Câmp de lavandă

Dedicată doamnei A. M.

de Milian OROS

Mă aflam la ţară, ţintuit pe terasa casei de vacanţă de vremea ploioasă a unui sfârşit de august nărăvaş. Trăiam impresia că sunt îmbrăţişat de o toamnă sosită prea devreme. Privirea mea căuta scăpare, oprindu-se destul de des peste dealul din faţa casei, acoperit încă de verdele închis al nucilor şi viţei de vie. Îmi pusesem o muzică veche încercând să-mi rup sufletul din timpul acela, aproape trist. Într-un târziu mi-am adus aminte că împrumutasem de la o prietenă dragă mai multe cărţi, pe care le luasem cu mine la ţară , dar de care nici nu mă atinsesem. M-am ridicat şi le-am adus pe toate, grămadă, lângă fotoliul de pe terasă, apoi am început să le răsfoiesc, încă nehotărât pe care s-o citesc prima dată. Deodată, din cartea pe care o aveam în mâini s-a desprins o bucată de hârtie îndoită-n două, părea o scrisoare, şi cade la picioarele mele. O ridic şi, sincer, am pus-o la loc în carte, fără s-o citesc, ba chiar am pus acea carte de-o parte, apucându-mă de răsfoit alta. „Îngerul” ispitei mă rodea însă, ducându-mi gândul la acea scrisoare… Mă întorc la cartea abandonată şi caut scrisoarea din ea… Încep s-o citesc:

„Părea a fi o zi liniştită de vară. Nu m-am gândit că acea zi ar putea aduce ceva nou în viaţa mea, care ar putea mişca străfundul sufletului meu. Mergeam liniştită pe stradă cu gândurile mele. Nu vedeam şi nu auzeam nimic din ceea ce se întâmpla în jurul meu. Strada nu era foarte circulată la acea oră din zi. Soarele bătea puternic, iar oamenii, mai mult ca sigur, stăteau retraşi în case. Deodată, în faţa mea apare un bărbat, ca din senin. Era înalt, brunet, cu o statură atletică, cu un mers elegant. Nu i-am dat importanţă. Când a fost în dreptul meu, a ridicat ochii spre mine… Ne-am privit… A fost ceva ireal pentru mine. Am simţit că nu mă mai pot mişca. Am văzut atunci cei mai tulburători ochi din viaţa mea. Parcă eram hipnotizată. Erau de o culoare verde intens, cu sclipiri de violet, parcă era un câmp de lavandă (florile mele preferate). Era un bărbat cu trăsături frumoase. O vreme, privirile noastre s-au intersectat şi parcă fiecare a vrut să spună ceva, dar tot ceva ne-a reţinut. Dădea impresia că ne-am fi cunoscut cândva şi acum ne-am regăsit după mulţi ani. Parcă era din altă lume. În timpul cât m-a privit, parcă nu mai aveam picioare, am simţit că sunt străfulgerată de ceva, din creştetul capului şi până-n tălpile picioarelor. Asta a durat preţ de câteva secunde, dar mie mi s-a părut o veşnicie. Am plecat privirea parcă ruşinată de simţurile mele şi am trecut pe lângă el grăbită de parcă cineva m-ar fi fugărit. Nu ştiu ce a fost, cine a fost acel bărbat, de ce am simţit aşa ceva faţă de un necunoscut, dar ştiu că am căutat aproape disperată, zile în şir, acei ochi, dar în zadar… Peste ani, o singură dată, într-un autobuz, am reîntâlnit acea privire… Era privirea bărbatului pe care-l întâlnisem atunci, demult, pe stradă, dar parcă „chimia” sufletească se schimbase şi nu mai simţeam… nimic, chiar dacă mă simţeam cuprinsă de o uşoară nostalgie…”

Clipe în şir am privit în gol, tulburat, dus pe gânduri. Încercam să înţeleg acea „chimie ori fizică” a sufletului când acesta se află la răscruce, când nu poţi bănui unde ar putea să ajungă capătul drumului dorit în acel moment. Scuturându-mi gândurile, nu mi-a fost greu să-mi dau seama cine scrisese acele rânduri. A fost suficient să mă uit la cărţile cu dedicaţii, primite de la prietena mea. Oricum, despre mine, ştiam sigur că nu aveam ochii verzi cu sclipiri violet, pe care, acum, parcă mi i-aş fi dorit să-i am. Uneori, gândindu-mă la prietena mea, în minte-mi vine un câmp de lavandă…