NOROCEL

de Milian OROS

Delia Florea_TriumfEra prin primăvara anului 1943. Uileacul părea încă cuprins de amorţeala iernii. Pe dealurile ce străjuiesc satul împotriva viforniţelor se vedea însă că primăvara lua în stăpânire, fără tăgadă, ţinutul. Pomilor le plesniseră mugurii şi, încet, încet, aveau să-şi îmbrace, în curând, straiele de flori.

În sufrageria mare, cu geamuri spre drum, Goştan medita în aşteptarea cafelei de dimineaţă. Gândul îl purta spre fratele lui, Irimeş, arendaşul pământurilor grofului Wesseliyi, câte au mai rămas după reforma din ‘21. Trecuse atâta timp de când el şi soţia lui fuseseră arestaţi de către autorităţile maghiare, pe motivul colaborării cu comuniştii şi nu avea nici o veste despre ei. Probabil că dacă ar fi ajuns mai repede la Uileac l-ar fi arestat şi pe el. Maia, nepoată-sa, care locuia în Cehu Silvaniei, a scăpat şi ea, autorităţile au lăsat-o-n pace. Doar Maia şi el mai rămăseseră din familie neridicaţi de autorităţi…

În acea dimineaţă târzie, cu toată vioiciunea şi frumuseţea care năvăleau de afară prin geamurile sufrageriei, larg deschise, se simţea trist. Se gândea că toată viaţa asta a lui, de aproape cincizeci de ani, fusese trăită fără rost. Uitându-se la cele câteva cărţi cu cotoarele scrise cu litere aurii, ce se aflau în apropiere, pe credenţ, gândul îl duse la şcolile pe care le făcuse pe la Cluj, Budapesta şi Viena. La ce-i folosise atâta carte? Acum, cu războiul acesta nenorocit, lăsase toată agoniseala lui la Satu Mare, la cheremul autorităţilor maghiare, şi venise să se ascundă în această văgăună, în acest sat uitat de Dumnezeu. Gândurile lui fură întrerupte de Sabina, femeia care administra toată gospodăria fratelui său.

Tânăra, îmbrăcată simplu, ca la ţară, aşeză pe măsuţa din faţa fotoliului o tavă din alamă pe care se afla o ceaşcă mare de porţelan chinezesc, din care cafeaua neagră împrăştia în jur arome îmbietoare.

– Dacă mai trebuie zahăr, vă rog să-mi spuneţi, zise Sabina, frământând cu mâinile micul ştergar din pânză, cu margini colorate, fără să îndrăznească a ridica privirea spre bărbatul din fotoliu.

– E foarte bună! spuse el satisfăcut, după ce luă o înghiţitură.

– Atunci, io m-oi duce să-mi văd de-ale mele, spuse femeia aproape în şoaptă şi, după ce-l privi o clipă cu coada ochiului, ieşi pe holul ce da spre bucătărie.

Goştan o urmări cu privirea, dus pe gânduri. Îi plăcea de Sabina, îi plăcea când îi vedea tinereţea şi vitalitatea răzbătându-i prin toţi porii. Până termină cafeaua, îi veni un gând ce-l făcu să reînvie şi să-şi ceară dreptul la fericire. Se ridică din fotoliu cu ceaşca în mână şi-o porni spre bucătărie.

– Ascultă, Sabina, îi zise el ajungând acolo, în casa asta tu eşti adevărata stăpână, de când fratele şi cumnata mea au plecat… şi de când Maia s-a mutat în Cehu…

– Dacă spuneţi…

– Am venit aici, în această… văgăună… de aproape un an-jumate, şi abia acum realizez cât de importantă eşti pentru mine, că faci parte din viaţa mea…

Peste chipul Sabinei trecu o undă de lumină. Încercând să-şi ascundă tulburarea ce simţea că o cuprinde, se întoarse încet spre fereastră, căci nu se putea uita în ochii lui mari şi blânzi, dar atât de pătrunzători. Când el întinse mâna în care mai ţinea ceaşca spre masă, parcă simţind mişcarea, Sabina reveni şi, fără să vrea, îi atinse braţul. Ceaşca zbură cât colo şi se făcu ţăndări pe duşumea. Sabina îngheţă. Privirile ei iscodiră faţa bărbatului, căutând pe ea o urmă de reproş. Se aplecă repede spre frânturile ascuţite de porţelan mânjit cu zaţ, bolborosind, bâlbâit, câteva scuze. El o opri însă, cu o mişcare blândă dar hotărâtă. O privi drept în ochi şi-i zâmbi, încercând să pătrundă dincolo de privirile întrebătoare şi puţin speriate ale femeii.

– Lasă-le, cioburile aduc noroc! Acum, pentru mine, tu vei fi norocul meu! spuse el şi-o săltă în braţe, ridicând-o peste ele.

N-o lăsă jos, ci o duse aşa, dincolo, în dormitorul lui. Strângându-l pe după gât, să nu cadă, pe Sabina o trecură fiori ce dădeau frâu liber sentimentelor şi-i încălzeau inima, făcând-o să bată tare, ca după o alergătură. O aşeză încet pe patul abia de curând strâns şi o acoperi cu trupul lui, într-o îmbrăţişare plină de dorinţă. Ea nu se opuse, dar închise ochii, spunând încet, abia şoptit:

– Oare să iubeşti e un noroc?…

El ridică pentru o clipă capul şi o privi. Parcă încerca să pătrundă înţelesul vorbelor ei. Apoi, tăcut, cu gesturi delicate, îi cuprinse faţa în mâini. Căuta parcă ceva pe chipul ei. Sabina deschise ochii, îi zâmbi aproape trist, apoi îi sărută uşor buzele, lăsându-se pradă dorinţelor lui pătimaşe.

Acea zi, Sabina, n-a uitat-o repede. După ea au urmat altele asemănătoare, dar nu la fel… De la o vreme, simţi că în pântecele ei se întâmplă ceva miraculos: se năştea viaţa. Era fericită dar şi speriată. Într-o zi îşi luă inima în dinţi şi-i spuse, cu faţa aprinsă de ruşine, la ce se aşteaptă. El o privi curios, din cap până în picioare, apoi, fericit, o cuprinse în braţe, cu tandreţe, şoptindu-i la ureche:

– Sabina, draga mea, ţi-am spus că eşti norocul meu! Să nu-ţi fie frică de nimeni şi de nimic.

– Nu-i vorba de frică, dar…, încercă ea să-i spună, însă el o opri punându-i un deget pe buze.

– Nu te pot lua de soţie, nu că m-ar opri cineva, ori că nu aş vrea, ci ca să te apăr! Sunt evreu şi ştii bine că noi suntem acum însemnaţi! Vreau ca tu şi copilul nostru să nu aibă de suferit din cauza asta. M-ai înţeles?

Mâna lui alunecă într-o atingere uşoară peste burta femeii. Se lăsă în genunchi şi o îmbrăţişă peste pulpe, sprijinindu-şi capul pe burta ei, parcă spre a fi mai aproape de fiinţa care se plămădise acolo. Sabina îi strânse uşor capul cu braţele, abia stăpânindu-şi plânsul. Ar fi vrut să-i spună ce simte pentru el şi pentru micuţa fiinţă din ea, dar parcă cuvintele rostite în acele clipe ar fi fost fără rost, căci nu-i putea descrie fericirea şi în acelaşi timp tulburarea sufletească pe care o trăia şi de aceea s-a mulţumit cu gestul simplu de a-i mângâia părul argintat la tâmple.

Din acea zi, starea sufletească a lui Goştan s-a schimbat simţitor. În timpul petrecut împreună cu Sabina se arăta plin de optimism şi încrezător în ziua de mâine, dar când rămânea singur simţea pe umeri cum îl apasă o mare greutate, care-i îndoia genunchii. Prin cap îi treceau tot felul de gânduri. Ore în şir privea tăcut la ceva nedefinit, aflat într-un colţ mai întunecat al odăii. Se gândea la nenorocirea care i-a lovit familia şi, după ce analiza totul la rece, trist, concluziona: că lucrul cel mai de plâns, în nenorocirea care l-a lovit, este faptul că se lăsa copleşit de propria durere. Şi-a scuturat capul nervos, vrând parcă să se rupă de acele gânduri negre. După o vreme, privind prin geamul deschis la coama de deal plină de pomi înfloriţi, se lăsă iar cuprins de gânduri, de data aceasta legate de Sabina. Murmură, pierdut, pentru sine: „Trebuie s-o protejez, îmi poartă rodul sămânţei mele, de care sufletul meu, probabil, n-o să se bucure niciodată!”

Câtă dreptate avea. Nu avea să-şi vadă niciodată rodul dragostei lui târzii. Înainte ca acesta să se nască, fu ridicat de jandarmii unguri, dus în Cehu Silvaniei şi acuzat, ca şi fratele lui, de colaborare cu comuniştii. La proces a fost şi Sabina. Se roşi toată când lângă ea se aşeză Maia. Nu îndrăznise s-o privească decât o clipă. După o vreme o auzi vorbindu-i:

– Ştiu totul, îi spuse ea strângând-o puternic de mână. Unchiul mi-a povestit tot. Te iubeşte mult! Mi-a cerut să am grijă de tine. Dacă cumva procesul se termină prost, vei găsi la domnul notar Gherman acte prin care îţi lasă ţie şi copilului vostru, o parte din averea pe care o mai are. Mi-a spus să-ţi mai dau asta, adăugă ea, strecurându-i în mână o cutiuţă mică, îmbrăcată în catifea neagră.

Sabina îi aruncă o privire cercetătoare în care se putea citi uşor nedumerirea de care era cuprinsă în acel moment. S-au privit tăcute clipe-n şir, apoi într-un gest firesc mâinile lor s-au strâns cu putere. Pe obrajii celor două tinere lacrimile fierbinţi înmuiau durerea din sufletele lor. Mai târziu, Sabina a deschis cutiuţa, dar ochii ei nu erau în stare să vadă decât o pată rotundă galbenă, strălucitoare.

Procesul s-a terminat prin condamnarea la muncă silnică, pe viaţă. Uilecanii n-au mai auzit nimic de Goştan, până la terminarea războiului şi nici de-atunci încoace.

Peste câteva luni, Sabina a născut o fată şi, când puterile i-au revenit, s-a mutat din Uileac în Cehu Silvaniei, ducându-şi zilele alături de Maia. Mult mai târziu, când fetiţa se juca în braţele lor, o alintau spunându-i „Norocel”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: