TRADIŢII ŞI OBICEIURI LA ROMÂNI NUNTA ÎN MARAMUREŞ – MANIFESTAREA COLECTIVĂ A SUFLETULUI POPULAR ROMÂNESC. RITURI NUPŢIALE STRĂVECHI ÎN PRELUCA NOUĂ

de Iuliana KOMORNYIK – POP

Profesor la Şcoala cu clasele I-VIII Copalnic Mănăştur, Preluca Nouă

Port popularNunta este cel mai important moment din viaţa omului, iar în cadrul unei comunităţi cu adânci rădăcini arhaice precum este satul, acest eveniment devine o manifestare a sufletului colectiv, pulsul cel mai intens al existenţei rurale, alături de botez şi înmormântare, care însă nu au în cadrul comunităţii acelaşi impact. Nunta reprezintă, încă de la gândirea arhaică, un cadru propice de dezvoltare ale vechilor arhetipuri culturale româneşti, precum individul şi societatea. Nunta pune în relaţie aceste două elemente, fiind, în fapt, ritualul de trecere, de contopire a omului singular cu societatea, devenind o parte integrantă a acesteia, cu un rol bine stabilit, în primul rând acela de a contribui la bunul mers al civilizaţiei prin prisma timpului şi mai ales de a asigura perpetuarea atât a individului ca entitate fizică, cât şi a gândirii, mentalităţii, tradiţiilor şi obiceiurilor populare, pe scurt, a societăţii ca fiinţă colectivă, creatoare şi generatoare de istorie, cultură şi valori morale.

Riturile specifice nunţii îşi au o bogată existenţă în cadrul societăţii româneşti şi mai ales pe însoritele şi mioriticele plaiuri maramureşene. După cum însuşi Nicolae Steinhardt afirma, „Maramureşul e un simbol, e o chintesenţă, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loială – ademenitoare şi mai elevată. Elevată nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios. Dimpotrivă: elevată, adică simplă, curată, liberă de orice adaosuri, scorii, afecţiuni şi găteli de iarmaroc ori de protocol. Nici urmă de onctuoasă cucernicie dulceagă, de ipocrite salamalecuri, de forţate zâmbete negustoreşti decorative. Acolo nu-i nimic de-a gata, totul e limpede şi proaspăt ca apa…”. Astfel, în acest cadru atât de natural, de basm, parcă rupt din rai, tradiţia şi folclorul, care oglindesc spiritul aprig şi transparent al oamenilor, fac casă bună cu cuceririle viitorului şi reuşesc cu succes să supravieţuiască.

În Maramureş, nunta devine un adevărat izvor, păstrător perpetuu al unor vechi obiceiuri, născute în vremuri de legendă. Nunta populară maramureşeană reprezintă un ritual spectaculos, o adevărată sărbătoare pentru întreaga comunitate sătească, un „cuib” al tradiţiilor şi superstiţiilor captivante. Din Ţara Lăpuşului şi până pe Valea Izei, de la Borşa şi până la Valea Chioarului, manifestările tradiţionale de nuntă nu şi-au spus încă ultimul cuvânt. În toate colţurile pitoreşti ale Maramureşului, nunta tradiţională mai păstrează cele trei etape importante ale Marii Schimbării, necesare pentru buna integrare şi implicare a individului în social: riturile preliminare, care constau în logodnă şi peţit, riturile liminare, care de fapt sunt reprezentate de nunta propriu-zisă şi, într-un final, riturile postliminare, care au rolul de încadrare a tinerei familii în viaţa satului. Toate aceste rituri sunt la rândul lor alcătuite dintr-o gamă variată şi valoroasă de subrituri, care implică elemente deosebit de importante, precum portul viitorilor miri, comportamentul lor, vârsta lor, superstiţii şi obiceiuri necesare pentru a asigura echilibrul societăţii, mai ales.

Port popular

Astfel, de exemplu, în diferite părţi ale Maramureşului viitoarele mirese sau fetele tinere, de obicei între 15 şi 20 de ani (vârstă considerată potrivită pentru măritiş), poartă costume specifice care au scopul de a le scoate în evidenţă statutul special, de la „sumne” roşii, verzi sau albastre, la zadii de lână colorate, „vârste negre şi roşii”, toate confecţionate din „păr” (caşmir) sau „travilă” (mătase naturală). Feciorii ies în evidenţă mai ales prin „optinci de oargă” şi „obdele de pănură”, necesare mai ales la jocul duminical, aşa-numitul „Vergel” sau „Verjel”, care reprezintă pretextul de fapt de a-şi întâlni aleasa, de a-şi găsi o viitoare mireasă. „Verjelul” se ţinea la sate cu orice ocazie: în duminici şi la sărbători, pe perioada „câşlegilor”, care sunt toate zilele din an în care nu se posteşte. O altă metodă prin care feciorii se întâlneau cu fetele de măritat, chiar în timpul postului de Crăciun, era chematul acestora la colindat, bineînţeles cu acordul strict al părinţilor, ocazie cu care membrii familiei fetei îi studiau cu mare atenţie pe colindătorii de sex masculin pentru a le găsi calităţile sau, de ce nu, defectele, informaţii necesare pentru a şti cui „să dea fata”. Legat de portul popular, costumele mirilor din timpul nunţii sunt din cele mai spectaculoase. Mireasa din Cupşeni, localitatein Ţara Lăpuşului, de exemplu, este una de-a dreptul strălucitoare, purtând zadii colorate, albastre, ie albă înflorată, un ilic împodobit şi el şi o coroniţă deosebit de frumos realizată de femeile pricepute ale satului. Alte obiceiuri, multe specific maramureşene, adevărate ritualuri de trecere de la viaţa de celibat la cea în comun, sunt reprezentate de: peţitul, decorarea steagului mirelui, împletirea cununii miresei de către druşte – un fel de domnişoare de onoare –, folosirea grâului ca simbol al fertilităţii şi prosperităţii, pregătirea lăzii cu zestre, strigăturile, jocul găinii sau „horile găinii”, strigatul la „socăciţă”, jucatul miresei, călăreţii de nuntă, prezenţi şi în Ţara Lăpuşului şi făcând parte din alaiul mirelui etc. Toate acestea sunt o dovadă a faptului că în Maramureş viaţa satului este din moşi-strămoşi una deosebit de intensă, de vie şi de încărcată de profunde semnificaţii, un foc vibrant ce arde în imensul suflet colectiv al poporului român.

Preluca Nouă – tărâm arhaic, tradiţii profunde

Într-un tărâm de poveste, şi nunţile au iz străvechi, de basm, parcă venite din timpuri magice, legendare, mitice, când istoria nu avea nicio înrâurire asupra vieţii omului. Localitatea Preluca Nouă, aparţinând comunei Copalnic Mănăştur din judeţul Maramureş şi având legături nescrise cu Ţara Lăpuşului, landul lui Florea, cel care a văzut aceste pământuri şi nu a mai plecat de aici, dând naştere unei aşezări respectate şi prospere în prezent, se află, fapt de netăgăduit, pe harta nevăzută a nemuritorului folclor maramureşean. Astfel, şi aici, riturile nupţiale îşi au locul lor aparte, într-o lume aflată în continuă dezvoltare şi afirmare.

Despre acest subiect am avut o discuţie largă cu un localnic, cel mai vârstnic dintre prelucani, Giurgiu Dumitru zis badea Dumitru din Dos, în vârstă de 84 de ani, care a dat glas amintirilor sale despre vremurile nunţilor parcă izvorâte dintr-un poem de Eminescu, în care fabulosul şi realul se împleteau reciproc, dând naştere tradiţiilor şi obiceiurilor strămoşeşti cu rezonanţe mitice. Astfel, badea Dumitru a trăit toată viaţa lui în pitoreasca Prelucă Nouă şi a văzut multe, reprezentând, în fapt, vocea cristalină a poporului, a omului simplu care îşi transmite obiceiurile prin dulce viers, prin simplitate şi esenţă, atât de specifice folclorului românesc autentic. În vremurile de demult, spune el, „nu erau atâtea luxuri, dar nu a suferit cine a muncit. Erau alte condiţii atunci, te luai la drum cu opinca la picior şi la biserică şi la joc, fiind mândru de ceea ce eşti”. Pe vremuri, în Preluca, feciorii de însurat purtau la joc, şi nu numai acolo, dolomane şi cioareci, port păstrat încă de unii localnici. Jocul „Verjelul”, ca pretext de adunare şi unire a celor tineri în vederea căsătoriei, se ţinea pe la case, pe la şurile oamenilor, toată suflarea prelucană bucurându-se împreună de joc şi voie bună, arătând astfel unitate şi spirit colectiv. Cetera era instrumentul favorit al dănţăuşilor şi „şi la moşi le umbla picioarele când auzeau scârţâiala”, sunetul sublim care chema omul la eternul dans cu sufletul său. Lăutarii, care în Preluca Nouă erau de felul lor români, dar şi câte unul de etnie romă, cântau la vioară, braici şi gordonă, un fel de bas. În mod normal, erau tocmiţi vreo trei lăutari la un joc. Badea Dumitru îşi aminteşte încă şi acum de numele lor: Neculaie din Aspra, Petre a lui Mihai şi Petrea a Trezii, care din păcate nu mai trăiesc, pentru a încânta încă o dată urechea ascultătorului cu sunetul jucăuş al ceterii, dar şi pentru a păstra vie tradiţia jocului popular în conştiinţele celor mai tineri. Jocurile specifice dansului în şură, dar şi nunţii propriu-zise se numeau Învârtite şi mai era şi Hondrănescul.

Nunţile vechi din Preluca Nouă erau simple, lipsite de acea ostentaţie specifică nunţilor urbane, dar erau în acelaşi timp complexe prin ritualurile care aveau loc şi care scoteau în evidenţă spiritul românesc pur. Astfel, nunţile nu se făceau cu patru rânduri de naşi cum se fac acum, ci cu o singură pereche, pentru ambii miri, naşa stând la masă de partea miresei, iar naşul de partea mirelui. Nunţile aveau loc în şură, vara, şi în case, iarna. Toată lumea din sat se strângea la câte o nuntă, fiind, după cum am zis mai sus, o manifestare a întregului sat, o sărbătoare a societăţii şi nu a individului. Nunţile începeau de regulă de duminică după-masă şi ţineau până după miezul nopţii, urmând a doua zi prânzul miresei, iar la cei bogaţi erau nunţi de poveste, care ţineau chiar două zile şi două nopţi. Banii nu curgeau cu nemiluita în vremurile vechi, oamenii punând pe talger în cinstea mirilor bani în valoarea unui cocoş, iar unii nu puneau deloc, închinând doar pentru cinstea mirilor, lucru considerat mai important decât orice avuţie, deoarece în trecut omul punea accent pe spiritualitate şi pe puterea gândului bun, nu pe puterea materială a banului şi a avuţiilor. De obicei un „moş bătrân” umbla cu talgerul, om care inspira înţelepciune, iar cei mai săraci, care nu aveau bani, rupeau bumbii de la cămaşă şi îi puneau pe talger, aceştia sunând ca banii, demonstrându-se astfel inventivitatea şi comicul omului de rând. Cu banii se plăteau muzicanţii, plată echivalentă cu costul unei zile de coasă sau a unei zile normale de lucru.

Peţitul şi chematul la nuntă au fost şi în Preluca Nouă ritualuri cu iz magic, de păstrare a elementului sacru şi a echilibrului în viaţa omului. Pentru nuntă umblau chemătorii cu bote înstruţate cu cipci şi baticuri, ieşind în evidenţă la ei culorile tricolorului, de care erau foarte mândri. Pentru chemarea la nuntă (dar şi cu alte ocazii) se bătea doba, numită şi boactăr, semnal care se dădea în patru locuri sau colţuri ale satului, precum în Piţigaia, Obcină, Dos şi Buciulumbot. Pe seama acestei dobe există multe poveşti în sat, cele mai multe vesele şi de voie bună, scoţând în evidenţă faptul că omul, încă din timpurile cele mai vechi, a fost inventiv cu scopul de a comunica, de a ţine o legătură cu întreaga comunitate de care aparţinea. În sat erau de obicei doi starosti (staroste, starosti), unul pentru mire şi altul pentru mireasă, care avea fiecare muzicantul lui şi care dădeau naştere între ei ca ritual de nuntă la un adevărat dialog mitico-social.

Portul mirilor era unul specific, mireasa purtând o rochie albă, simplă, poale şi spăcel şi zade, având elemente înflorate şi de mătase pe ea. Rochia de mireasă era de obicei de pânză şi avea unele aplicaţii colorate pe ea, pentru a accentua frumuseţea şi prospeţimea tinerei. Mirele avea şi el un port deosebit. Iarna purta cioareci şi doloman, iar vara izmene largi, cămeşe, laibăr albastru, uneori cu bumbi rotunzi, galbeni, şi cu aplicaţii de mărgele pe el. Fetele făceau în acele timpuri feciorilor zgardă, pe care aceştia o purtau cu mândrie.

Alte rituri erau cântatul găinii, şi la mire, şi la mireasă, utilizându-se găini opărite, cu ban în gură, înstruţate şi frumos ornate, iar mirii, socrii şi chemătorii primeau, de regulă, colaci foarte mari, făcuţi de nănaşi, care îi puneau în desagi şi evidenţiau dorinţa şi urarea de bine, de prosperitate, viaţă lungă, tihnită şi îmbelşugată. De multe ori, pe aceşti colaci se puneau şi prăjituri. Apoi, la casa mirelui mergea de obicei o mireasă mică, care avea rol de încercare – un obicei ludic, prin care se păcălea mirele cu scopul de a-l determina să-şi caute adevărata mireasă. Mirele mergea după mireasă cu alai mare, cu chemători şi nănaşi. La nuntă, o fată în jur de 15-17 ani, închina cu sticla de ţuică la mireasă, folosind strigăturile de rigoare. Se obişnuia ca la socrii să meargă a doua zi doi oameni, un bărbat şi o femeie, un fel de „manechine” numite „miritei”, îmbrăcaţi urât şi murdăriţi din cap până în picioare cu funingine, jucând un joc cu caracter apotropaic, pentru a speria duhurile rele din căsnicia care avea să înceapă a tinerilor şi a lua cu ei neînţelegerile dintre însurăţei şi socri. După cununia religioasă de la biserică, era obiceiul şi în Preluca să se arunce grâu peste proaspeţii însurăţei, strigându-se: „ţâpaţi grâu, nu ţâpaţi pleavă, că mirele-i de treabă”. Se mai practica, de asemenea, îmbălţuitul miresei, iar năframa se punea noaptea pe capul ei, de către nănaşă, în locul balţului, care era un fel de coroniţă. Mai avea loc şi un „joc al blidelor”, iar mireasa urma să aibă atâţia copii câte blide agăţa. Jocul, în timpul nopţii, se făcea la lumina lămpaşelor, santinele de seamă ale ritului nupţial nocturn. Specific în Preluca era Hondrănescul, dans existent şi astăzi, reînviat cu multă pasiune de cei tineri, care îl prezintă la diferite manifestări culturale din comună şi judeţ.

Înţelegerii nunţii ca manifestare complexă i se dă o deosebită importantă şi în cadrul şcolii, loc de formare a tinerelor conştiinţe, pentru că numai aşa tradiţiile pur româneşti au şansa de a fi perpetuate, iar păstrarea obiceiurilor străvechi, cunoaşterea propriei geneze sunt factori esenţiali pentru dezvoltarea unei personalităţi complexe, cu capacitate ridicată de a privi în trecut şi de a utiliza înţelepciunea din bătrâni pentru viitor. Astfel, portul, dansul şi alte rituri şi subrituri specifice nunţii prelucane, în particular, şi maramureşene, în general, sunt păstrate şi puse în practică de către tinerii din şcoli. Fiindcă tradiţiile şi obiceiurile strămoşilor există şi azi în subconştientul nostru. Trebuie doar scoase la lumină. Iar şcoala din Preluca Nouă se străduieşte să o facă.

BIBLIOGRAFIE

  • Osorheian, Veronica, Nunta ţărănească, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2010.
  • Ştef, Dorin, Antologie de folclor din Marmureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2007.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: