NIMIC DE PIERDUT…

 de Mircea CRIŞAN

Ciudat! După câteva expe­rienţe în care nu­mai că nu m-am dat cu capul de pereţi să-mi iasă anumite lucruri (şi tot n-au ieşit), m-am resem­nat şi am schimbat strategia. Am ajuns la concluzia că, în orice idee în care crezi, nu trebuie să forţezi lucrurile, să le laşi mai întâi să se coacă, iar apoi îţi ajută Dumnezeu să te bucuri de materializarea ei când nici nu te aştepţi. Totul e să nu renunţi.

Aceeaşi „chestie” (sper să nu deprind şi eu ticul verbal al unui primar) s-a întâmplat şi cu proiectul ACROSTIH. Chiar nu am forţat lucrurile, în ciuda mai multor reproşuri gen „n-aţi fost în stare să scoateţi în trei ani decât 12 numere”, „de ce nu mediatizezi proiectul?” etc. Chiar i-am supărat pe unii care s-au apropiat tangenţial de revistă şi cenaclu pentru că nu i-am ajutat să aibă o ascensiune fulminantă. Le-am explicat că proiectul nostru nu este singura „rampă de lansare”, iar dacă nu s-ar fi ofuscat ar fi rămas. Ideea este că tocmai această alternanţă între exuberanţă şi latenţă a făcut proiectul ACROSTIH să se sedimenteze. N-am vrut niciun moment să împing un demers fără vlagă, doar de dragul de a mă minţi frumos (să mă simt important) că pot să coordonez în Baia Mare o mişcare culturală a tinerilor. Nu am făcut asta, n-am vrut să forţez lucrurile, chiar dacă eram pe muchie de cuţit să se ducă totul de râpă. Să nu credeţi că n-am avut un gust amar să văd că nu mai vin la cenaclu oameni în care chiar am crezut că „au potenţial” şi că vor avea un cuvânt de spus în ceea ce va însemna pe viitor grupul intelectualilor care se vor manifesta în zonă. Cu toate astea, n-am făcut nimic să adun „sânge proaspăt”. Ba, mai mult, o serie de conjuncturi nefericite m-au făcut să nu pot să mă ocup o vreme de revistă şi cenaclu. Dar, SURPRIZĂ! Structura asupra căreia plana în permanenţă posibilitatea ca oamenii să se plictisească şi să-şi găsească altceva de făcut, a prins demaraj. O mână de oameni (iar aici vorbesc aproape la propriu) s-au încăpăţânat să continue paşii proiectului. Este incredibil să vezi că există oameni de vârsta ta, care doar de dragul dezbaterilor pe teme literare ţin cu dinţii de un proiect care n-a avut şi nici nu dă speranţe în viitorul apropiat că poate oferi vreun stimulent material sau financiar. Nu pot vorbi despre asta decât cu mândrie. Aceeaşi mândrie ca şi atunci când vezi un om căruia tot sistemul încearcă să-i bage pumnu-n gură, dar el nu se lasă înjosit pentru un singur lucru: n-are nimic de pierdut. La fel poate fi şi în literatură: te poţi simţi umilit şi călcat în picioare de cei care vânează faima, frustrat că vezi „mânăriile” unor concursuri în care parcă eşti dat deoparte pe nedrept, însă te poţi simţi frate cu zeii dacă ai încredere în frumuseţea cuvântului, că doar… n-ai nimic de pierdut. Povestea merge mai departe. Că n-avem nimic de pierdut.