Scrisori netrimise (4)

de Florentina-Loredana DALIAN

Florentina- Loredana Dalian_portret_pictor_ V. Aionesei

Florentina Loredana Dalian_desen_ V. Aionesei

Pe Mihnea îl cunoscusem cu vreo trei ani în urmă, la un Congres internaţional pe teme de cardiologie, unde el participa ca medic, iar eu ca translator. Transpirasem în cabină, de emoţie şi datorită încordării cu care lucrasem, fiind pentru prima dată în situaţia de a face translaţie în direct, în căşti, şi fără a fi avut dinainte un material din care să ştiu cât de cât despre ce se va discuta, fiind astfel în imposibilitatea de a mă pregăti. Colac peste pupăză, colega care-mi asigura schimbul la două ore, dându-mi timp să-mi revin pentru o nouă „rundă”, avusese un trac teribil înainte de începerea lucrărilor, ceea ce a făcut să-şi piardă vocea. Astfel că toată conferinţa a rămas în cârca mea, oricum prea fragilă pentru ce avea de „cărat”. Mă descurcasem bine (avusesem timp să zic înainte un „Doamne, nu mă lăsa!”), dar la final am simţit nevoia să mă întind undeva în zăpadă (de unde zăpadă, că era toiul verii), să zac acolo nemişcată până ce scăpam de toată emoţia adunată, ca atunci când, copil fiind, o ţigancă îmi dăduse găuri în urechi. Direct cu acul încins, fără vreun soi de anestezie.  Rezistasem eroic, pentru că îmi propusesem, dar la sfârşit, ca să nu leşin, am ieşit în curte să îmbrăţişez plapuma albă de zăpadă, până ce mi-am revenit.

La Congres, din lipsă de altă soluţie, căutam un pahar cu apă minerală, pe care mi l-aş fi turnat în cap, dar deh!, convenţiile trebuiau respectate. Deşi le urăsc, mărturisesc că sunt una dintre acele persoane care le încalcă rar.

Aşa mi-a apărut Mihnea în cale şi-n viaţă, întinzându-mi un pahar cu apă, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul. L-am privit atunci ca pe salvatorul meu. Mă întâmpinase firesc, de parcă ne-am fi cunoscut, cu un zâmbet sincer şi o privire caldă. Îşi scosese batista să mă şteargă pe frunte; probabil încă mai transpiram, dar cine ce mai putea să simtă. Şi-a explicat gestul, prezentându-se totodată:

– Sunt doctorul Mihnea Radian. Ştiu câtă nevoie are uneori o frunte de batista celuilalt. Am făcut operaţii multe şi grele, dar n-am ieşit niciodată din vreuna atât de transfigurat pe cât văd că sunteţi. Trebuie să vă fi fost tare greu.

Impresionată, ce să zic? El, medicul, care salvase vieţi, putea să-mi adreseze mie, care prestam o activitate atât de neînsemnată pe lângă a lui, astfel de cuvinte. I-am spus-o, nu din modestie; chiar credeam asta.

– Greşiţi, a ripostat, tot zâmbind. Să luăm ca exemplu acest Congres. V-aţi gândit că un singur cuvânt sau o singură expresie interpretată greşit ar putea schimba destine?

Nu mă gândisem. Parcă mai aveam cu ce să gândesc! M-aş fi mirat să mai fi putut gândi în următoarele zece zile, la cât mă simţeam de „stoarsă”. Exagera, desigur. Dar, neavând vlagă să-l contrazic, i-am lăsat ultimul cuvânt; şi cred… ba nu, sunt sigură, l-am îndrăgit în clipa aceea.

La serata care-a urmat, am mai făcut ceva conversaţie, am dansat vreo două dansuri împreună, apoi ne-am despărţit. Aşa cum se despart oamenii. Şi totuşi, altfel. Îmi intrase în suflet. Cred că şi eu lui. Dar pe atunci nu ştiam asta. El a plecat primul. Îi priveam maşina depărtându-se, cu acel sentiment cu care priveşti plecând din gară trenul pe a cărui treaptă

n-ai mai apucat să pui piciorul, rămânând cu întrebarea unde te-ar fi dus.

Între timp l-am uitat, nu de tot, fireşte, dar îmi vedeam de cărările mele, cu bune, cu rele, aşa cum mă pricepusem să mi le aleg.

Cu trei luni în urmă, m-am pomenit cu un telefon de la el. E ciudat cum, deşi nu-l mai auzisem de la prima şi ultima noastră întâlnire, i-am recunoscut vocea, una dintre acele voci care te fac să visezi, să simţi că, dincolo de ceea ce exprimă cuvintele, trebuie să mai fie ceva, un ce anume, de magia căruia ai vrea să te laşi învăluit. Îmi făcuse pe scurt rezumatul celor aproape trei ani, la capătul cărora ajunsese să lucreze ca asistent medical în Italia (urmând ca amănuntele acestei „deveniri” să le aflu la revederea noastră) şi m-a invitat să petrecem sărbătorile de iarnă acolo, la el, în Italia.

Şi iată-mă apropiindu-mă cu emoţie de orăşelul în care urma să ne cunoaştem cu adevărat, unde aveam să aflu, sorbind fiecare silabă, povestea celui care mă cucerise cu un pahar cu apă şi o batistă.

Nae terminase surprizele, Ligia rămăsese „agăţată” de noi (bineînţeles că n-o aştepta nimeni, prilej pentru Nae s-o ameninţe c-o lasă-n drum la fiecare ieşire de pe autostradă, neîndurându-se, totuşi). Pentru mine, însă, nimic din toate acestea nu mai conta, ajungând – în cele din urmă – în braţele celui pe care îl aşteptasem o viaţă. Sau cel puţin aşa credeam.

Oricât mi-aş fi dorit să rămân cu el, imediat, lucrul acesta n-a fost posibil, întrucât a trebuit să fac cunoştinţă cu cei cu care împărţea locuinţa – o casă destul de mare şi bine pusă la punct, închiriată de la un italian.

Mi-i prezentă, aşadar, pe Vasile, o rudă mai îndepărtată de-a lui, despre care am aflat că era singurul cu acte-n regulă, pe Nina, soţia acestuia, cea care, din generozitate, avea grijă oarecum şi de Mihnea, pe Alexa, fiica lor şi pe Crin, fratele mai mic al lui Vasile. Dintre toţi, Nina mi-a plăcut cel mai mult, am simţit-o caldă, apropiată, bucurându-se de bucuria lui Mihnea şi, implicit, a mea. Pe Alexa n-am plăcut-o foarte mult, un copil răsfăţat, de vreo doisprezece ani, care cerea tot timpul atenţia celor din jur, inclusiv a lui Mihnea, spre atenţia căruia tânjeam şi eu şi pe care, evident, n-aş fi vrut s-o împart cu nimeni. Paradoxal, uneori iubirea, în loc să ne umple de generozitate, reuşeşte să scoată la suprafaţă egoismul din noi, într-o măsură pe care nici n-am fi bănuit-o.

Vasile mi-a părut destul de aspru şi de greoi, iar Crin – bădăran de-a dreptul. Nici măcar n-a catadicsit să-mi întindă mâna ca răspuns la mâna mea întinsă.

Dar nu, nici aceste fleacuri nu mai contau, căci – nu-i aşa? – eu venisem la Mihnea. Cu toate speranţele târâş, cu toate zborurile nezburate, cu toate dorurile nealinate şi mai ales… mai ales c-un suflet plin de iubire. Iubirea aceea care te face egoist şi care îşi cere imperativ drepturile. Toate drepturile!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: