Acasă, din îndepărtate zări

im005878
România mea personală. O port aici, în suflet, ca pe un mugur de fluier
(Delia R. Hornfeck)

de Angela-Monica JUCAN

Aşa o risipire a românilor, ca în ziua de azi, n-a mai fost în toată istoria noastră – obişnuită cu băjenii, pribegii, iar la nivel înalt, exiluri – şi fenomenul tinde să ia o şi mai largă anvergură. La vârsta primului salariu, copiii îşi întind aripile şi zboară până cine ştie unde. Vatra Ţării pare că va rămâne, în câţiva ani, pustie.

În realitate, despărţirea de ţarina asta sărăcită şi compromisă nu se întâmplă niciodată. Ducem cu noi, până departe şi pentru totdeauna, limba care, uitată de tot de-ar ajunge, tot maternă rămâne, ducem amintiri, ducem un fel de a fi şi o mentalitate, o fizionomie singulară strânsă din chipurile părinţilor, bunicilor, străbunicilor, ducem un nume, ducem o capacitate de muncă, de gândire, de iubire. Şi dăm din ele şi altora. Lăsăm urmă. Lăsăm un spaţiu mai bogat.

Se ştie, în general, că „diaspora” înseamnă „împrăştiere”; mai puţin atenţi suntem la componentele cuvântului: greceştile „dia” („prin”, „peste”, „între”, „printre”) şi „spora” („sămânţă”). Deci, înţelesul întreg al cuvântului este: seminţie/neam/gintă presărată peste/prin/între/printre alte popoare. Trăieşte, de fapt – risipită pe mii de kilometri –, o lume românească de multe ori fără legături între oamenii ei – suspendaţi numai în izbucnit sau înăbuşit Dor.

În orice situaţie de izolare, comunicarea este vitală pentru că dă sentimentul de solidaritate. Iar solidaritatea – „ţinerea laolaltă a celor ce se află despărţite” – amintindu-ne de Heidegger, este însăşi identitatea. Tot el defineşte bine limba ca fiind „locul de adăpost al fiinţei”. Refugiul în dimensiunea de securitate a graiului părintesc şi „ţinerea laolaltă”, crearea unui liant al celor de viţă românească, păstrarea identităţii, este şi ceea ce reuşesc revistele diasporei, dar editate, câteva, şi în Ţară, în format electronic, care asigură accesul universal-planetar instantaneu, inclusiv al celor rămaşi (într-o altfel de izolare) între hotarele României. Aceste seriale sunt, de obicei, de tip magazin, acoperind o tematică vastă, pentru toată lumea, iar colaboratorii – adunaţi de pe tot Pământul – sunt mai înzestraţi, mai exersaţi, sau mai manufacturieri în arta scrisului. Eşti contrariat, uneori, ca cititor, cum a fost acceptat un articol nu tocmai îndreptăţit să primească „bun de tipar”. Dar am înţeles că nu-i decât atât de specifica îngăduinţă românească – proverbială, de-a dreptul – cu „Lasă!”, „Lasă-l şi pe el”, şi o pornire de ospitalitate, emblematică şi ea pentru români, şi ideea că „oameni suntem”.

Şi m-am dus în josul paginii uneia din aceste reviste, apoi a alteia, m-am uitat mai bine şi m-am pomenit pe uliţe româneşti mirosind a sat la vremea înserării, cum de ani nu mai avem aievea nici în România, dar sat al cărui spirit există, în continuare, oricât ne-am fi urbanizat şi occidentalizat. La o portiţă, se istorisea o întâmplare senzaţională, dincolo era în curs un taifas (articol mai colocvial redactat), mai încolo, se intona o doină, ceva mai departe – un vers mai puţin reuşit, apoi, un discurs cam impulsiv (şi de-astea se-ntâmplă), pe urmă – povestea unei reuşite româneşti, din cinstea căreia simţim că avem şi noi o parte, că, doar, suntem din acelaşi neam. Dintr-un cuptor, tocmai ieşea o pâine adevărată, cum o făcea mama, cum a făcut-o şi străbunica. Uite şi-un înscris în care, la un cuvânt, autorul a pus un „i” în loc de doi. – Dar, ce? Moare lumea din asta?

Nu moare. Dimpotrivă. Din risipiri pe mii de kilometri se-adună în noduri de comunicaţii publicistice potecile inimii circulate de români. Pentru câteva minute, pentru o oră, pentru două, regăseşti vorbe de-ale noastre – prietenoase, blajine sau mai aspre, fraze curat construite ori mai fără meşteşug, dar pornite de la oameni de omenie. Te simţi Acasă, într-o românitate reunită, scuturată de rigorile locului de muncă străin, deshămată, aşa, ca-n faptul cinei, de la grijile practice, dezlegată de legile fără număr, care prin străinătate zice că se şi aplică, nu ca pe la noi – corectitudini de care românii noştri se declară mulţumiţi, cărora li se conformează pe-acolo, pe unde i-a dus soarta, le-ar dori existente şi în România, dar, pitit în fundul inimii, îl poartă, o viaţă, până la capătul lumii, de e să fie, pe „Lasă!”

Din văi sublime dar străine şi din umila, umilita, însă ca nici o alta în lume albie – încă – a Ţării, revistele online de rostire românească strâng ce are esenţial neamul nostru, făcându-se punct de întâlnire pentru românii de peste tot, într-o atmosferă de românitate autentică – primitoare, concesivă, cuviincioasă, cumsecade, identificată prin (sigur vă amintiţi) „Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”.

În mii de ecrane, ochii cititorului de limbă română se odihnesc pe mesaje de suflet adunate din „împrăştiere”. Da, dragă Delia, fără pământ delimitat, dar strânsă definitiv în conturul inimii fiecăruia, împărţită între câţi şi la care pe unde suntem, dar niciodată destrămată, e aici, vie, „România mea, România ta. România noastră”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: