Veşnicie pe pământ. Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului

(Un punct de vedere laic)

Pasi spre cer_Maica Domnului_foto_Delia Florea

de Angela Monica JUCAN

Credinţă, încredere, realitate şi simbol se adună în sărbătoarea mai sentimentală decât altele a Naşterii Maicii Domnului – sărbătoare fără temei scripturistic, motivată însă prin Sfânta Tradiţie şi evlavia populară. Nu am competenţa să discut autoritatea textelor apocrife şi nici nu cred că dovedirea veridicităţii lor ar avea mare relevanţă, învestitura Mariei de către Dumnezeu în calitatea de mamă a Fiului fiind cel mai serios motiv şi chiar suficient de a fi slăvită de oameni, începând cu naşterea ei (şi aceasta ieşită mult din comun). Vreau numai să remarc faptul că Sfânta Fecioara Maria este foarte respectată şi în islam, ca mamă a lui Iisus (însă Acestuia i se recunoaşte, în mahomedanism, doar o poziţie de mare profet) şi este singura femeie nominalizată în Coran. În Sura familiei Imrîn, Coranul relatează, foarte asemănător cu textele creştine apocrife, şi despre evenimentul venirii ei pe lume.

Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului a fost instituită pe la mijlocul secolului al V-lea, cândva, în intervalul de 20 de ani dintre Sinoadele III ecumenic (431, Efes – la care s-a fixat învăţătura de credinţă a Bisericii, declarându-se maternitatea divină a Mariei, cu cele două atribute ale ei: Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioară, declarându-se, de asemenea, unitatea persoanei lui Iisus Hristos, născut din Fecioară) şi IV ecumenic (451, Calcedon – unde s-a consfinţit doctrina celor două firi ale Mântuitorului).

Slăvită de catolici printr-un cult special, supravenerată de ortodocşi, respectată simplu de protestanţi, relativizată în recunoaştere de neoprotestanţi, Sfintei Fecioare Maria nu-i contestă nimeni calitatea de mamă a lui Iisus. Cinstirea este gradată în atâtea intensităţi din cauza, cred, a înţelegerii diferite a întrupării Fiului. Este imposibil de imaginat, cu mijloacele de care dispunem, un act în acelaşi timp sincronic şi diacronic. Având un orizont euclidian, nu putem gândi la un loc continuitatea şi delimitarea. Cunoscători numai ai imanentului, nu putem pătrunde transcendentul. Sunt dimensiuni despre care nu avem cum să culegem informaţii şi aş aminti, în acest context, un splendid eseu scris de Slavomir Almăjan – „Poetul şi marea (2)”, din care nu se poate să nu înţelegi (măcar) cât de mult nu înţelegi. (Vorba lui Socrate, „scio me nescire”.) Dumnezeu este Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – ipostaze consubstanţiale. Fiul capătă formă, se supune fizicii, ia viaţă biologică, intră în istorie. E văzut printre oameni în chip de om, deşi este, în acelaşi timp, Fiinţă divină. Dumnezeu rămâne trinitar; Iisus nu este o extracţie din Treime şi Dumnezeu nu devine, nicio „clipă”, mai „mic” sau dual. Fiul, ca persoană însă e dual, ca fire (fără a avea fire dumnezeiască distinctă). Problema ne depăşeşte. Noi nu putem concepe timpul şi spaţiul altfel decât în limite, pe când Dumnezeu nu are „părţi”, „cadre”, „momente”, „evoluţie” sau „etape”. Că Fiul se face om ar putea fi (cine ştie!) ceva similar schimbării stării de agregare (cum, menţinându-şi natura – adică „persoana” -, apa poate avea „fire” lichidă, solidă sau vaporizată).

Sfânta Fecioară este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu – demnitate pentru care chiar El a ales-o.

Un foarte bun prieten al meu neoprotestant îmi pune mai multe întrebări legate de conduita tot mai lejeră a celor care aparţin bisericilor tradiţionale. În principal, mă întreabă de ce, dacă o preacinstim, nu încercăm să o şi imităm pe Sfânta Fecioara Maria (păstrând castitatea până la căsătorie), de ce nu îi preţuim pe cei care, totuşi, reuşesc acest lucru şi de ce chiar şi cei cu moravuri „ultramoderne” se declară, cu tupeu, „credincioşi”. Bineînţeles că el are dreptate. Rostul sărbătorilor creştine nici nu este pur aniversar sau mnemonic ori de slăvire formală, ci şi educativ – de chemare la virtute, de îndemn la urmarea pildei sfinţilor, de stimulare a aspiraţiei spre un nivel cel puţin al onorabilităţii în viaţa noastră. N-am ştiut imediat ce explicaţie să-i dau prietenului meu. Cred însă că am găsit, până la urmă, răspunsul. Nu e tare de vină nici omul „supus păcatului”, nu e pe deplin culpabilă nici societatea (care e cum e). Responsabilitatea aparţine cel mai mult păstorilor. Atât în Biserica Ortodoxă, cât şi în cea Catolică, s-a neglijat strângerea mai puternică a turmelor în jurul lor, realizarea şi întărirea unor legături de grup. Omiletica cu mesaj moral are un conţinut foarte asemănător (ascultând, odată, predica unui pastor penticostal, mi-am amintit Didahiile lui Antim Ivireanul) şi creştinii nu sunt învăţaţi decât de bine în toate Bisericile lor. Spre deosebire de neoprotestanţi care formează comunităţi adevărate, în care oamenii se cunosc între ei, se ajută, întreprind împreună lucrări, îşi sunt unii altora exemple, catolicii şi ortodocşii sunt răzleţi, sunt singuri şi în biserică, şi în lume – singuri în faţa anormalităţii tot mai agreate de societatea dintotdeauna mare meşteră în sancţiuni şi care, mai nou, sancţionează tocmai decenţa. Neoprotestanţii au sentimentul apartenenţei, ei sunt, totdeauna, „noi”, nu „eu”. Când în anturajul tău sunt promovate bune obiceiuri, e mai uşor să faci, ca ceilalţi, binele (parafrazez după Pavel) pe care şi tu îl vrei, în timp ce un ins singur în faţa unei mase desfrânate (pe care o recunoaşte ca smintită) va ceda mult mai uşor, făcând răul pe care nu îl vrea, numai ca să nu distoneze. Trebuie să adaug însă că, în ultimul timp, situaţia pare să se schimbe. Tot mai mulţi preoţi sunt implicaţi în activităţi cu tineretul şi e uimitor cât de mulţi tineri frecventează, mai nou, bisericile. Perspectiva însănătoşirii există.

Dar, în susţinerea dreptăţii venerării Sfintei Fecioare (desigur, de către Bisericile care o fac), în loc să enumăr capitolele şi versetele biblice care legitimează recunoaşterea ei ca sfântă (mai presus decât toţi sfinţii), am să dau, prietenului meu, şi un răspuns puţin anecdotic. Când, în satul (predominant ortodox, poate cu un oarecare trecut greco-catolic, nu ştiu) în care am lucrat câţiva ani, întrebam de la cine aş putea cumpăra miere, oamenii îmi spuneau: „Domnişoară, să mergeţi la X, că acela-i pocăit şi nu vinde decât miere curată”; când căutam brânză de oaie – la fel: „să mergeţi la Y, că-i pocăit şi sigur nu vă dă brânză din lapte amestecat” (adică de oaie şi de vacă). Sau nu-s de vină preoţii, ci ăsta-i ortodoxul – mai neconştiincios ori mai comod? Se poate. Dar scade asta ceva din meritele „pocăitului”? Greşeşte ortodoxul recunoscându-i şi admirându-i calităţile (pe care, ce-i drept, nu se deranjează să le şi copieze)? Cu atât mai mult o respectăm pe Sfânta Fecioara Maria, chiar dacă uităm să-i şi urmăm pilda… Eu nu dau pe nimic în lume Ortodoxia, deşi văd cât de mult ne lipsesc virtuţile şi aş fura neoprotestanţilor seriozitatea, corectitudinea şi solidaritatea şi le-aş aduce în tinda noastră. Dar, vedeţi, pentru frumoasele însuşiri morale, îl folosesc pe „aş” – o formă auxiliară proprie, indiferent de timp, unui mod verbal deziderativ. Perfectul compus indicativ îl las pe altădată… Ceea ce nu mă împiedică să-mi ţin credinţa mereu în prezentul modului verbal al acţiunii sigure…

Atribuită de catolici cu imaculata concepţie, supravenerată de ortodocşi, respectată mai reţinut de protestanţi, parţial contestată de neoprotestanţi, Sfânta Fecioara Maria rămâne cea care este şi Dumnezeu ştie mult mai bine decât noi cine este ea. De fapt, Preacurata nu are nevoie de închinarea noastră. Noi avem nevoie să o cinstim, unul în ceva apropiat de latreia, altul în hiperdulie, celălalt în respect moderat sau, altul, în apreciere trecută prin problematizare – după felul fiecăruia de a cântări lucrurile.

Sărbătoare fără temei scripturistic, întemeiată pe votul de încredere acordat unor scrieri necanonice, Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului are o motivaţie mai sentimentală decât altele şi depăşeşte „canonicul” – sfinţii fiind, de obicei, sărbătoriţi la data morţii lor. Dar, ca Mamă a lui Iisus, Sfânta Fecioara Maria este, în toată puterea cuvântului, şi mamă a creştinismului, aşa încât venirea ei pe lume – a colaboratoarei la întruparea Cuvântului – are sens de veşnicie şi pe pământ.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: