PROIECTUL „DONEAZĂ O CARTE PENTRU COPIII ROMÂNILOR DIN AMERICA”

de Simona BOTEZAN

Simona Botezan

Simona Botezan

Într-o lume în care internetul ia locul tipăriturilor, a investi în lumea cărţilor nu pare o idee genială. Dar accesul la cărţile româneşti, la atâtea mii de kilometri depărtare de ţara natală, ar putea să însemne o punte de legătură între românii din America şi ceea ce au lăsat în urmă, acel personal şi inconfundabil „acasă”, cu tot ce înseamnă el pentru fiecare emigrant – copilărie, familie, cultură. Cine nu a avut, măcar o dată, nostalgia după-amiezilor petrecute în foşnetul de neconfundat al unor pagini de carte, a zornăitului casei de marcat din librăria oraşului în care ne-am născut, am trăit sau am învăţat? Ar trebui să oferim şi copiilor noştri această şansă. La aceste lucruri ne-am gândit în 2008, atunci când am hotărât să aducem cărţi româneşti pe Pământul Făgăduinţei. În acel an, 2008, trustul de presă Mondo News a iniţiat campania „Cărţi pentru românii din America”. În cadrul acestui proiect, românii din ţară erau invitaţi să doneze cărţi pentru înfiinţarea unei biblioteci româneşti pentru comunitatea românească din SUA.

Mulţi copii ai românilor din America, născuţi sau veniţi la vârste fragede pe pământul făgăduinţei, pierd contactul cu România şi nu mai ştiu să scrie şi să citească româneşte. Copiii din România care au început şcoala în Statele Unite, dar care pentru că nu au cărţi româneşti, nu ştiu să scrie şi să citească în limba română, deşi îşi doresc să înveţe despre istoria şi geografia României. Aceşti copii, născuţi în America sau veniţi aici la vârste fragede, vorbesc limba română după ureche, pentru că o aud vorbită în casă şi la televizor (daca familia are programe româneşti la TV). Problema cea mare este că ei nu ştiu să scrie şi să citească în limba română dacă n-au fost la şcoală în România, pentru că nu sunt familiarizaţi cu alfabetul şi pronunţia românească a diferitelor sunete. Ei învaţă din start alfabetul şi pronunţia engleză şi petrec foarte mult timp în care vorbesc, scriu şi citesc în limba ţării adoptive. Chiar şi cei care au făcut două-trei clase primare în ţară, după opt-zece ani trăiţi în America, au dificultăţi la citit şi scris în limba maternă şi vorbesc limba română cu un pronunţat accent englezesc. Cu toată bunăvoinţa, părinţii nu pot face prea multe pentru copiii lor, mai ales că unii nu au talente şi pregătire pedagogică. Copiii din America stau foarte mult la şcoală, câte şapte sau opt ore pe zi, de la ora 8 a.m., până la 3-4 p.m., iar cei care au sub 12 ani nu au voie să stea singuri acasă sau pe stradă. Ca urmare, dacă părinţii lor lucrează, ei mai petrec încă 3-4 ore pe zi la un day care sau cu un baby sitter care le vorbeşte în engleză. Temele pentru acasă le mai ocupă 2-3 ore pe zi, iar pentru cele două-trei teste şi quiz-uri săptămânale, copiii au de învăţat până la ore târzii în noapte. Timpul acestor copii este extrem de limitat. În cursul săptămânii, copiii de vârstă şcolară nu au timp nici să se joace. Uneori, seara târziu sau la sfârşit de săptămână, copiii ar avea timp pentru citit, dacă ar avea cărţi. Acum ei pot citi şi învăţa în limba română doar în weekend, la şcoala duminicală de la biserica românească, dacă aceasta există în zona lor şi dacă este situată la o distanţă rezonabilă de casă, adică sub 100 km (50-60 mile). De asemenea, puţine biserici româneşti din SUA au spaţiu suficient şi personal pentru a organiza o şcoală de duminică.

Părinţii lucrează adesea zi-lumină sau ajung târziu acasă din cauza blocajelor din trafic şi a distanţelor foarte mari pe care le au de parcurs. Majoritatea se trezesc zilnic la 3-4 a.m. Ca să meargă la muncă şi se întorc acasă seara la 6 la 7 sau la 8. În aceste condiţii este destul de greu să-i mobilizezi pe copii pentru „lecţia de limba română” sau să convingi copilul (la ora 8-9 seara) să mai facă un efort să citească ceva despre România. Cred că fiecare familie de români are acasă cel puţin zece cărţi în limba română, cărate în geamantane la sosirea în SUA şi aduse de câte ori fac vizite în ţară la rude. Dar vizitele în ţară se fac destul de rar, sunt familii care n-au fost deloc în România în ultimii 10-15 ani, aşa că posibilităţile de împrospătare a cărţilor din biblioteca personală în limba maternă sunt destul de limitate. Copiii se plictisesc să tot recitească aceleaşi cărţi româneşti şi atunci preferă o carte nouă în engleză, să se joace pe computer sau să se uite la TV. O bibliotecă românească le-ar da acces copiilor la o colectivitate sută la sută românească, la cărţi româneşti diverse, la o ocupaţie plăcută şi utilă, în timpul în care părinţii lor merg la slujba de duminică la o biserică românească sau după orele de curs, în loc de day care. Cam de aici a pornit ideea donaţiilor şi a înfiinţării unor biblioteci româneşti în SUA. Copiii noştri merg zilnic la bibliotecă în timpul programului de la şcoală. Noi putem folosi această obişnuinţă deprinsă din sistemul de învăţământ american, dacă avem ce să le dăm de citit în limba română. M-am gândit atunci, în 2008, la identitatea comunităţii de români care a ales să trăiască în afara ţării, peste Ocean. Câte modalităţi există de a-i ajuta să-şi păstreze limba şi tradiţiile? Cine ar trebui să-i determine pe părinţi să lupte pentru a păstra limba maternă şi a o transmite copiilor lor? Cum ar trebui să procedeze autorităţile române pentru a-i determina pe românii din America să folosească şi limba română? Spun aceasta nu doar din cauza importanţei sale culturale şi spirituale, ci şi din cauza valenţei practice, aceea de a cunoaşte o limbă „în plus”. Dialogul poate aduce idei şi îndemnuri constructive pentru toţi cei ce trăiesc în afara ţării. Noi ne-am gândit la o bibliotecă, dar poate că există variante mai bune… Eu cred că un rol strategic într-o comunitate îl joacă mediile de comunicare, fie publicaţii, fie posturi de radio şi/sau televiziune, cu rol clar de a informa publicul larg, dar şi de „a forma”. Nu mai puţin semnificativ este apelul adresat românilor din ţară de a sprijini moral diaspora. Din păcate am simţit o ruptură între românii de acasă şi cei de aiurea, care se adânceşte în lipsa unor punţi culturale peste Ocean. Centrele Culturale Române din străinătate cred că ar trebui să încurajeze coeziunea socială între români, dar şi între români şi societatea gazdă, în acelaşi timp punând în relief cultura fiecăruia dintre cele două popoare, ca factor de integrare şi de „îmbogăţire” reciprocă. Am vorbit cu români care locuiesc în alte ţări, nu doar în SUA. Problema păstrării limbii materne şi a tradiţiilor româneşti, există peste tot. Părerea unui lingvist flamand: „Cel mai important este ca părinţii să se adreseze copiilor în limba maternă, chiar şi în cazul în care ambii părinţi vorbesc aceeaşi limbă (româna, de exemplu). În felul acesta, comunicarea cu cei mici se poate realiza la capacitate maximă. Indiferent cât am vorbi de bine o limbă străină, starea de spirit şi sentimentele ni le putem exprima cel mai bine în limba maternă. Cunosc cazuri de părinţi români care vorbesc olandeza sau franceza acasă cu copiii, însă, din nefericire, olandeza sau franceza lor este atât de proastă, încât, la un moment dat, şi copiii încep să vorbească la fel de prost. Mereu dau exemplul unei prietene românce din Belgia, căsătorită cu un japonez: cam aşa este la ei: mama le vorbeşte copiilor în română, tata le vorbeşte în japoneză, părinţii între ei vorbesc engleza, iar copiii învaţă la o şcoală de limbă franceză. Acum copilaşii au 8 şi respectiv 5 ani. După 3 ani de vorbit în acest stil, ghiciţi cum vorbeau copilaşii: le ştiu pe toate, mai puţin engleza, pe care doar o înţeleg, nu pot să o vorbească încă.” Sunt foarte multe aspecte şi situaţii în familiile româneşti/mixte din străinătate. Ideea de bază a proiectului nostru a fost păstrarea limbii române, indiferent de situaţie. Specialiştii spun că învăţarea simultană a două-trei limbi în copilărie este benefică, chiar dacă aceşti copii vor începe să vorbească cursiv mult mai târziu decât cei care învaţă o singură limbă. Copiii care în primii aproximativ opt ani de viaţă (numiţi perioada critică) sunt expuşi la două sau trei limbi, vor procesa sunetele şi vocabularul limbilor respective în aceeaşi zonă a creierului, ceea ce va face ca aceşti copii să vorbească cele două-trei limbi fără accent şi influenţă de la una la alta. În plus, ei vor putea vorbi într-o limbă cu mama, într-una cu tatăl (dacă este cazul) sau pot, de asemenea, „comuta” de la una la alta fără probleme. La naştere, fiecare dintre noi este capabil, „teoretic”, să audă şi să reproducă sunete din orice limbă, dar pierdem această capacitate pe măsură ce folosim doar sunetele unei limbi – ale limbii materne. Cu cât un individ foloseşte mai mult limba maternă, cu atât aceasta preia în posesie toată aria din creier care, teoretic, este destinată învăţării mai multor limbi, simultan. Un individ care începe să înveţe o limbă străină la maturitate, va procesa informaţiile (vocabular, scriere, citit) într-o altă regiune a creierului decât limba maternă şi în plus va avea dificultăţi în a „auzi” şi a reproduce sunete din limba respectivă. Aşa că este normal ca noi, adulţii, să vorbim limbi străine cu accent, iar copiii noştri fără. Este anormal să nu profităm de capacitatea fantastică pe care o au copiii mici în a acumula informaţii şi, implicit, de capacitatea lor de a învăţa limba maternă şi mai multe limbi străine în acelaşi timp. Din acest motiv, insist pe efortul pe care trebuie să-l depună toţi părinţii din diaspora şi organizaţiile româneşti din ţară şi din străinătate pentru a ajuta copiii să înveţe şi să reuşească să păstreze zestrea culturală şi limba română ca limbă maternă.

Mulţumesc tuturor celor care şi-au exprimat intenţia de a dona cărţi pentru copiii românilor din America. Din păcate, au trecut doi ani şi proiectul nostru nu a avut finalitate. Costurile materiale şi umane sunt foarte mari. Din nefericire, nu am găsit capitalul şi resursele umane necesare pentru derularea acestui proiect. Cu toate acestea, încă mai cred în cuvintele lui Emil Cioran: „Noi nu ne-am născut într-o ţară, ne-am născut într-o limbă”. Indiferent unde locuim pe Planeta Albastră, rădăcinile noastre rămân româneşti.

One Response to PROIECTUL „DONEAZĂ O CARTE PENTRU COPIII ROMÂNILOR DIN AMERICA”

  1. Florentina Dalian spune:

    N-am inteles din acest articol unde putem face donatia, daca dorimi.
    Multumesc.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: