FIREA VOLUNTARĂ

de Nicu Ştef
Besançon, Franţa

clip_image0022

Printre formele noastre de evoluţie socială, găsim închinarea drept cea mai uzitată gestică umană. Ea îşi însumează trăirea pe fundalul unor porniri al căror avânt plasează precis sau în hazard un scop final sau prelungit. Şi totuşi acest mecanism este susţinut de o anumită dualitate explicată mai mult de constituţia şi principiile noastre. Câţi dintre noi se închină pentru ei înşişi? Câte capete am putea strânge pentru a întări supremul închinării în sine? Chiar dacă această gloată şi-ar crea valenţe regale, cei ce izbăvesc în afară, dincolo de propriul lor sine, ar continua să îşi etaleze frumuseţea înfăptuirii. Dar această fervoare nu se rezumă în mecanica pe care aceşti antiptolemeici o generează. Ea provine din absenţa unei plăţi, a unui drept de plată sau de câştig individual. Aici găsim splendoarea convergentă a religiilor mari: în omul voluntar, o specie care face din evoluţionism un simplu abuz de idei, o fire omenească ce curge vizibil în preajma unor nenorociri colective. într-adevăr: când amarul muşcă din noi, începem a fi dispuşi la participări în vederea îndreptării acelui fapt şi semn spre care simţămintele noastre privesc. Necesitatea rămâne şi ea un stimul întrucât există o anumită condiţionare ce poate influenţa însuşirea unei astfel de titulaturi. Am putea spune că sunt restricţii voite sau mai puţin voite ce ţin de circumstanţele vieţii de om. Dar drama nu este un caracter sine qua non. Un asemenea ins s-ar putea lipsi de ea în ideea de a se evidenţia ca atare. Este suficient să îi fie lutul marcat de simpatie sau de o înclinaţie spre acele forme de integrare. Oricare ar fi determi­naţia de bază care motivează punerea în participare activă, voluntarul se exclude de la orice răsplată în nume propriu.

Această trăsătură include un drept, respectiv posibilitatea de a alege excluderea. implicit, inserăm aserţiunea că un antiptolemeic ar fi un om liber sau cel puţin ar avea dreptul de a-şi accepta mişcarea firească naturii sale. Altfel spus, dacă există măcar o constrângere ce îi apasă conştiinţa obligându-l în a executa faptul, trebuie să eludăm a-i acorda o denumire de liber consimţit întrucât am fi puşi în situaţia de a considera sufletele asuprite de vreun satrap echivalentele unor voluntari ai suferinţei.

Cele două particularităţi pe care le-am menţionat ne permit să realizăm o distincţie deplină, însă anumite exemplificări prin raportare la această speţă umană  vor oferi suport şi justificare celor spuse, respectiv acestor atribute esenţiale fără de care nimeni nu se poate încadra într-un astfel de grup.

Gândirea socratică proliferată pe treptele Republicii aduce unele însemne că libera cugetare în folosul celor mulţi reprezintă o oarecare notă de voluntarism. Nu facem referire la strategii eleni, întrucât politica este o muncă plătită, ci mai degrabă la cei care cuvântau despre corectări sau adaptări benefice altor familii sau întregii cetăţi. Totuşi, puteau cuvânta doar din postura de oameni liberi. Metecii, precum sclavii, erau mai mereu constrânşi de statutul lor. Astfel cei care au militat pentru tranziţia Atenei de la o concepţie despotică spre pârghiile puterii poporului ar putea fi catalogaţi voluntari cât timp nu s-au pătat cu gândurile ascunse ale vreunei sinecuri. Dacă asemenea manifestări erau invocate de slugi, schingiuirea era folosită pentru a le potoli setea de liberă exprimare. Rămânând pe acelaşi soclu, un alt exemplu ce ţine de importanţa libertăţii de a decide priveşte un exerciţiu de voinţă pe care l-am sesizat în primul meu an masteral pe când eram student al Institutului de Economie din Nantes.

Îmi începusem cursurile de dimineaţă şi de regulă treceam de fiecare dată prin faţa restaurantului universitar. Uneori tineri cu dizabilităţi aşteptau singuri în acel loc, chiar şi în zilele când noaptea insista deasupra orizontului francez. Crezusem că îşi aşteptau însoţitorii pentru a fi conduşi spre anumite centre de activitate. Avusesem parţial dreptate – la fiecare etaj al Institutului erau depuse anumite anunţuri pentru studenţi. Unul dintre ele consista în căutarea de însoţitori dispuşi să îşi petreacă anumite ore din zi cu astfel de persoane. Cei care alegeau asemenea munci voluntare etalau libertăţi proprii plenar conştiente în a-şi oferi prietenia.

Un conspirator m-ar acuza că aş neglija aplauzele posibile ori stima ulterioară ce ar putea fi captată de un liber consimţit. Ele reprezintă tot daruri, desprinzându-se de prima normă pe care am impus-o analizei noastre. Următoarele articulări vor întări necesitatea pentru care un asemenea atribut ar trebui să existe.

În al doilea an masteral săvârşit la Besançon, un grup de tineri voluntari au reuşit să atragă suportul mai multor privaţi în ideea de a oferi sprijin acelor studenţi străini sau locali în căutare de muncă. Ar părea un bun gest, dar este unul anticapitalist, întrucât oportunitatea de a sustrage arginţi din pumnul celor participanţi a fost exclusă. Dacă am închega această structură pe nişte parveniţi, am reveni la selecţii bazate pe un nivel de plată, ceea ce ar face ca parvenitul să nu fie mai prejos decât un negustor.

Nimic nu ne îndreptăţeşte în a-l judeca pe om, dar precizarea sau conturarea tipologiei sale ne poate permite să-l cunoaştem mai bine. Nu doar normele ne fac să ne diferenţiem. Regulile impuse în sine ne conduc spre ceea ce vrem să facem.

Voluntar sau nu.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: