MĂRTURISIRE TÂRZIE

de Milian OROS

Delia Florea_Dantela (1)Atunci, în 1954, balul de Anul Nou s-a organizat într-o sală mai mare a şcolii generale din sat. Câţiva feciori, numai buni de însurătoare, ajutaţi de codane, gureşe ca nişte vrăbiuţe, au fost cei care au făcut pregătirile pentru sărbătoarea dintre ani. Băncile au fost scoase din sală şi depozitate într-o alta, din apropiere. Pe pereţi, aproape de tavan, au fost atârnate mai multe lămpi cu petrol. Oglinzile lor, mari şi rotunde, au fost îndreptate să bată lumina spre mijlocul sălii. Duşumeaua din scândură de brad, curăţată şi lustruită cu petrol şi ceară, părea ca nouă. Din mijlocul tavanului spre pereţi, au fost atârnate panglici multicolore din hârtie creponată. Fetele şi-au cotrobăit prin lăzile de zestre şi, nealcoşe, au adus ştergare din pânză albă, cu modele înflorate, să împodobească ori să acopere, ici-colo, pereţii cu tencuială uzată de vreme ori stricată de joaca copiilor care peste an învăţaseră în acea sală. Chiar şi tablourile mai-marilor vremii, rămase atârnate pe peretele din faţă, şi-au primit fiecare straiul de sărbătoare. De sub un ştergar maramureşean, chipul lui Dej privea parcă mai pătrunzător spre cele ale lui Stalin şi Lenin.

Pentru majoritatea uilecanilor, anul 1953 fusese un an destul de bun. Adevărat, impozitele erau mari, dar lucrurile, cel puţin la ei în sat, mergeau pe făgaşul cel bun. Auziseră ei ceva ciudăţenii, că prin unele părţi ale ţării s-au făcut colhozuri, că pământul nu mai era al oamenilor etc., dar aici la ei toate astea erau poveşti.

Ninsese mult cu câteva zile înainte. Apoi, gerul făcuse ca marea albă ce se născuse din zăpada căzută, sub lumina fără putere a soarelui, să pară eternă. Nici fumurile albăstrui ieşite din coşurile caselor nu păreau să dea mai multă viaţă acelui tărâm alb, pierdut parcă în spaţiu şi timp. Poate frica de singurătate îi hotărâse pe uilecani să organizeze balul acela, ori poate dorinţa ca primele clipe ale noului an să-i găsească împreună, ca pe o familie unită în toate…

Îndreptându-se spre şcoală, la braţ cu Clara, Arghil avu impresia că străbat un tunel alb, fără sfârşit. Liniştea din jur, parcă nefirească, îi făcea să rămână tăcuţi, poate chiar îi întrista, deşi nu ştiau de ce. Parcă li s-a luat o piatră de pe inimă când au ajuns în dreptul bisericii şi s-au întâlnit cu prietenii şi rudele lor. Discutau acum bucuroşi, de una, de alta, şi, deodată, se auziră bătând clopotele a sărbătoare, semn că un an se termina şi altul îşi începea dăinuirea. Când clopotele au încetat să bată, pe dealuri s-au aprins focuri mari. Cei de jos, din sat, au lăsat la o parte urările pentru noul an şi-au început să ciulească urechile. Ştiau cu toţii că urmează acel moment, atât de aşteptat şi savurat de tot satul, de care-şi vor aminti apoi tot anul ce abia se născuse, povestindu-l: „strigarea de pe deal”.

O voce puternică, a unui bărbat aflat lângă focul de pe dealul Banduhediului, se auzi în liniştea aşternută de câteva momente.

– Dreptu-i, mă, că Ana lui Traian Catiţii, trăieşte bine cu Gusti din Pălaga ?
– Drept, mă! se auzi răspunsul de la un grup hâtru de uilecani, aflat undeva pe uliţa satului.
– Ştiţi, mă, că Florica lui Cornel Mutului ar vrea să se ducă după feciorul lui Toderaş şi mă-sa nu-l vre de jinere ?
– S-o ia pe ea atunci, mă! se auziră strigătele batjocoritoare de răspuns a celor din sat.

Încet , încet, pe la urechile celor din sat, s-au perindat toate evenimentele, mai mult ori mai puţin cunoscute, petrecute în cursul anului ce abia se terminase. Acele momente vroiau să fie o lecţie de moralitate populară, un fel de judecată băşcălioasă, dar şi crudă şi neiertătoare, iar cei vizaţi nu treceau, aşa, uşor peste ea. Dacă anul ce urma, acestora li se făcea vreun reproş de genul:

„– Taci, mă! Tu vorbeşti, tu, care ai fost strigat pe deal că… ?” – în vreo dispută, credibilitatea celui în cauză scădea simţitor şi de multe ori trebuia să plece cu „coada-ntre picioare”.

După strigăturile de început de an, lumea s-a îndreptat spre şcoală, la bal. Înghesuiala era mare, iar atunci când perechile au prins să danseze, duşumeaua sălii începu să vibreze de ziceai că acu’, acu’, se crapă. Lămpile păreau că s-au prins şi ele în dansul perechilor, risipind lumini şi umbre peste mulţime în ritmul muzicii. În timpul unui dans, din cauze pe care nimeni nu le-a priceput, tabloul lui Dej şi cel al lui Stalin au căzut, ajungând sub picioarele dansatorilor. Arghil, fiind în apropiere, le-a ridicat de jos, punându-le de-o parte, într-un colţ al încăperii.

– Astea o să trebuiască să le reparăm noi, să nu de-a de bai domnul director! zise el celor din apropiere, apoi s-a prins iar în dansul care nu se terminase.

Nici nu începuseră copiii şcoala, când Traian Părăoanului, reparase deja ramele celor două tablouri şi le schimbase sticlele sparte, aşezându-le la locul lor, ajutat de directorul şcolii.

Multă lume uitase de cele întâmplate. Trecuse mult timp de-atunci, aveau alte griji, cu aratul şi semănatul de primăvară, când o maşină neagră, o Volga, opri la primărie. Un tip subţirel, îmbrăcat cu un pardesiu de culoare închisă, se dădu jos din ea şi intră în primărie. A stat de vorbă cu primarul mai bine de o oră. După aceea au plecat amândoi la şcoală unde, închişi în cancelarie împreună cu directorul şcolii, şi-au continuat „şedinţa”, în faţa unor pahare de pălincă şi a unor capete de cârnaţi afumaţi, pe care Mitru, îngrijitorul şcolii, le adusese de la primar de-acasă. Mai târziu, acesta, trecând întâmplător pe holul de lângă cancelarie, s-a oprit tresărind, ciulind urechile. Vorbele primarului, deşi spuse cu voce coborâtă, treceau uşor prin uşa cancelariei şi ajungeau clare la urechile lui:

– Nu, nici într-un caz! Omul ăsta e gospodar de frunte al satului… Are copii, o familie de care se ocupă…. Nu-i poate reproşa nimeni nimic! Nu ştiu cine a scris acea scrisoare, dar, încă o dată vă spun: am fost lângă el şi vă jur pe ce vreţi că omul nu a spus aşa ceva. Este un mare mincinos cel ce a făcut sesizarea. Dacă se ajunge la proces, omul poate veni cu cel puţin zece martori! Pe cinstite, nu v-aţi face şi dumneavoastră de râs în faţa superiorilor ? Eu zic c-ar fi mai bine să nu ştie nimeni din sat pentru ce aţi venit…
– Ne facem doar datoria, domnule primar!
– Ştiu, vă înţeleg!… Dar, dacă aveţi posibilitatea, chemaţi-l pe cel care a scris scrisoarea, sunt sigur că el ar trebui prins de guler… A minţit organele statului!…

După acea vizită a „ştabului” de la raion, în sat nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mult mai târziu, la un pahar de pălincă cu Mitru, a aflat şi Arghil povestea cu „plângerea” făcută la adresa lui. Cine a fost cel ce-i făcuse acea „lucrătură” n-a aflat-o niciodată. Deşi avea sufletul cătrănit, a tăcut şi nu s-a plâns nimănui de cele întâmplate. Nici Clariţei nu i-a povestit de cele aflate de la Mitru. A crezut că aşa-i mai bine. De ce s-o mai necăjească şi pe ea cu asemenea lucruri? Avea pe cap destule griji şi necazuri şi, pe deasupra, era şi însărcinată…

***

O toamnă frumoasă schimbase straiul verde al pădurii din marginea satului cu unul multicolor. Sub cerul sidefiu al dimineţii, satul părea pustiu, că nu se trezise încă la viaţă, cu toate că doar cu câteva minute-n urmă, înaintea plecării autobuzului spre Baia Mare, fusese atâta vânzoleală în staţia din crucea drumurilor, de lângă şcoală.

Clara, plină de gânduri şi tristă, mai aruncă o privire spre autobuzul aproape gol, care dispărea după clădirea şcolii, accelerând şi lăsând în urmă un fum gros, negru-albăstrui. Braţele îi căzuseră fără vlagă pe lângă trupul mic şi firav. Încet, fără grabă, o luă în susul uliţei, îndreptându-se către casă. Aflată sub emoţia despărţirii, încă nu reuşea să se rupă de gândurile care-l înconjurau pe fiul ei cel mai mic, pe care tocmai îl condusese la autobuz. Pleca la Bucureşti, la şcoală. Se gândea, sărmana, că, uite, ultimul pui, încet, încet, îşi lua şi el zborul, îşi lua soarta în propriile mâini. După o vreme, se smulse din noianul gândurilor, căci simţise că cineva se apropia din spate de ea. O ajunse din urmă Pipoş, un bărbat înalt adus de spate, cu ochii parcă tot timpul miraţi şi nasul asemănător unui cioc de vultur, mereu roşu, trădându-l că face parte cam de mult timp din tagma slujitorilor lui Bachus.

– Lăudăm pe Iisus! o salută el.
– În veci să fie lăudat! îi răspunse ea aproape fără vlagă.
– Fosta-i la „coparativă”, că nu te-am văzut?!
– Am fost la autobuz….
– Aha, da!… Am auzit pe cineva, mai hăpt, vorovind că-ţi pleacă pruncu’ la şcòlă-n Bucureşti!
– Da, în… Bucureşti, zise ea uitându-se într-o doară la Pipoş cum se legăna, într-o parte şi alta a cioclei din lemn câinesc.
– Am auzit… că tare-i cuminte pruncu’ ăsta. Domn mare o să ajungă, numa’ să-i ajute Cel-de-Sus!
– Cum i-o fi scris şi lui! spuse Clara şi privirea ei se pierdu undeva spre turla bisericii din apropiere.

O vreme, au păşit unul lângă celălalt fără să-şi mai spună ceva, fiecare părea scufundat în gândurile lui. Apoi, când Clara se pregătea să-şi ia rămas bun, căci ajunsese în dreptul casei ei, îl auzi spunându-i:

– Da’, auzi, Clari, ai să-mi vinzi un deţ de pălincă? Am auzât că ai făcut tare bună pălincă!
– Bună, că-i din prune ciorane, nu din cine ştie ce bolundăriţe, cum fac alţii! spuse ea privindu-l dintr-o parte. Io însă n-am făcut-o s-o vând, dar azi, pentru copilul ăsta… plecat, fie şi altfel!

I-a pus pălinca într-o sticluţă de suc, apoi i-a spus:

– Să-ţi fie de bine! Nu-i nevoie s-o plăteşti!
– Mulţam şi să-ţi dea Domnul sănătate!

Luă sticla şi o făcu să dispară repede într-un buzunar al hainei. Apoi, când să plece, îşi ridică privirea spre Clara şi îi zise:

– Tu, Clari, mai pune-mi un păhar, să-l beau aci, să-mi fac… Ţi-oi spune ceva ce n-am avut curajul s-o spun când a trebuit şi cui a trebuit…

Femeia se uită surprinsă la el şi, fără să spună nimic, aduse un pahar pe care-l umplu ochi cu pălincă. Bărbatul tuşi scremut, cu pumnul la gură, apoi se aşeză pe lădoiul de lângă masă. Clara nu s-a aşezat, deşi era un scaun în apropiere.

Pipoş luă paharul între degete şi, fără să-l ridice de pe masă, începu să-l rotească uşor, uitându-se pierdut la băşicile ce se spărgeau una câte una, lovindu-se de pereţii paharului. După un timp, cu o voce sugrumată, spuse:

– Arghil ar trebui să mă ierte, acolo, în mormânt, unde oi mere şi io, cât de curând. Tu, Clari, io am scris scrisoarea aceea la raion, la partid…

Clara era surprinsă de vorbele lui Pipoş. Nu ştia de nicio scrisoare şi nu înţelegea nimic din ceea ce auzise. Tăcu însă şi, ca să depăşească momentul, se aşeză şi ea pe scaun.

– Şi ce-i cu scrisoarea de care spui amu?
– Apoi, am scris în ea, no… că la bal, atunci în ’54… Arghil o călcat în picioare tablourile lui Stalin şi Dej şi că cine ştie ce vorbe o zâs de ei…

Clara îl măsura cu privirea şi nu-i venea să creadă cele auzite. Omul din faţa ei încercase cândva să-i nenorocească viaţa întregii familii. Acum sta cu el la vorbă şi-l cinstea cu pălincă. „Doamne, că ciudată-i viaţa asta!” gândi ea coborându-şi privirea de pe chipul transfigurat al bărbatului. I se făcu milă şi totodată scârbă de el.

– M-o bătut Dumnezo pentru minciuna mè şi pentru altele ca asta. Din ochii spălăciţi ai bătrânului, câteva lacrimi se rostogoliră peste pomeţii scofâlciţi, plini de vinişoare. Nu vezi cum mi-o murit feciorul? continuă el, privind-o pierdut şi trist. Nu vezi ce noroc am? Arghil nu mă poate ierta, da’ tu poţi să mă ierţi, dacă vrei… Te rog, Clari! spuse el. Apoi, după câteva clipe, cu ochii bulbucaţi parcă de spaima răspunsului ce întârzia, duse paharul la gură, sorbindu-l dintr-o dată.
– Să te ierte Dumnezeu! Poate, cu timpul, te-oi ierta şi eu, că io amu aflu de răutatea asta! spuse Clara cu o voce parcă venită din altă lume şi alt timp.

Pipoş se ridică de la masă cu capul în pământ, sprijinindu-se de nelipsita lui cioclă. Când dădu să iasă pe uşă, aruncă o privire femeii:

– Amu, io mă duc, mulţam tare fain de pălincă şi, dacă poţi, încă o dată te rog de iertare. Iartă-mă Clari!…

Clara nu mai auzi ce spune. În acele clipe, la braţ cu Arghil străbătea un tunel alb, fără sfârşit. Când s-a ridicat de pe scaun, era târziu şi se simţea cuprinsă de un frig pătrunzător, nefiresc, venit dintr-un alt timp. Totuşi, parcă i s-a luat o piatră de pe inimă, o piatră de care nici nu ştiuse nimic până atunci. Începu să plângă, un plâns greu, numai din suspine şi lacrimi. Deodată, auzi bătând clopotele de amiazăzi şi atunci ridicând privirea înceţoşată de lacrimi spre ceas, murmură stins:

– Doamne, cum a trecut vremea!…

După câteva clipe, se goli de gândurile şi trăirile trecute, lăsând loc altora, poate cele legate de puiul ei cel mic.

One Response to MĂRTURISIRE TÂRZIE

  1. Traian spune:

    Nu ştiam de această „poveste” . Îmi place ! Se întegrează perfect în genul de literatură pe care Miliaa Oros o promovează.
    Face parte din minunatele poveşti din Ţara Cosrului. Felicitări !
    Traian Rus

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: