Biserică, secte, intelectuali

(Fragment din volumul Biserica ţintă – noi convorbiri cu Dan Ciachir,
în curs de apariţie)

de Radu Dorin MICU şi Dan CIACHR

Radu Dorin Micu: Unul dintre fenomenele cu care se confruntă în prezent Biserica este recrudescenţa sectelor, care, iată, încep să aibă un avantaj numeric asupra unor biserici tradiţionale. Sunt mai mulţi neoprotestanţi decât greco-catolici astăzi, în Ardeal.

Dan Ciachir: Pentru că aţi vorbit de Ardeal, trebuie să reamintim că Ardealul a fost şi poarta pe care au intrat aceste secte. Întâi prin componenţa multi-etnică a imperiului austro-ungar, componenţă pe care România Mare a moştenit-o în 1918. Apoi, să nu uităm pe acei mulţi ardeleni care au mers să câştige bani, în America mai cu seamă. Aşadar ceva care nouă ni se pare a fi o noutate e de fapt un fenomen a cărui emergenţă s-a petrecut acum o sută de ani. În paranteză fie spus este tragicomic episodul acelui ţăran din Ardeal care a adus secta Martorii lui Iehova în România. El a venit influenţat din Lumea Nouă, în care se dusese să muncească, a înfiinţat această sectă, în Ardeal, dar după aceea a părăsit-o. S-a reîntors la ortodoxie, dar secta a rămas şi s-a dezvoltat. Această eterogenitate religioasă o găsim în Transilvania de aproape un secol, însă de câteva decenii ea a pătruns şi în celelalte zone ale României. Desigur, în unele locuri mai degrabă simbolic, dacă ne gândim la Oltenia, unde mi-aduc bine aminte cum erau privite aceste secte, în copilăria mea: ca un fenomen straniu. Erau izolaţi, păreau ceva bizar şi, de altfel, niciodată nu depăşeau 8-9 familii la nivelul unui sat cu câteva sute de familii; aceasta era proporţia. Nae Ionescu a spus pe bună dreptate că sectele neoprotestante reprezintă biserica de şantier, mai mult decât simplificată şi raţionalizată. Sunt cele două trăsături ale protestantismului, conforme acestei lumi care începe să fie din ce în ce mai înrobită tehnoştiinţei. În ziua de azi, ca şi în perioada de după primul război mondial, ele sunt favorizate de climatul acesta transnaţional, de duhul lumii moderne care este simplist ori senzaţionalist. Nu putem să nu le punem şi în legătură cu falsele profeţii. Gândiţi-vă că Martorii lui Iehova au anunţat de vreo patru ori sfârşitul lumii în decurs de vreo 150 de ani. Nu a venit sfârşitul, însă nici nu le-a fost retrasă credibilitatea. Mulţi le consideră o expresie a americanizării. Ştim foarte bine că SUA au avut un singur preşedinte catolic în toată istoria lor, restul fiind neoprotestanţi. Lumea este, astăzi, prevalent protestantă şi neoprotestantă, nu mai este catolică, nu mai este ortodoxă.

R.D.M.: Poate fi concepută o strategie de apărare?

D.C.: Este greu de realizat o strategie, căci aceste secte se revendică de la lumea modernă, de la mentalitatea modernă. Eu am auzit adesea în ultima vreme preoţi care spun, cu realism, că a trecut vremea conflictului cu greco-catolicii, astăzi fiind necesară o atenţie pastorală sporită cu privire la secte. Trebuie să ne mărturisim mai limpede, mai ferm, mesajul ortodox, altfel al treilea câştigă, potrivit proverbului. După acest război mai mult sau mai puţin fratricid, steril, epuizant, ambele biserici româneşti, şi ortodoxă şi greco-catolică, au pierdut în favoarea acestor secte. Nu vreau să mai discutăm despre vinovăţii însă poate că măcar pe fondul acestei ofensive sectare destul de coerente precum se vede, atât greco-catolicii cât şi ortodocşii şi-ar putea revizui atitudinea unora faţă de ceilalţi. Totodată, e de remarcat că o schimbare istorică majoră, cum a fost cea din decembrie 1989, aduce cu sine tulburări şi bulversări în toate planurile. Eu aş zice că stăm oricum mult mai bine decât biserica din Basarabia sau cea din Ucraina, care au fost masiv infiltrate. Asta nu înseamnă că lumea actuală nu le favorizează accesul prin interesul faţă de senzaţionalul pseudomistic, para­religios. Dar când vorbim de secte noi nu trebuie să vedem numai pericolul neoprotestant. După 1989 au pătruns masiv, şi-au făcut simţită prezenţa sectele extrem-orientale, gnozele, care în Occident de multă vreme câştigaseră teren datorită mecanicismului lor, cum ar fi tehnicile yoga. Or, este şi o expresie interesantă, dacă vreţi chiar de masochism intellectual, pentru că iată o parasectă, acea mişcare Bivolaru, de integrare în absolut, (titulatura este de un umor nemaipomenit: cum adică să te integrezi în absolut, ca şi cum absolutul ar fi Uniunea Europeană, NATO, o cooperativă ori o asociaţie a persoanelor cu dizabilităţi?) a avut foarte mare căutare printre intelectuali. Asta spune foarte mult. Nu mai avem de a face cu acea anecdotică simplistă, sectară, după care, iată, preotul câştigă prea mult, se îndoapă el şi familia lui, în contul credinciosului, în timp ce acesta ar putea să aibă un contact personal cu Dumnezeu, în afara Tainelor şi a clerului. La sectele orientale este o ofertă cu pretenţii de filozofie mistică, cu recurs la nirvana, la tehnicile psiho-somatice. Să nu uităm că avem un mare indianist, Mircea Eliade, care a făcut să se creeze o curiozitate în jurul acestui fenomen, iniţial o curiozitate intelectuală sau profesională. Astăzi, spectrul acesta al influenţelor sectare, al pericolului sectar, este însă mult mai amplu decât ne putem imagina. A depăşit zona neoprotestantă cu care eram familiarizaţi, cel puţin aici, în Ardeal, de aproape 100 de ani. Aspectul este amplu şi trebuie ţinut cont de mentalitatea acestei lumi nu numai senzaţionalistă ci şi aberantă, cu o lipsă acută de criterii, înclinată spre o condamnare masivă a tradiţionalismului, care de fapt e autenticitate creştină. Evident, nu putem recurge la autorităţi, la sprijinul statului, dar ar putea fi gândită, sau regândită o strategie. Pe de altă parte, eu cred că orice preot, într-o parohie, obişnuită, rurală sau de oraş, ar trebui măcar pentru el însuşi să facă puţină anchetă detectivistică între intelectuali. Pentru că întot­deauna intelectualul se opune sau are o rezervă faţă de mesajul Bisericii. Ar trebui văzut de ce. În închisori preoţii au fost foarte buni misionari. Am mai putea învăţa ceva şi de la catolici. Iată, la începutul anilor ’60, catolicii au răscolit printre intelectuali, au ştiut să-i flateze, să-i convingă, să-i cucerească. Am avea probabil nevoie de mai mulţi preoţi care să aibă trăsăturile Părintelui Galeriu…

R.D.M.: Revenind la seducţia pe care o exercită aceste secte asiatice, poate ar fi interesant de evocat şi episodul meditaţiei transcendentale, care a făcut victime cu greutate, cu renume în cultura românească.

D.C.: A fost un lucru foarte interesant. Îmi aduc aminte că atunci s-au publicat nişte reportaje, dar într-o revistă a Miliţiei, „Pentru patrie”, şi chiar pictorul Pacea a răspuns la un fel de anchetă… Desigur că atunci, în condiţiile acelea, era aspectul de mondenitate care prima. A fost un fenomen de la începutul anilor ’80, culmea, introdus cu acceptul stăpânirii comuniste şi distrus tot de ea. Nişte reputaţii sociale şi ştiinţifice au avut totuşi foarte mult de suferit.

R.D.M.: S-a prăbuşit un institut, Psihologia.

D.C.: Da s-a prăbuşit un institut, au fost apoi hărţuiţi foarte mulţi intelectuali care nu se apropiaseră, cred eu, decât dintr-o dorinţă de varietate. Viaţa era atât de monotonă şi de monocromă. Erau acei ani din ultimul deceniu de dictatură. În 1982 izbucneşte scandalul, dar ar fi de studiat (avem un dosar, s-au publicat câteva documente) ce anume i-a atras pe participanţi. Această meditaţie transcendentală îi sensibiliza mai ales pe intelectuali. Acolo au fost implicate nume foarte importante din cultura noastră. Ştiţi că ea a fost prezentată nu ca un mesaj mistic, ci ca o formă de recuperare a resurselor umane, adică avînd rolul pe care îl joacă astăzi acele instituţii de terapie. Iarăşi, ar fi de văzut cum înţeleg Biserica intelectualii cu nume publice. Ştiţi că se spune adesea că Biserica nu prea are intelectuali. Nu e adevărat. Are. Şi câţiva foarte, foarte importanţi. Sunt nenumărate exemple: de la Steinhardt care s-a călugărit, la Paleologu, Pleşu, Patapievici, până la cei mai tineri precum Mircea Platon. Desigur, un preot dintr-o parohie ar trebui să fie mai atent în raport cu intelectualii, pentru că intelectualul are nu neapărat orgoliu, dar oricum, o vanitate, vrea să fie tratat preferenţial. Vrea să discute altfel, i se pare a fi aşezat în vârful unei piramide, nu numai sociale. Şi aceasta e o trăsătură răsăriteană, pentru că în Occident, nu e mai important un scriitor decât un administrator de bancă, un pictor nu e mai presus de un inginer, un arhitect de un medic specialist… Sincer să fiu este şi pentru mine o formă de curiozitate: de ce respinge intelectualul această sobornicitate specifică Ortodoxiei? Desigur, pe de o parte intelectualul este un om care aşa a fost format în ultimii două sute de ani: să facă opoziţie Bisericii, deşi Biserica Ortodoxă nu l-a vexat, nu i-a făcut niciodată opoziţie: de exemplu n-a condamnat ştiinţa cum a făcut-o uneori în trecut Biserica Romano-Catolică. Revenind la tema iniţială, nu putem să nu repetăm că pericolul sectar este mult mai nuanţat decât era înainte. În afară de mesajul neoprotestant a apărut acesta, oriental, foarte prizat în lumea occidentală, şi care va câştiga probabil teren şi la noi, cu atât mai mult cu cât condiţiile încep să fie asemănătoare cu cele din Europa occidentală.

R.D.M.: Întorcându-ne aşadar la sectele creştine: aţi precizat câteva cauze, externe, să le spunem, care duc la recrudescenţa sectelor. Nu există, totuşi, şi anumite cauze interne? Mă gândesc la o pregătire precară a preoţilor, la o criză a vocaţiei liturgice ş.a.

D.C.: Nu mi se pare că avem de-a face cu o criză liturgică. Cred însă că există o criză a pregătirii preoţeşti. Marea problemă este selecţia, căci, adesea, ea nu se mai face selecţia potrivit vocaţiei. Intră, chiar şi în mănăstiri, oameni din raţiuni economice iar nu din vocaţie. Gândiţi-vă că şapte sute de călugări au menţinut, în ultimii douăzeci de ani de comunism, toate vetrele monastice din ţară, peste o sută de schituri şi mănăstiri care rămăseseră. Nu aş vorbi de o criză a vocaţiei, dar criteriile nu mai sunt acelea ale preoţiei jertfelnice, ale preoţiei mărturisitoare, nu mai există parcursul tradiţional seminar-facul­tate, selecţia, de care am mai discutat în cadrul convorbirilor noastre. Şi atunci, preotul are mai degrabă perspectiva unui funcţionar, că asta îl vroiau chiar între cele două războaie mondiale, autorităţile, o curea de transmisie între stat şi populaţie. Or, aici mi se pare că e marea greşeală a acestei inflaţii a învăţământului teologic.. Biserica şi-a construit zidurile; au fost ridicate, chiar cu asupra de măsură. E necesar acum ca preotul să se ocupe şi de oameni, nu numai de ziduri, nu să le lase în părăsire, dar să aibă această cumpănire între ziduri şi oameni, între gospodărie şi spiritualitate, altminteri Biserica va continua să piardă credincioşi pentru că ei găsesc ziduri, adidaşi, medicamente, alimente, butelii de aragaz… oricând, la orice sectă. Cred că credinţa autentică, adevărată, pe care ereditar, generaţie de generaţie, au perpetuat-o membrii Bisericii, aceasta ar trebui evidenţiată, pentru că ea reprezintă specificul Ortodoxiei.

R.D.M.: Care ar fi, în opinia dumneavoastră., mecanismul genezei sectelor?

D.C.: Secta este ruptură, ca şi erezia. Aşadar este un mecanism asemănător celui al ereziei, favorizat de structura psihică, nu numai psihologică a unor oameni. Sectarul e un minoritar care crede că are mai multă dreptate decât majoritatea; de fapt este un luptător în marşarier: adică nu se poate opune pe faţă comunităţii şi atunci este deviant, îşi creează propria comunitate de adepţi.

Eu nu vreau să jignesc pe nimeni, dar sectele au inclus multe cazuri patologice. Nu au apărut niciodată într-o biserică autentică, vorbesc de Biserica Ortodoxă sau Biserica Cato­lică, fenomene precum sinuciderile în masă cum s-a întâmplat în unele secte.

R.D.M.: Sunt mai multe exemple aberante care confirmă o adevărată patologie spirituală…

D.C.: O patologie nu numai spirituală, ci şi clinică. Cărţile de psihiatrie sunt pline de cazuri în care cineva a auzit o voce, a avut o vedenie etc. Acestea sunt realităţi, sunt fapte verificabile. Când eşti normal e foarte greu să înţelegi o mentalitate frustrantă, deviantă. Revenind la sfârşitul lumii şi Martorii lui Iehova, îmi aduc aminte că Andrei Pleşu a scris legat de asta un articol foarte inspirat şi cu mult umor. Vedeţi, păgânizarea aceasta a lumii moderne, actuale, se reflectă şi prin dorinţa de a decela şi de a pătrunde fie mistere inventate, fie taine insondabile. De fapt noi ştim foarte bine din învăţătura Bisericii, din Evanghelie, din celebra pericopă Matei 25 că nu putem determina sfârşitul lumii. Nu o ştie nici Hristos în calitate de om şi atunci nu pare van şi ridicol nu numai să cauţi să afli sfârşitul lumii, ci şi să-l anunţi de patru ori şi evident să nu se împlinească? Orice om şi-ar dea seama că o sectă nu este o Biserică, ci o adunare de oameni, unde frustrarea sau mărginirea lor se poate manifesta în voie. De altfel, observaţi că, deşi sectele acestea găsesc tot felul de motivaţii, sunt axate pe un sistem mai degrabă economic, de ajutorare, în aceeaşi mentalitate, şi cu acelaşi limbaj ipocrit-mistic. Nicolae Breban în Animale bolnave a prins foarte bine psihologia sectarului. Eu cred că acest roman are o mare actualitate sunt acest aspect. Câţi preoţi însă folosesc ca argument romanul unuia dintre cei mai importanţi scriitori români postbelici? Sectarismul e o mentalitate deformată, creată de vrăjmaş, care se simte bine în izolarea sectară, creând iluzia importanţei personale. Gândiţi-vă că orice om, fără pregătire, tălmăceşte Biblia, caută fiara cu 666, sau descoperă mistere, lucruri care, iată, plac foarte mult oamenilor simpli, fără educaţie, fără instrucţie, necatehizaţi. De fapt ei nu pot concura mesajul Bisericii autentice, revelate. Totul se mărgineşte la argumente de morală: De ce preotul vostru are Volskwagen, în loc să meargă pe jos? Îmi aduc aminte o observaţie foarte importantă a părintelui Stăniloae, un om care a dus o viaţă extrem de sobră: din momentul în care prevalează elementul moralizant în religie, ne apropiem de sectanţi. Pentru că, de fapt, noi nu credem în preot, noi credem în Dumnezeu. Asta se uită, se uită foarte repede. Secta utilizează motivul frustrării, la fel ca în argumentul materialist-dialectic al agitatorului comunist de acum o sută de ani. De ce unul să fie muncitor şi altul proprietar de fabrică? De ce episcopul sau preotul să se bucure de o anumită cinste, de o vestimentaţie simbolică, de un rol aparte în viaţa bisericească?

R.D.M.: Aşadar sectele exploatează nostalgia egalitarismului.

D.C.: Da, cu cât discuţia nu se poartă pe adevărurile de credinţă, ci se poartă pe automobile, pe îmbrăcăminte şi pe venituri. Pentru că, repet, nimeni nu crede în preoţi sau în episcopi, crede în Dumnezeu. Şi deoarece, după vorba lui Nae Ionescu, cine se apropie de desăvârşire, se apropie de moarte, nu se poate ca tot clerul creştin, adică ortodox sau catolic să fie desă­vârşit. E drept că uneori, un om normal îşi poate pierde parţial, temporar, încrederea în aşezarea bisericească, în anumiţi clerici, dar nu dezertează, nu abandonează Biserica. Mie mi se pare destul de simplist mecanismul sectar care stârneşte frustrări, patimi, evidenţiază neajunsuri sau dă prilejul unui om simplu dintr-un cătun să se simtă ca un deputat în Parlament. Se poate ajunge în situaţia ridicolă ca un Stăniloae sau un Berdiaev să fie contrazişi de un om cu patru clase primare. Dar paradoxul aproape pervers constă în faptul că, iată, oameni care au nişte diplome, sunt intelectuali s-au apropiat de secte precum cea a lui Bivolaru unde, mă rog, mai sunt şi alte aberaţii asupra cărora nu insistăm. Dar, aici e vorba de altceva care pe mine mă uimeşte şi îmi pare că proiectează aproape de limita nebuniei.

R.D.M.: Nu mai cauţi un preot, cauţi un guru.

D.C.: Vedeţi, aici intrăm în această sminteală elitistă, care se insinuează subtil şi în bisericile autentice – vrem slujbe săvârşite de un preot special sau de un duhovnic celebru, or, noi uităm că duhovnicia merge mână-n mână cu smerenia.

De fapt, aceşti însetaţi de spectaculos nici nu caută mari duhovnici, pentru că atunci l-ar căuta pe părintele Rafail Noica, ci caută oameni care să le satisfacă propria vanitate şi care în loc de preoţi sau în loc de duhovnici, sunt nişte „guru” cum bine aţi spus şi au o aparenţă de pontif local…

R.D.M.: O aură…

D.C.: O aură, da… Lumea actuală a bulversat ierarhia. Dar nu se poate fără ierarhie, şi atunci se creează o nouă ierarhie, pe care o stabileşte omul în funcţie de apetenţa lui pentru senzaţional. Pe de o parte avem acest egalitarism (omul care neagă ierarhia se simte bine într-o sectă). Pe de altă parte omul care trăieşte într-o atmosferă pseudomistică, chiar dacă nu neapărat sectantă, vrea ceva spectaculos. Dacă e încă creştin, el vrea preotul acela special, cum se spune cu un cuvânt cumplit, prost tradus (deosebit, aparte). De fapt el tânjeşte după ierarhie, se vrea aproape de vârful piramidei. Pentru că dacă ar fi mai democrat, s-ar mulţumi cu preotul obişnuit, preot pentru taine, pentru catehism, indiferent dacă preotul acela slujeşte la catedrala patriarhală din Bucureşti sau într-o comună din judeţul Sălaj ori într-un cătun din Maramureş.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: