Scrisori netrimise (5)

de Florentina-Loredana DALIAN

Florentina Loredana DalianCâteva răspunsuri, probabil, n-am să le aflu niciodată. N-am să ştiu de ce, bunăoară, fericirea se plăteşte cu lacrimi. Mai de bun gust ar fi fost să o poţi cumpăra cu bani, aşa cum îţi cumperi batistele sau… locul de veci. N-am să ştiu nici de ce, uneori, e atât de greu să facem alegeri. De ce, uneori, oricum am alege, o umbră insinuantă ne însoţeşte de-a lungul drumului. De ce am prefera ca poate alţii să aleagă pentru noi. De ce cărările pe care umblăm ni se par mai puţin interesante decât cele pe care n-am călcat niciodată sau pe care doar le-am atins, până când am dat de indicatorul „Strict interzis”.

După ce depăşisem emoţia reîntâlnirii cu Mihnea, m-a apucat panica. O panică pe care nu mi-o puteam exterioriza, fiind nevoită să o înăbuş în mine. Eram prizonieră. Dar nu prizonieră într-o ţară, într-o casă, ci prizoniera hăţişului propriului suflet. Nu mai ştiam. Nu mai ştiam dacă procedasem bine. Eram fericită. Prezenţa lui Mihnea în viaţa mea era cel mai minunat lucru care mi se putea întâmpla. Atunci de ce sufeream? De ce simţeam nevoia să plâng şi chiar o făceam uneori? Sufletul rebel nu asculta numai mesajul fericirii, nu voise să şteargă, să uite nici pe cel al durerii presărate în urmă.

Crezusem că despărţirea de Sabin Ladaru va fi fost simplă, formală, ca un fapt ce oricum ar fi urmat şi trebuia să se întâmple. N-a fost să fie.

Ladaru era decanul Facultăţii la care predam. Un om de care oricine se putea lesne îndrăgosti. Din punctul de vedere al femeii, avea un singur defect, ce-i drept major – era însurat. Trăisem cu el păcatul şi durerea de a mă fi îndrăgostit de cine nu trebuie. Dacă m-aş fi îndrăgostit numai eu! Până la urmă mi-ar fi trecut. Dar când viaţa îşi propune să te facă minge de baseball, nu-şi pierde vremea cu jumătăţi de măsură. Ori tot, ori nimic!

Relaţia dintre noi, dacă ar fi să judecăm după fapte, mai mult nu fusese, decât fusese. Câteva întâlniri scurte, pe fugă, cu ochii pe ceas, ce mai viaţă! Însă legăturile, acelea invizibile, care se ţes dincolo de noi, de voinţa noastră, fuseseră mult mai puternice. Aveam să capăt această certitudine abia în momentul rupturii, care nu voia să rupă nimic, ba încă, c-un soi de îndărătnicie, parcă mai tare suda. Cu acea disperare a iremediabilului.

I-o spusesem repede, într-o pauză, dintr-o respiraţie, privindu-l în ochi, grăbită să termin, să pot ajunge la punctul final în care să-mi spun „gata, am scăpat!”. De parcă se scapă atât de uşor! Am fost atât de stângace încât n-am făcut nicio introducere, n-am umblat cu fineţuri, cu menajamente, nu m-am gândit la efectul de măciucă în moalele capului pe care vorbele mele l-ar fi avut asupra sa. Nimic. Brutal, scurt şi la obiect: „Ştii, trebuie să-ţi spun ceva, vreau să afli de la mine. Ia loc! Nu, nu mai târziu… acum! M-am îndrăgostit. Am întâlnit un bărbat minunat, am început o relaţie frumoasă, deocamdată de la distanţă, dar în curând mă voi duce la el. Vreau să intru frumos şi curat în templul dragostei…” Şi-am mai continuat aşa, de-a valma, până ce m-am oprit cu „am vrut să ştii”. Hm… ca şi cum „ştiutul” ar fi suprema aspiraţie a omenirii. Nu tu „iartă-mă”, nu „îmi pare rău” sau ceva de genul acesta. A, da! Mi se pare că i-am mulţumit pentru frumuseţea clipelor, acelea, puţine, pe care mi le dăruise şi pentru limpezimea lacrimilor ale căror izvor fusese. Lacrimile te apropie ceva mai mult de mântuire.

L-am simţit făcându-se mic, retras în sine, parcă neînţelegând mesajul. A grăit, totuşi, cu voce scăzută: „Da, e firesc, era normal. Cred că, într-un fel, am fost tot timpul conştient că asta avea să se întâmple. La cât eşti de minunată, nu se putea să fi observat numai eu…” Mi-a mai urat apoi să fiu fericită, să am parte de tot binele pe care „cu siguranţă, îl meriţi”.

Ce simplu mi-ar fi fost dacă mă înjura, dacă m-ar fi lovit! M-aş fi bucurat că se termină, aş fi răsuflat uşurată. Dar aşa? Mă iubise! Sabin mă iubea, deşi nu mi-o spusese niciodată. De teamă – cum avea să mărturisească mai târziu – să nu mă lege mai tare de el, conştient că trebuia să-mi urmez drumul. Puţinii bărbaţi din viaţa mea, chiar dacă zgârciţi la vorbe, fiecare în felul său, îmi oferiseră atâta iubire, încât abia o puteam duce. Eu părăsisem de fiecare dată, hotărât, fără a privi în urmă, însă lăsând, în fiecare dintre ei, o parte din mine, pe care n-aveam cum s-o mai capăt înapoi. Lui Sabin, simţisem că i-am lăsat cea mai mare parte şi, poate, cea mai de preţ. Aveam totuşi resurse, prăvălisem peste Mihnea o avalanşă de iubire.

După anunţul meu, Sabin a plecat, târându-şi povara paşilor peste covorul aşternut din sufletul său. Glumisem odată cu el: „Atenţie, cad suflete! Grijă mare pe unde călcăm…”

Când îl mai întâlneam, era reţinut, protocolar, fără însă a reuşi să ascundă un ghimpe stânjenitor. O singură dată l-am prins între patru ochi şi am profitat de ocazie să-mi exprim nemulţumirea:

– Credeam… că putem rămâne măcar prieteni. Aşa cum eşti cu celelalte – cu Marga, cu Ioana…

A răspuns cu ochii în gol:

– Sigur că da. Trebuie doar… să mai treacă timp. Nu ştiu cât. Atât cât va fi nevoie ca să se umple golul care s-a creat aici, un mare gol…, îmi arată spre inimă. Pentru a putea fi prieteni, eu trebuie să redevin acel Ladaru care am fost înainte. Înţelegi?

Înţelegeam. Dar mai înţelegeam şi că acel Ladaru de dinainte nu va mai exista. Iubirea e ca o transformare chimică ireversibilă. Într-o astfel de reacţie, două substanţe se contopesc, rezultând o a treia. Reacţia de disociere, în sens invers, nu mai poate avea loc. De aceea, cei care au fost atinşi de iubire, chiar dacă o pierd sau nu o mai vor, n-au altă şansă decât să-şi continue drumul cu noua „compoziţie”, până când vor întâlni o altă iubire, când va avea loc o altă transformare…

Nu regretam despărţirea de Sabin, trebuia s-o fac, nu le puteam avea pe amândouă deodată, voiam să mă ofer întreagă lui Mihnea şi aşa se şi cuvenea. Faţă de mine, faţă de el şi de Sabin. N-aveam nevoie de compromis, de ascunzişuri – prea-i plină lumea de ele. Ce-i drept, nici de o suferinţă în plus n-aş fi avut nevoie. Nici de sentimentul de vinovăţie pe care-l aveam, mai cu seamă faţă de Mihnea, sentiment care a stârnit panica aceea teribilă – să-i spun? să nu-i spun? Ce-o să creadă? Avea vreun sens? Până la urmă, fusese. Se terminase. Venisem fără lanţuri, fără paranteze neînchise la întâlnirea cu el. Dar oare… nu mai făcea încă parte din mine? Şi dacă da, cum trebuia gestionată situaţia? De cine trebuia să fug? De Sabin, de Mihnea, de mine? Unde să fugi, unde să te-ascunzi de tine însuţi? Cu ce lacăte să te fereci împotriva ta? Ce gardieni să aşezi de pază la porţile sufletului? Mă bântuiau frământări. Şi Nae plecase. Altfel, poate nu mi-ar fi trebuit mult să mă urc în maşină şi să-i strig: „Dă-i bice, birjar! Înapoi, în ţară!” Uitând că nicio ţară, niciun ocean nu te poate feri de propria conştiinţă, de propriul păcat ori… de poverile pe care le porţi, sub formă de cruce, în suflet. Cum, mai ales, nu te poate feri de înşelătoarea dantelă a iubirii.

Reclame

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: