Scrisori netrimise (13)

de Florentina-Loredana DALIAN

Dragă Lăcrămioară,

De-a lungul vieţii, am fost nedrept, uneori. De-o nedreptate crudă, care – judecând la rece – n-aş zice că mă caracterizează. Şi totuşi, am tăiat cu drujba copaci ai sufletelor, am scuipat peste curăţenie, am hăcuit iubirea în bucăţi mărunte, lăsând numai Dumnezeu ştie ce urme nevindecate. Eu, tămăduitor de trupuri, am strivit suflete sub talpa intoleranţei. Pe vremea când mă purtam astfel, mi se părea firesc, îmi găseam scuze nobile, nici n-aş fi conceput că se poate altfel. Ba încă, Florentina Loredana Dalian_6mă consideram îndreptăţit. Traiul alături şi ulterior despărţirea de Rozica mă vlăguise sub toate aspectele: fizic, moral, sufleteşte şi material. Tot ce-am avut mai bun îi dăruisem ei (sau poate ea a ştiut cum să ia de la mine), fără să cer la schimb, fără să pretind nimic, lăsându-mă călcat în picioare, stors, uscat. După ani de dăruire şi de speranţe deşarte, Rozica mă transformase într-un adevărat monstru. Ea a avut norocul să ne despărţim la timp, astfel că roadele acestei transformări le-au cules altele, total nevinovate de faptul că eu avusesem o căsnicie ratată. Relaţiile care-au urmat divorţului meu au fost de scurtă durată şi s-au lăsat cu răni adânci de partea cealaltă. În mod inconştient, mi-am revărsat asupra femeilor care i-au urmat Rozicăi toate neîmplinirile făcăturii mele de căsnicii, toată otrava adunată în ani. Şi culmea! Îmi imaginam că astfel voi reuşi să-mi acord o a doua şansă la fericire. Unde mai pui că norocul mă răsfăţase, scoţându-mi în cale femei minunate, pe care n-am făcut decât să le rănesc. Un vechi proverb spune: „Căruţa cu merinde nu trece prin poarta prostului de două ori”. Imaginează-ţi că eu am fost cretinul prin poarta căruia căruţa a trecut nu de două, ci chiar de trei ori. Condusă, pe rând, de Viorela, Crina şi Sanda. Toate au fost tinere, frumoase, de o nobleţe rară sufletească, incomparabile cu insensibila şi materialista Rozica. Toate m-au iubit şi mi-au arătat aceasta, fiecare în felul în care s-a priceput. Şi totuşi, niciuna n-a reuşit să mă „ţină” mai mult de patru-cinci luni; în timp ce Rozica mă înrobise mai bine de zece ani. Am încercat să-mi explic aceasta, dar n-am reuşit încă. Poate secretul înrobirii e acela de-a nu te şti iubit, apreciat, fiind determinat în felul acesta să lupţi, să asuzi pentru a te ridica în ochii celuilalt. Sub jugul acestor eforturi de-a ajunge la inima lui, prins în vârtejul străduinţei de abilitare, uiţi esenţialul, anume că nu-ţi doreşti decât un pic de tandreţe, preţuire, acceptare şi, dacă se poate, dragoste, pentru ceea ce eşti. Căci dacă cineva nu te iubeşte aşa cum eşti, fără eforturi, fără artificii, orice strădanie de a-i cerşi iubirea e zadarnică şi n-ai s-o primeşti în veci, orice ai face. Mă iartă, aşadar, Lăcrămioară, că-ţi voi descrie un pic pe cele trei, însă exerciţiul acesta mă ajută să mă „aşez”, să-mi ordonez gândurile şi poate chiar să mă împac cu mine.

Viorela era purtător de cuvînt al Inspectoratului Judeţean de Poliţie. O fată extraordinar de frumoasă şi de inocentă, brunetă, cu ochi verzi, mari şi melancolici, pe lângă care se învârteau mulţime de ofiţeri de poliţie cărora însă ea nu le acorda importanţă. Pe mine mă cunoscuse în spital, când i-am operat tatăl. Acesta, după însănătoşire, a consimţit bucuros la relaţia noastră, şi nu doar o dată a făcut aluzii discrete la o posibilă nuntă. Asta pentru că şi eu dădusem speranţe, atât ei, cât şi familiei sale care mă primise cu braţele deschise. Treceam (şi îndrăznesc să cred că şi eram) drept un tip serios şi responsabil. Nu s-a ales nimic din relaţia noastră, întrucât mă plictiseau aerele ei de virgină. Ţinea la fecioria ei până după căsătorie, iar eu nu puteam s-o pricep în ruptul capului. Acum stau şi mă-ntreb câte-s ca ea, în lumea în care trăim. Şi câţi bărbaţi nu s-ar considera norocoşi având iubirea unei fecioare.

Dar, cum ziceam, monstrul din mine începuse să-şi arate potenţa. Am părăsit-o fără remuşcări, zvârlindu-i în faţă vini închipuite, încercând, de fapt, să ascund aversiunea mea faţă de o posibilă căsătorie, atât de repede după încheierea uneia din care nu mă puteam mândri cum am ieşit. Am simţit-o suferind enorm, căci mă iubea cu dăruire. M-am hrănit cu această suferinţă, m-am folosit de ea ca balsam pentru rănile mele, încă nevindecate. Se pare, însă, că nu mi-a fost de ajuns.

La scurtă vreme, m-am consolat cu Crina. Aceasta mi se dăruise total, şi trupeşte, încă de la a doua noastră întâlnire (lucru care avea s-o coste despărţirea, căci trebuia să-i găsesc şi ei pricină, să pot hrăni vampirul din mine). Legat de cele două, voi insista numai asupra unei întâmplări, menită a le pune într-o situaţie destul de penibilă, ba chiar dureroasă. N-a fost nimic premeditat. Se întâmplase. Şi mărturisesc, jenat, că mă simţisem bine o dată-n plus. Crina, care era profesoară de biologie la un liceu, a dorit să organizeze o acţiune la una dintre orele de dirigenţie având ca temă „Drogurile”. Astfel că mă invitase pe mine în calitate de medic, pentru a explica influenţa drogurilor asupra organismului uman şi consecinţele nefaste ale dependenţei de acestea şi pe şeful Departamentului Combaterea Crimei Organizate şi Antidrog de la IJP, în vederea referirii la aspectele legale cu care se confruntă consumatorii şi traficanţii de droguri. Cum însă acesta a fost nevoit să-şi schimbe programul în ultima clipă, datorită unei misiuni, a rugat-o pe Viorela să-i ţină locul. Astfel ne-am trezit toţi trei în sala de clasă, fără să ştim că soarta ne jucase o festă, aşa cum face ea uneori vrând să-ţi mai dea câte-o lecţie. Crina s-a simţit jenată, iar Viorela, care nu ştia de relaţie, dar îşi dăduse repede seama, căci avusesem eu grijă, a fost de-a dreptul şocată. S-a bâlbâit, s-a rătăcit şi s-a cam ales praful de lecţia de dirigenţie. Eu, în schimb, am profitat de ocazie să mai răsucesc o dată cuţitul în rană, bucurându-mă de suferinţa Viorelei ca, de altfel, şi de fâstâceala Crinei şi, bineînţeles, de gelozia care le stăpânea pe amândouă. Nici măcar nu realizam că-n spatele acestui comportament grosolan pe care, nu cu multă vreme înainte, l-aş fi judecat şi condamnat la un altul, stăteau frustrările eşecului meu anterior şi umbra neagră a Rozicăi, ce mă urmărea din străfundurile subconştientului. În loc să iau această întâmplare ca pe o lecţie, întrebându-mă ce a vrut să mă-nveţe, am profitat de ea pentru a-i picura constant Crinei otravă în suflet. Zilnic, îi pomeneam de Viorela, îi lăudam frumuseţea, calităţile sufleteşti, făceam comparaţii necuvenite între ea, care mi s-a dăruit cu uşurinţă, şi cealaltă, care riscase să mă piardă decât să-şi piardă virginitatea. Spuneam numai tâmpenii, pe care biata Crina mi le suporta, din dragoste şi pentru a mă avea lângă ea. Când am considerat că nu mai am resurse s-o amărăsc pe acest subiect,

i-am dat lovitura finală, părăsind-o. Inutil să-ţi mai spun ce tragedie am provocat, tăind nişte fire pe care le ţesusem, tot eu, cu iscusinţă, lăsând-o neconsolată, chinuită şi agăţată de speranţele pe care i le indusesem cu consecvenţă.

M-am aruncat apoi, ca un nemernic, în braţele Sandei, ştiind deja clar că nu am nimic de oferit, dar promiţând, evident, câte-n lună şi-n stele. Aş zice că Sanda mi-a făcut terapia finală, căci răul pe care i l-am produs a fost amplificat de faptul că rămăsese însărcinată. I-am făcut o adevărată scenă când mi-a spus – crezând, sărmana, că-mi face o bucurie – eu, care o implorasem pe Rozica să-mi dăruiască un copil, care mă imaginasem tată ani de-a rândul. I-am pus în mână banii de chiuretaj, ca uneia de pe şoseaua de centură, mi-am luat sarsanalele şi-am lăsat-o plângând şi implorându-mă în timp ce mă îmbarcam pentru Italia. Evident, găsindu-mi şi de data aceea scuze nobile, că doar ce fusesem dat afară din spital şi îmi făceam, vezi Doamne, griji pentru ziua de mâine. Grijile altora nu mă pasionau.

Ca să vezi, Lăcrămioară, întreaga imagine a nemerniciei mele, îţi voi mai spune un lucru, anume că pe fiecare dintre ele am lăsat-o să creadă că e posibil oricând să mă întorc la ea, deşi eram perfect conştient că n-am s-o fac niciodată. Dar ce nevoie aveam de lacrimi, de suspine, de reproşuri? Deodată îmi venise cheful să umblu cu mănuşi cu propria-mi persoană, deşi mai înainte, mă lăsasem terfelit şi umilit după bunul plac al nevestei. Nici astăzi, când îţi scriu, nu le-am spus un definitiv „adio”.

Ei, ce zici? Crezi c-ai putea iubi un asemenea om? Iată un motiv în plus pentru care nici nu-ţi trimit scrisorile, nici nu m-am hotărât încă să te chem la mine. Nu sunt convins că m-am vindecat de mine, c-am reuşit să sufoc monstrul care s-a trezit, fără să fi fost dintotdeauna acolo. Încă mă urmăresc ochii melancolici ai Viorelei, pe care i-am umplut de lacrimi, privirea de căprioară rănită a Crinei, pântecul pulsând de viaţă al Sandei. Cine sunt, de fapt? Bărbatul care a sacrificat totul pe altarul iubirii pentru o femeie care nu l-a meritat sau călăul care se hrăneşte cu suflete înjunghiate? Nici unul, nici celălalt nu-mi dau motive de mândrie. Dacă m-am îndrăgostit de tine e pentru că am simţit că vei învia pe cel care a fost înaintea celor doi, cel care crede în dragostea reciprocă şi în acel minunat cuvânt „noi”. Dar încă mi-e frică. Iar frica ucide cugetul.

Ca un epilog la toată povestea, am să-ţi mai spun ce ştiu despre ele. Am aflat trăgându-i de limbă pe Andrei şi Dalia, prietenii mei, singurii care îmi ştiu istoriile, dar evident în lumina în care le-am prezentat eu, o lumină falsă, ceea ce a determinat-o pe Dalia să le numească pe cele trei cu apelativul „pupeze”, convinsă fiind că eu aş fi tipul extraordinar, dar care n-a avut noroc. Viorela, din fata cuminte care era, a ajuns un soi de prostituată. Şi-o trage cu toată Poliţia Română, asta ca să folosesc tot o expresie de-a Daliei. Dacă mi-ar arde să glumesc, aş zice că Poliţia Română ar trebui să-mi poarte recunoştinţă veşnică. Crina a făcut o depresie puternică din care n-a reuşit să iasă, a luat-o razna şi n-a mai putut lucra în învăţământ. Umblă pe la colţuri de stradă, opreşte trecătorii şi le spune că e virgină şi îşi aşteaptă iubitul s-o ia de nevastă. Iar Sanda a încercat să-şi ducă mai departe viaţa, fără succes. S-a căsătorit, însă bărbatul a părăsit-o, întrucât ea nu mai poate avea copii. Se pare că asta este urmarea chiuretajului făcut de vreun nepriceput. Nici măcar nu mă dusese mintea s-o recomand unuia dintre ginecologii buni pe care-i cunoşteam. Am considerat că-mi făcusem datoria oferindu-i bani. Ea lucrează ca secretară la firma lui Andrei şi a Daliei (de fapt, prin ei am şi cunoscut-o). Dalia mi-a spus că adeseori o găseşte plângând şi desenând bebeluşi.

Iată deci că revin cu întrebarea: eu cine sunt? Cu ce măsură să cuantific răul pe care

l-am făcut? Căci nu există unitate de măsură pentru a ierarhiza durerile sufleteşti, nici sistem de monitorizare prin care să poţi evalua toate consecinţele. Şi cum să te cureţi de asemenea păcate? Pentru alţii, toată situaţia ar putea să pară o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Pentru mine există garanţia că tot ce a urmat rău în viaţa acestor nevinovate mi se datorează în întregime.

Dar eu, eu cine sunt, în această ecuaţie în care, pentru mine, apare o necunoscută în plus: Lăcrămioara…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: