Zina

de Florentina-Loredana DALIAN

Florentina Loredana Dalian_ziua-scriitorului_2010Gerul şfichiuia obrajii femeii, care-şi adunase pufoaica pe lângă ea, ţopăind de pe un picior pe altul. Era seara de ajun. Se înserase de tot, dar parcă tot nu-i venea să plece de la tarabă, nădăjduind c-o să mai vină careva să cumpere vreun mărunţiş. Mai trecea câte-un copil şi-o-ntreba dacă n-are clopoţei sau te miri ce nimic avea nevoie pentru colindatul care urma de-acum şi până la Anul Nou. Avusese şi câteva sorcove, dar le vânduse. Privea copiii gândindu-se la ai ei, pe care-i lăsase singuri, cu o bunică bătrână, tocmai dincolo de Prut. Trei avea – unul de cinci, unul de opt şi altul de unsprezece ani. Îi părăsise cu inima strânsă, dar n-avea ce face, măcar de-aici mai făcea câte-un ban, ei nu-i trebuia mare lucru, trimitea tot acasă. Dacă rămânea dincolo, ar fi crăpat cu toţii de foame. Aici, lumea începuse s-o cunoască, îi mai dădea şi haine, tot era ceva…

Pătrunsă de frig, gândea că ar face bine să se retragă spre casă, adică ce casă, spre casa în care o găzduia Marioara lui Paraschiv, femeie cu suflet bun. Nu-i lua chirie, nu-i cerea nimic, îi dădea şi să mănânce. În schimb, ea o mai ajuta pe la treburi, îi mai lăsa câte-o lanternă, câte-o legătură de cleşti de rufe… Dar uite-aşa, nu-i prea venea să tragă în seara aceasta acasă, Marioarei îi veneau copiii şi parcă i se strângea inima la gândul că o să-i vadă pe toţi, fericiţi, în jurul mesei. Ce n-ar fi vrut şi ea să fie lângă ai ei, în jurul bradului, să-i bucure cu ce dădea Dumnezeu! Dar ia, drumul e lung şi costisitor, a preferat să trimită acasă banii de drum, să le ia bătrâna şi lor câte ceva, decât să-şi plimbe ea fundul şi sărăcia pe trenuri. Apoi, tot ar fi trebuit să se-ntoarcă.

Tocmai când se hotărâse, ce-i drept fără tragere de inimă, să strângă şi să plece, apăru Stan, omul de pe stradă, cum îl ştia toată lumea. Când îl vedea, se gândea că uite, sunt alţii şi mai nevoiaşi, pe ăsta nici măcar nu-l primise nimeni în casă, dormea pe unde apuca, mânca ce se-ndurau alţii să-i zvârle. Se duse glonţ la ea c-o sticlă de rachiu pe care i-o întinse:

N-ai şi tu, Zino, două pahare? Ia, am căpătat-o la Biserică. Da’ nu-mi vine s-o beau singur. Pune!

Zina luă două ceşti din setul descompletat pe care-l avea la vânzare şi turnă, umplând una pentru Stan, iar ei, aşa, de două degete. Era bun să te mai încălzeşti.

– Hai sănătate! spuse Zina cu gândul departe.
– Sănătate şi bucurie!

– Ce bucurie, măi Stane, unde vezi tu bucurie?
– Adică ce, vrei să zici că nu te bucuri acuma să bei un rachiu cu mine?
– Eh, dacă-i musai, m-oi bucura. Dar putea să fie şi mai bine.
– De ce adică nu zici că putea să fie şi mai rău? Care va să zică, puteam să beau rachiul singur, şi tu să te zgâieşti la mine. Că, dacă nu-ţi dădeam, nu beai. Ei? Sau: puteai să te zgâieşti la mine, da’ nici măcar eu să nu beau, că, dacă nu mi-l dădea tanti Felicia la Biserică, nu-l aveam. Vezi, Zino, cum nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care ni l-a dat?

Zina ridică absentă din umeri şi-aprinse una din lumânările parfumate, că, dacă-i bal, bal să fie! Apoi schimbă vorba, parcă muncită de-un gând:

– Măi Stane, de când te cunosc, nu te-am întrebat niciodată. Dar uite cum dezleagă rachiul limbile oamenilor! Ia zi, tu de ce n-ai un loc al tău, aşa, ca toată lumea?
– Pe mine mă-ntrebi?
– Dar pe cine?
– Nu ştiu. Aşa vrea Dumnezeu…
– Auzi, mai lasă-mă! Eu te-ntreb de vorbă serioasă şi tu… Uite, lumea vorbeşte de tine că ai fost om deştept, cu carte, profesor de filozofie, dar că ţi-ai pierdut minţile când ţi-au ars în casă de vii nevasta şi copilul, într-un incendiu peste noapte. Cu casă cu tot. E-adevărat?
– Eh, gura lumii! Nici pământul n-o astupă. Şi ce mă-ntrebi pe mine dacă-i adevărat? Dacă tot apleci urechea la lume…
– Păi tocmai d-aia, că vreau să ştiu de la tine. Fiindcă e clar că lumea mai şi mănâncă… Zi, ai fost profesor?
– De un’ să ştiu?, zise ridicând din umeri. Şi dac-am fost, eu nu-mi aduc aminte nimic. Eu mă ştiu ăsta care sunt, aşa, tot pe drumuri. Dacă nu-ţi convine, scrie-acasă…
– Stane, dar nu-i drept, că dac-ai fost om deştept, lumea să te trateze ca pe un târâie brâu. Încearcă şi tu să-ţi aduci aminte. Ceva, măcar cine-ai fost, ce-ai făcut…
– Şi crezi că dacă-mi aduc aminte, la ce-mi foloseşte? Dac-o fi aşa cum zice lumea, la ce mi-a folosit c-am fost deştept, dacă am pierdut tot dintr-odată?
– La ce ţi-a folosit?! se schimonosi Zina. Dar acum la ce-ţi foloseşte că eşti prost, adică mă rog, tu n-oi fi, dar lumea aşa te vede. Dacă-ţi aduci aminte ce făceai înainte, poate-ai să poţi iar să te angajezi profesor, să ai şi tu o casă a ta, să te poţi hrăni, poate chiar să-ţi întemeiezi o familie…
– Auzi, nu-mi trebuie nimic din toate astea. Ia judecă tu, dacă aveam eu o casă a mea, o familie, mai stăteam acuma de vorbă cu tine la un pahar de rachiu? Îmm, ia zi!
– Ţara arde, baba se piaptănă! Pahar de rachiu şi vorbă cu mine! asta-i lipsea lui Stan, lume bună! Nu se poate omul înţelege cu tine şi pace!

Tăcu îmbufnată. Stan o privea la flăcăruia plăpândă a lumânării şi deodată zise cu alt glas:
– Auzi, deşteptăciunea ca deşteptăciunea, că uite, când n-o mai ai, nu mai valorează doi bani. Dar ia zi, de frumos, mă găseşti frumos?
– Hă, hă! Că frumuseţea face vreo para chioară când n-o mai ai! Hai c-ai nimerit-o!  Şi-apoi ce-ţi veni? De frumuseţe de arde nouă?
– Şi de ce nu ne-ar arde? Că frumuseţea e tot de la Dumnezeu. Hai, spune! Mă găseşti frumos?
– Dă-te mai aproape de lumina lumânării, să te văd mai bine.

După ce îl studie preţ de câteva clipe, întorcându-i chipul pe toate părţile, conchise:

– Prea urât n-ai fi… Dacă te-ai mai ţesăla şi tu oleacă…
– Care va să zică, sunt frumos.
– Eh, niţel mai frumos ca ăl cu coarne…
– Să mă laşi cu poveştile astea! Tu eşti niţel mai bună ca zgripţuroaica din poveste. Na! Puteai şi tu măcar să mă minţi, că doar nu costă bani! Ia mai umple o ceaşcă, te zgârceşti până şi la rachiul meu?

Îi turnă iar şi-şi mai puse şi ei, parcă ceva mai mult de două degete. Că dacă tot îndura frigul pe stradă… Acum chiar că nu-i ardea să mai plece. Stan avea chef de vorbă:

– Zino, dar de tine ştii ce zice lumea? Cică şi tu ai fost frumoasă şi deşteaptă foc. Da’ te-ai înhăitat cu-n ofiţer rus şi de-acolo ţi s-a tras. Când ăla te-a părăsit, n-ai mai făcut doi bani. E-adevărat?
– Înhăitat! zise cu dispreţ. Aşa se cheamă acuma dragostea? L-am iubit pe Serghei şi am fost fericită cu el. Până când…

Îi dăduseră lacrimile şi căuta de zor o batistă. Stan îi întinse zdreanţa lui, căreia Zina îi făcu vânt, ştergându-se cu mâneca. Apoi continuă printre sughiţuri:

– Eh, dac-ai şti tu ce doamnă-am fost! Nici nu ţi-ar veni să crezi. O, Stane, Stane, ce n-aş da să pot şi eu să nu-mi mai aduc aminte, aşa ca tine! Vezi, pe tine te-a apărat Dumnezeu, ţi-a dat uitarea. Nu mai ştii ce-ai avut, nu ştii nici ce-ai pierdut. Şi nu mai trăieşti în fiecare zi cu gândul care roade din tine, încet dar sigur, cum face apa cu pietrele.
– De ce te-a părăsit Serghei?
– Măcar de-aş fi putut să-nţeleg! Măcar de l-aş fi ştiut plecând cu vreo muiere!
– Păi n-a fost aşa? Mai toţi bărbaţii îşi părăsesc femeile pentru alta.
– Serghei nu era ca toţi bărbaţii. Deşi mă gândesc că mai bine-ar fi fost… altei femei aş fi ştiut să-i fac faţă. Şi la o sută…
– Zi, femeie, nu mă mai fierbe-atâta!
– Hmmm… era de-un ajun, aşa ca ăsta, când a venit şi m-a anunţat că lui nu-i mai trebuie femeie, nu-i trebuie nimic din ce-i lumesc, că se călugăreşte. Şi dus a fost. Îi căşunase că trăim în păcat, c-a adunat şi-aşa prea multe, că are nevoie de mântuire, şi nu putea s-o aibă lângă mine.
– Trăiaţi în păcat?
– Arată-mi unul care nu trăieşte! Mă mir că n-am înnebunit atunci. Dar pesemne îmi mai rămăsese o urmă de gând la copii, că ce s-ar fi făcut şi fără mine?
– Auzi, tu zici că omu-ăsta te-a iubit?
– M-a iubit, m-a iubit mult…
– S-o crezi tu! Te-a iubit cum iubesc eu sticla asta de rachiu, pe care, după ce s-o goli, o s-o fac ţăndări de bordură. Crezi că un om care iubeşte poa’ să plece hodoronc-tronc, fără să se uite în urmă?
– Da, cred asta, zise ridicând din umeri abătută. Ce să fac, dacă şi-a iubit mai mult sufletul?
– Aşa zi! Că s-a iubit mai mult pe el. Lasă… toate trec.
– Şi până trec? Ne trecem şi noi, nu-i aşa?

Tăcură o vreme, sorbind din rachiu, fiecare cu gândurile lui. Stan încerca să-şi aducă aminte dacă iubise şi el cândva. Discuţia cu Zina îi stârnise curiozitatea şi parcă fusese copleşit de-un sentiment pe care nu putea să-l definească. Nu-şi amintea nume, figuri, date precise. Dar parcă simţea aşa ca un junghi în inimă, care i se împrăştia în tot corpul. Ar fi vrut s-o întrebe pe Zina, dar nu prea mai avea pe cine. Aceasta plângea cu sughiţuri, aproape cu vorbe, din care el nu pricepea nimic, decât auzea când şi când numele lui Serghei. Îi era milă de ea, dar nu ştia ce să-i spună, cum s-o împace. Încercă să-i abată gândurile:

– Femeie, uite că s-apropie miezul nopţii. Hai, lasă plânsul, mai bine pune-ţi o dorinţă, am auzit că dorinţele din ajun se-mplinesc.
Cu ochii umflaţi de plâns, femeia îl privi părând că n-a priceput mesajul, apoi, zgâlţâindu-l de haine, ca şi cum ar fi fost principalul vinovat de durerea ei, strigă, făcând să răsune uliţa:
– Oameni buuuni, nu răstigniţi iubireaaa!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: