Să dai un nume (partea a doua)

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif GrapiniMereu m-am gândit că nu se poate să nu exişti. Când ajungi să înţelegi rostul fiecărui lucru creat de Dumnezeu, te înţelegi şi pe tine, iar când te înţelegi pe tine, nu te poţi vedea în afara a ceea ce e lăsat să se întâmple. Aşa a fost de când lumea, şi tocmai asta este temelia acestei lumi. Iată de ce sunt atât de convins că exişti.

Nu am vrut niciodată să mă pun înaintea celorlalţi, şi de aceea, nu voi face decât în treacăt referire la mine. Zilele au fost grele şi nopţile încărcate. Mai tare decât singurătatea nu poate să doară decât propria-ţi moarte. Am visat la fericire. Nu a mea. Şi nu din totdeauna. De cele mai multe ori, ne e dat să trecem obstacole pe care apoi nu le mai putem uita. Dar o singură dată ni se întâmplă şi trebuie cumva să facem să se ştie, dacă în momentele acelea am fost singuri. Să ştie mai ales cei care merită şi vor să afle. Nu e orgoliu, nici altruism, e pur şi simplu o dorinţă. Însă noi nu mai putem şi îi lăsăm pe alţii s-o facă, pe cei pe care destinul ni-i scoate în cale. Unul dintre ei sunt eu. Nu am nicio îndoială că tu ar fi trebuit să ştii înaintea mea. Dar n-a fost aşa. Mai întotdeauna ne găsim în alt loc decât în cel în care suntem aşteptaţi. Poate astfel mi-am înţeles mai bine menirea. Şi cred că aşa este, altfel nu ţi-aş scrie aceste rânduri.

Când am venit în această parte de lume, mă săturasem de alta, şi am înţeles în scurtă vreme că şi aici e la fel, de unul singur, dacă ceilalţi nu te vor, nu poţi răzbi. Am încercat spunându-mi de fiecare dată că încercarea moarte n-are, dar are. Aşa m-am redescoperit singur în singurătatea mea. Nu mă plâng, n-am făcut-o niciodată. Sunt doar câteva constatări şi atât.

La început, dacă nu m-a chemat ca pe ei, a trebuit să renunţ, din acest motiv, când s-a făcut recensământul, deşi ştiam foarte bine cine sunt şi ce nume port, am tăcut. Au tăcut şi ei şi tac de atunci mereu. Pot chiar să spun că nimeni nu ştie dacă încă mai sunt. Când taci, e ca şi cum te-ai duce într-un loc despre care ceilalţi au cunoştinţă, dar nu pot ajunge acolo. Eu n-am făcut asta ca o joacă, ci ca o asumare a unei realităţi potrivnice.

După recensământ, a venit rândul fiecăruia să facă ceva pentru ceilalţi. Nu le-am spus că şi eu sunt în stare, nu m-au întrebat nimic. Asta a fost până mai ieri marea mea durere. Aşa cum ştiu acum, am ştiut şi atunci că pot să fac ceva pentru ei. Chiar dacă s-ar putea spune că aş fi îndreptăţit să nu le ofer acest dar, eu nu gândesc astfel. Drept dovadă că m-am hotărât e această scrisoare căreia eu îi zic testament.

Am scris cu convingerea că vei ajunge cândva să treci cu privirea peste destăinuirile mele. Îţi aparţin tot aşa cum tu aparţii lor.

După lungi, chiar nesfârşite aşteptări, s-a întâmplat, dar nu aşa cum mi-am dorit. Dacă aş fi privit peste poartă aş fi făcut-o în zadar. Să ascult ce spun alţii mi se părea un lucru ruşinos. Şi atunci am aşteptat. Veşnicia aşteptării nu doare dacă nu-ţi pierzi speranţa. Şi eu nu mi-am pierdut-o. Numai că nu aşa am visat eu întâmplarea.

Poate că mama a plâns după mine, poate că s-a bucurat sau poate că nu am nicio mamă. Dacă ţi-am spus deja că nu mă cheamă ca pe ei, se înţelege că nu am nici tată. Poţi să spui că ai, dacă nu l-ai cunoscut, nu poţi. În afară de băiat, la altcineva, după cum vezi, nu mă gândesc decât la tine. La el şi la tine. Şi gândul acesta plăcut este urmarea firească a întâmplării despre care vreau să-ţi povestesc. Nu înainte însă de a te face să înţelegi mai bine ceea ce vreau să-ţi spun. Pentru asta mă voi folosi de o poveste scurtă despre un bătrân aflat deasupra lumii. Deşi s-ar putea crede că el stă acolo de o veşnicie, nu-i aşa, în marea lui singurătate a fost un moment când n-a fost singur, atunci când i s-a pus întrebarea pentru ce trăieşte. Şi a răspuns că pentru a da un nume. Cum în vremurile acelea lucrurile erau în facere, fiecare lucru, de cum se năştea, primea un nume, pentru a se deosebi de celelalte. El n-a făcut până atunci nimic, dar a gândit despre ce se făcea, însă gândurile lui nu aveau trup şi a înţeles că pot fi zadarnice, cum zadarnice ar fi toate lucrurile dacă cei care vin după trecerea lor n-ar şti că ele au existat. Atunci şi-a scris toate gândurile pe hârtie şi le-a dat numele de carte. Era o carte uriaşă, în care ar putea încăpea toate cărţile din ziua de astăzi. Apoi s-a retras deasupra lumii, mulţumit de sine şi de ceea ce a făcut, şi stă acolo şi astăzi, ştiind că este eroul unei legende bune pentru a ne face să îndrăznim a deveni veşnici. Acum înţelegi.

A trebuit să mi se întâmple mai multe lucruri ca să-mi dau seama că această poveste nu-i întâmplătoare. Am început tot mai mult să cred că am fost uitat de lume tocmai pentru a nu uita eu de ea. Şi s-a întâmplat.

Tânărul a venit la poarta mea pentru a-şi împlini destinul lui, iar eu, pe al meu. Au fost câteva momente în care, nu am nicio îndoială, m-a îndemnat din priviri să fac tot ceea ce am făcut de atunci încoace. Sunt sigur de asta, altfel n-aş mai fi spus-o încă o dată. El, de fapt, mi-a fost sortit mie, altfel, din nenumăratele epistole primite, una tot trebuia să fie a părinţilor săi. Dar n-a fost. El mi-a dat putere şi mai ales m-a făcut să sper din nou.

Apoi a venit bidiviul. Chiar şi acum, când îţi fac aceste mărturisiri, înclin să cred că nu-i unul real, deşi îl poţi vedea cum paşte sau cum aleargă prin grădină. Mereu mi-am spus că amintirea despre noi ia forme pentru cei care ştiu să ne-o preţuiască. Nu ţi-a trecut prin minte niciodată că toate gândurile tale pot avea trup într-o lume a gândurilor trupuri, poate te-ai gândit. Dacă am privi realitatea ce ne înconjoară cu alţi ochi, am vedea cu totul altceva decât vedem în mod obişnuit. Şi ca să revin, gândurile trupuri fiinţează într-o lume în care timpul pur şi simplu nu există. Exact ca în povestea cu bătrânul şi cartea. Poate aceste idei le-am auzit tot în acea poveste.

Am trecut alături de această fiinţă printr-un moment mai mult decât înspăimântător, războiul, pe care nu-l voi înţelege niciodată, apropiindu-ne şi mai mult, om şi cal, făcându-ne să înţelegem, sunt sigur că a înţeles şi el, că destinele noastre nu mai pot fi despărţite. Împreună vom urca muntele şi-i vom da un nume. Să fiu sincer, fără el chiar nu cred că tânărul războinic e alături de mine.

Spuneam că nu se poate să nu exişti, nu pentru a îndreptăţi scrierea acestor rânduri, ci pentru că un voinic atât de tânăr şi de frumos nu putea să meargă la luptă cu gândul că moare pentru o cauză dreaptă decât avându-te pe tine şi ştiind că acea cauză nu-i altceva decât dreptul tău de a trăi. El s-a dus să moară numai pentru ca tu să trăieşti. De aceea sunt convins că exişti. Când îl vedeam rezemat de trunchiul mărului cu crengile aplecate sub greutatea florilor, cu faţa lui scăldată într-o lumină ce venea din el însuşi, cu un zâmbet atât de tineresc, încât părea că mereu e dimineaţă însorită de vară, nu puteam să cred că atâtea daruri trupeşti îi sunt date fără ca altcineva, adică tu, să se bucure de ele.

Îţi vor părea toate aceste cuvinte ieşite din mintea unuia care numai pripăşit într-un sat uitat de lume nu poate fi, dar ştiu mai bine ca orice că nu ţi-am scris doar eu, ci am făcut-o cu el alături şi cu gândurile lui în mintea mea. Dacă nu ţi-a spus ceva în mod direct, să nu te superi, nici cu mine nu vorbeşte niciodată, înclină doar din cap, făcându-mă să-l înţeleg. Acum, când citeşti, el stă lângă tine şi te priveşte cu dragoste. Dacă eşti cine cred eu că eşti, îl poţi vedea cu siguranţă. Lasă pentru o clipă cititul, ridică-ţi privirea şi uită-te în jurul tău. Ai văzut că am dreptate, ai văzut.

Comuna Sant (Muntele Suhardul Santului) foto Lucian-Claudiu Grapini

Când a plecat la război, avea sumanul şi chimirul ostăşesc pe el, acum, când citeşti şi el te urmăreşte, nu le mai are, sunt pe mine, când m-a privit stingându-se, mi-a dat de înţeles că le pot păstra pentru mine. Nu însă şi basmaua albă pe care i-ai prins-o în jurul gâtului ca amintire. În ziua când a venit, străpuns de glonţ, i-am dezlegat năframa de la gât şi, încercând să-i opresc sângerarea, am înroşit-o cu sângele lui. E năframa în care am învelit testamentul, ca dovadă, dacă mai era necesară, că războinicul a trecut la cele veşnice în braţele mele, rugându-mă, din priviri, să ţi-o înapoiez. Ceea ce am şi făcut.

Aşa cum bătrânul din poveste ne-a lăsat cartea, tot aşa şi eu îţi las ţie această scrisoare, basmaua şi mărul din grădină veşnic înflorit, la umbra căruia să te aşezi tu împreună cu el într-o îmbrăţişare veşnică, pentru ca moartea să fie biruită de iubire.

Comuna Sant (Bistrita-Nasaud)Beneşu s-a întins la drum. În sfârşit, rostul lui în această lume e pe cale a se împlini. Pe măsură ce urca, arunca un pumn de galbeni în urmă, bidiviul nici nu părea că urcă, aşa de sprinten era, asta însă la început, iar el, Beneşu, în şa, se simţea în siguranţă, protejat de tot răul acestei lumi. După recensământ, a ştiut că trebuie să facă ceva, ceva ce a prins contur şi s-a limpezit de-a binelea în mintea lui abia după venirea tânărului războinic. Această aşezare veche de când lumea, prinsă în chingile munţilor şi scăldată de apa a trei râuri, cuprindea în hotarul ei şi un munte care, de-a lungul vremii, nu a purtat niciun nume, nu era muntele cel mai mare, dar era cel mai aproape. Adevărul e că oricum i-ar fi zis, memoria colectivă refuza denumirea, să nu căutăm explicaţii la inexplicabil, sau să căutăm, ei, sătenii, ştiau din legende că fiecare munte şi-a primit numele de la un mare viteaz, tot aşa cum Întâiul trecut pe aici, tot în spinarea unui bidiviu năzdrăvan, a dat nume unui ţinut fără nume, iar muntele acesta, despre care vorbim în această poveste, dacă poveste o fi, aşezat în partea de miazănoapte a satului, n-a fost cucerit încă de un om demn de a se chema viteaz.

Dacă, la început, urcuşul părea mai mult o joacă de copil, mai ales prin pădurea cea întunecoasă, de la o vreme, panta tot mai mare îi dădea de furcă armăsarului, ba, pe alocuri, peretele de stâncă se lăsa greu cucerit, ca să nu mai adăugăm furtunile, avalanşele de piatră sau alte adversităţi, atunci Beneşu descăleca şi-l ducea de dârlogi, dacă am spune că mai mult îl trăgea după el, am jigni faima lui de cal cu corn în frunte care, pe deasupra, mai ştia şi să zboare ca vântul şi ca gândul, poate o fi având şi el, ca oricare, momentele lui mai puţin faste, aşa că nu vom intra în amănunte care pot ruşina personajele, fie ele chiar şi animale, spunem numai că om şi cal sau cal şi om nu s-au dat bătuţi, asaltând continuu cetatea naturală, de fapt, dorinţa de izbândă le este aşa de arzătoare, încât versantul, oricât de înclinat, nu pare a fi ceea ce este. Urcuşul a durat mult, poate tot atât de mult cât i-a fost dat Beneşului să trăiască, popasuri nu au făcut, o bătălie nu se câştigă dacă, atacând, te aşezi din loc în loc să-ţi mai tragi sufletul, inamicul nu stă după tine, nu că n-ar avea vreme, dar nu are interes, tot aşa şi în povestea noastră, muntele se lasă greu cucerit, dar se lasă dacă insistenţele sunt tot atât de mari. De la un timp, Beneşu parcă nu mai era el, cunoscându-l şi văzându-l ai fi zis că s-a născut un alt om, chiar este un alt om, faptele măreţe ne fac să ne comportăm pe măsură. E drept, au fost situaţii aproape la fel de grele în existenţa lui, iar îndârjirea, aşijderea, altfel cum ar fi ajuns el aici, dar trebuie să convenim că ceea ce face el acum e demn de legendă. Ca să nu mai lungim vorba, să spunem că, după o vreme, care a durat mai mult decât am putea crede, Beneşu s-a apropiat de finalul urcuşului său.

Comuna Sant (Bistrita-Nasaud)

Ajuns în vârf, s-a înălţat în şa, de parcă n-ar fi fost suficient de sus, şi-a pus mâna streaşină la ochi, pentru a se feri de soare, şi a privit roată întinderile, nevenindu-i a crede că atâta frumuseţe şi măreţie poate exista şi în afara închipuirii, apoi şi-a pus o primă întrebare, doar până aici, şi o alta, şi de aici, cam tot aşa cum ne întrebăm fiecare când încheiem ceva, numai că în alte împrejurări o putem lua de la capăt, pe când el ce rost ar fi avut să facă la fel, privind în urmă, versantul acoperit de galbeni strălucea în bătaia soarelui precum soarele însuşi, a avut dreptate, numele unui munte îmbrăcat în galbeni spre bucuria nespusă a celor care îi vor afla nu va putea fi uitat niciodată, iată o faptă pe măsura sufletului său mare. Asta a fost tot, apoi privi spre cer.

Un singur lucru ar mai fi de făcut, ba chiar două, gândi Beneşu, privind înspre prăpastia uriaşă de pe versantul celălalt, să dăm un nume acestui munte, oare ce i s-ar potrivi cel mai bine, dacă ar fi ales oricare alt toponim decât cel ce va fi ales de fapt, am crede că Beneşu este un om desăvârşit, dar, poate pentru prima dată în viaţă, ca noi toţi, se lăsă şi el atins de dulce-amara mângâiere a orgoliului şi hotărî, acest munte se va chema Beneşu. Apoi se aruncă în prăpastie cu cal cu tot.

Acest sfârşit ar fi una dintre variantele posibile, alta, că a plecat mai departe, tot mai departe, căutând alte locuri demne de a-i purta numele, a treia, că s-a îngropat de viu, cu cal cu tot, tocmai în vârf, la capul său crescând un copac uriaş, atât de uriaş, încât părea că sprijinea bolta, alta, că şi-a continuat urcuşul pe scara cerului, sau că pur şi simplu s-a întors acasă, cum însă nimeni nu l-a mai văzut prin bătătură, ultima variantă ar putea ieşi din discuţie. Acum să creadă fiecare ce vrea, că, după cum am văzut, şi sătenii au păreri împărţite.

Notă: „Spre nord-estul comunei Şanţ (Bistriţa-Năsăud s.n.), se află un munte frumos, numit Beneşu […]. Acest munte îşi are numele de la un om zis Beneş, despre care se narează că ar fi făcut o cale ce duce din comuna Şanţ până în vârful muntelui […]”. Florea Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu, Editura „Muşatinii”, Suceava, 2003.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: