât acolo, se adresează celor doi abia după ce, cotind la stânga, iese la şosea, Şi eu am zis asta, îşi dă cu părerea ţăranul, în vreme ce femeia priveşte ascuţit când la unul când la altul, încercând să înţeleagă mai multe, Mi-a spus să las lăzile afară, că le-or lua ei mai târziu, continuă tânărul, apăsând pe acceleraţie şi privind cu atenţie în faţă, Dar cine era, se interesează interlocutorul, Unul, de-al gării, habar n-am, Şi ce-a zis, Că şeful e ocupat, are nişte domni în birou, batăr că eu n-aveam treabă cu şeful, ci cu gardianul, merele erau ale lui, ori cel puţin lui trebuia să i le dau, numai că şi acesta era înăuntru, la şef, cu domnii veniţi, cred, cu maşina, Ai zărit ceva pe fereastră, Ba, am auzit doar vorbe, însă n-am desluşit nimic, nici n-am vrut să zăbovesc, dar nici omul ce mi-a ieşit în cale nu m-a lăsat, a zis să-mi văd de drum, n-aţi văzut că erau şi nişte localnici strânşi în apropiere, Am văzut dară, Nişte curioşi, când vezi maşina asta ştii că cineva se află la ananghie, deşi tuturor le e frică de ea, când o văd, se adună ca albinele la stup, Aşa-i, confirmă partenerul de dialog, Cine ştie ce matrapazlâcuri or fi făcut, şeful gării şi gardianul, vreau să zic, că ăştia-s mână-n mână, numai ei ştiu ce învârt şi ce împart, Mă gândesc, cu mintea mea de muiere, se bagă în discuţie baba, că ceva tot or fi ştiut sau or fi bănuit, din pricina asta erau zburliţi şi puşi pe harţă, şi vardistul, şi şeful staţiei, Că bine zici, lele, se dumireşte omul din dreapta, prea erau oţărâţi, n-ai băgat de seamă că şeful ne-a lăsat baltă lângă ghişeu şi s-a dus la telefon, cine ştie ce veste rea o fi primit, aşa pricep şi eu mai bine de ce s-a răstit la mine, când mi-a dat biletele, şi de ce mi-a trântit fereastra în nas, Poate că a stopit nu de sila noastră, îl completează femeia, ci de amarul din vintre, Ştie Dumnezeu, eu, chit că mi-a amărât viaţa cu vorbele şi cu apucăturile sale nu mă bucur nici cât negru sub unghie de necazul lui, nici de-al altora, fiecare doarme după cum îşi aşterne, Aşa-i, Şi cum ziceai, bade, te-a împins conductorul de pe scară, întreabă tânărul de la volan, schimbând oarecum subiectul discuţiei, Împins dară, Păi ce-a avut cu dumneata, Ştie-l binele, că zăpăcit cum eram şi zorit să nu scap trenul n-am băgat de seamă unde-s vagoanele pentru ţărani şi m-am năpustit spre locomotivă, Vagoanele pentru boi, îl completează bătrâna, iscând curiozitatea şoferului, care întoarce scurt capul spre ea privind-o întrebător, Da, pentru boi, că aşa le-a strigat unor amărâţi, că vagonul cu boi e mai hăt, în coadă, barem ăia, ocărâţi aşa, au apucat să urce, noi am rămas uitându-ne după tren, adică lelea asta şi băiatul meu, că eu, năpăstuitul de mine, eram căzut pe jos, în prundiş, cu faţa plină de sânge, însă, bag seama, Dumnezeu mi-a ascultat vorba, Ce vorbă, bade, întreabă tânărul, apăsând uşor pe frână şi reducând viteza, îi musai să oprim la trecerea de cale ferată, ştiu că-i dus trenul, dar regulile-s reguli, ce vorbă, reia întrebarea după ce se asigură din stânga şi din dreapta şi repune camionul în mişcare, Iaca am zis şi eu, ca tot omul cu apăsare pe suflet, să nu le-ajute Dumnezeu-sfântul, că nu m-a durut nimica altceva decât sufletul, om fi noi proşti şi fără şcoală o seamă, dar nici aşa, să fim făcuţi în fel şi chip, ba şi împinşi de pe scara trenului jos, am zis o vorbă la amărăciune, batăr că tare-aş înturna-o de-ar fi cu putinţă, Lasă, bade, nu te amărî, ce-au avut de pătimit pătimesc nu din pricina dumitale, ci dintr-a lor, Apoi, dragul lelii, Dumnezeu nu doarme, şi când spun asta n-am în cap numai năpasta ce-a căzut peste autorităţile gării, cât mă gândesc la norocul ce-a dat peste noi, Dumnezeu să-ţi răsplătească fapta bună, Mulţam, lele, dar, bade, dacă-i aşa cum crezi, blestemul dumitale s-a legat doar de unii, cine te-a bruftuluit mai abitir a scăpat basma curată, Să scape, mai bine aşa decât să mă învinovăţesc şi pentru te miri ce belea căzută pe capul conductorului.

Poligon de antrenament_3_foto Leon-Iosif GrapiniIeşit din localitate de mai bine de zece minute, camionul străbate drumul ce şerpuieşte printre dealurile despădurite, de această dată, şi acoperite ici, colo de livezi cu pruni şi meri, urmând, în cea mai mare parte, firul apei şi calea ferată, ce, odată traversată, îşi întinde în stânga şoselei şinele ca două lame de cuţit, lucitoare în bătaia razelor când soarele izbuteşte să străpungă cu suliţele-i luminoase pânza de nori ce înveleşte partea lui de cer. Şoferul aude zgomotul altei maşini, îşi aruncă privirea în oglinda retrovizoare şi observă intenţia vehiculului din spate de al depăşi, trage puţin de volan spre dreapta şi reduce din viteză, se lasă depăşit şi-şi vede mai departe de condus. O fi îngheţat băiatul sus, îşi dă acesta cu părerea, Prea cald nu-i, chit că soarele ăsta tomnatic se mai iţeşte când şi când, răspunde tatăl flăcăului, dar îi un băiat viguros şi-n putere, să-i pară bine, că aşa noroc mai rar, Ce se vede în depărtare, se arată interesat şi nedumerit tânărul de la volan, încetinind camionul şi aplecându-şi capul în faţă, spre a privi prin parbriz cu atenţie mărită, ceva nu-i în regulă, Nu, nu, zice bărbatul, uitându-se şi el cu mai mare luare-aminte, din câte îmi pot da seama pare a fi trenul, Trenul, oprit, şi lume pe lângă el, Dar ce s-o fi întâmplat, Doamne apără-ne şi ne păzeşte, adresează celor doi întrebarea bătrâna, care, cu vederea slăbită, abia de zăreşte până acolo, Tii, drace, exclamă şoferul, bătându-se cu palma dreaptă peste frunte, pare-se că a deraiat trenul, Ce-a făcut, îşi exprimă femeia neînţelegerea, A ieşit de pe şine, lele, Dar cum aşa, Dracu ştie, mai sar şi ele pe alături, îi musai să opresc, poate-i nevoie de-o mână de ajutor, zice acesta, apăsând uşor pe frână.

Din locul unde au ajuns, în rampă, locomotiva şi primele vagoane nu se văd, fiind ascunse de o buză de pământ şi de mărăcinişul des crescut deasupra, însă cele două din coadă se înfăţişează vederii, în jurul lor roiesc călători care, cu paloarea spaimei întipărită pe chip au coborât să vadă ce şi cum s-a întâmplat, printre ei, conductorul, cu cascheta dată pe ceafă, agitat şi roşu la faţă de nervi şi de necaz, stă aplecat lângă roţile sărite de pe şine ale ultimului vagon. Şoferul camionului, după ce trage maşina pe marginea drumului, ieşind cu roţile din dreapta mult în afara carosabilului, opreşte motorul, trage frâna şi sare cu vioiciune din cabină. Stai, lele, aici, zice ţăranul, mă duc şi eu să arunc o privire, şi-l urmează pe tânăr, în timp ce flăcăul din lada camionului, dând prelata la o parte, se mulţumeşte să privească de-acolo scena dezastrului.

Care-i baiul, întreabă şoferul, apropiindu-se de un grup de ţărani care, având mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor sau prinse după chimirul lat, privesc cu deznădejde când la roţi, când în lungul trenului, doar, doar se va produce vreo minune, şi garnitura va putea să-şi reia mersul, Ce bai să fie, zice unul dintre deznădăjduiţi, ridicându-şi pălăria verde de pe cap cu o mână şi scărpinându-se în claia de păr cu cealaltă, iaca un nesăbuit a tras semnalul de alarmă şi, dacă tot s-a oprit trenul dintr-odată, bag seama, vagonul ăsta a săltat de pe şine, Şi se ştie cine-a făcut ghiduşia asta, Adică să tragă semnalul, Da, Amu fac cercetări, conductorul şi gardistul trenului, îs duşi în faţă să întrebe lumea, Eu îs cu un camion, cam rablagit, dar nu trebuie împins de la spate, merg acolo, cine vrea să urce în ladă îl duc bucuros, îi anunţă amabil tânărul, Apoi noi mergem mai departe, mă, strigă bărbatul cu pălăria verde către mulţime, faceţi oleacă de linişte, ia auziţi aici, voinicul ăsta merge cu camionul până acolo, îi careva interesat să urce în ladă, Şi-apoi, cu biletele ce-om face, întreabă unul, Ce să faci, i le dai conductorului să şi le bage undeva, Faină treabă, dar ne ia mult, întreabă-l, Nu, omule, îi răspunde şoferul râzând, mai puţin decât ai dat pe bilet, că nu-i tren de clasă, e un hodorogit de camion cu prelată, dar n-am loc decât sus, în cabină-i ocupat. Abia atunci oameni îl descoperă pe ţăranul coborât din maşină şi oprit pe marginea şoselei, puţin mai încolo, Mă, vrea să se edifice unul din mulţime, nu cumva ăl din drum îi omul cu desaga, ce-a căzut din tren, El e, bade, dar n-a căzut, se vede obligat tânărul să lămurească situaţia, l-a împins conductorul, Cine, întreabă contrariat ţăranul cu pălărie verde, Cum ai auzit, conductorul, Dar ce boala lui a avut cu el, Nu ştiu, întreabă-l pe conductor, că văd că vine spre voi, no, care vreţi haideţi la camion, că am oră fixă de sosire, nu vreau să fiu luat la împins vagoane de şef, şi zâmbeşte cu înţeles.

Printre călătorii coborâţi din tren împing aerul şi doi domni, unul, înalt şi slab, celălalt, mai mic şi gras peste măsură, acesta din urmă, înaintând spre şofer cu gând să-i adreseze o întrebare dă cu ochii de ţăranul proptit în marginea drumului şi îl recunoaşte. Tinere, i se adresează acestuia, ai un loc şi pentru mine, merg exact unde mergi tu, Câte vrei, domnule dragă, dar numai sus, în ladă, în cabină se înghesuie deja o bătrână şi badea din drum, Nu cumva el a pierdut trenul, întreabă domnul cel gras, El, dar se pare că acum alţii l-au pierdut, Vorba prost să fii noroc să ai se potriveşte de minune aceste împrejurări, zice mătăhălosul, surâzând răutăcios, şi-i întoarce ostentativ spatele, luând-o printre oameni spre vagoanele din faţă. No, cei ce v-aţi hotărât luaţi-vă sarsanalele şi îmbarcarea, că pierdem vremea, îi îndeamnă şoferul, urcând din trei paşi taluzul drumului, şi, apropiindu-se de ţăranul nostru, îi spune, hai, bade, că o luăm din loc. Omul nu-i răspunde, priveşte peste mulţime în lungul trenului, la cineva anume, mai exact la conductor, care, văzându-l la rândul lui, s-a oprit locului, încercând să-l repereze în minte şi recunoscându-l în cele din urmă. Pentru câteva clipe, privirile celor doi se încrucişează precum săbiile într-un duel, unul se uită cu mustrare, triumfător, celălalt priveşte cu năduf şi răutate, înfrânt.

Poligon de antrenament_3_foto Leon-Iosif Grapini

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: