Salutări, Poliţie Română!

de Florentina-Loredana DALIAN

OLYMPUS DIGITAL CAMERAAlaltăseară, găsesc în uşa apartamentului o hârtiuţă albastră. Inspectoratul Judeţean de Poliţie. Nu se poate, trebuie să fie vreo greşeală! Ei aş, las ochii puţin mai jos pe formular – numele meu, adresa mea şi onoranta invitaţie de-a mă înfiinţa a doua zi la respectiva instituţie. Mai primisem eu invitaţii, dar niciodată de genul ăsta.
Trec peste multitudinea de întrebări care mi-au alergat toată seara prin cap, mă liniştesc zicând că, dacă n-am făcut nimic rău, nu poate să fie cine ştie ce, şi adorm, visând la o lume mai bună.
A doua zi, la ora 9, mă prezint la faţa locului şi întind ofiţerului de serviciu misterioasa hârtie albastră.
– Da, zice, la maiorul Mihăescu, la penale.
Hait! Nu la circulaţie, nu la paşapoarte sau la alte hârţoage. La penale! Îmi vine să-l întreb dacă a apucat să-şi bea cafeaua de dimineaţă să se trezească, nu cumva a-ncurcat maiorii? Dar tonul sec şi profesional cu care m-a expediat la „penale” mi-a alungat gândul, făcând loc unei alte întrebări, de asemenea nerostite – „Spuneţi-mi, vă rog, domnule OS, am eu faţă de infractor?” N-am mai apucat să-l întreb, că un altul se oferise să mă conducă. Bietul om nu se uita la mine în niciun fel, dar eu eram convinsă că mă priveşte ca pe un caz penal (care-i femininul de la caz?).
De altfel, nu s-a obosit prea mult, mi-a dat drumul pe scări în sus, lăsându-mă în grija altor infractori, care mi-au arătat drumul spre maiorul cu pricina.
Îmi iau inima-n dinţi, bat la uşă, îmi introduc făptura gingaşă în biroul maiorului, dau bună ziua şi mă prezint.
Părea că abia m-aştepta. M-am simţit importantă, chiar şi în calitatea mea de infractor.
– Aveţi idee de ce v-am chemat?
– Habar n-am! („să moară mama” îmi venea să zic, că doar trebuia să mă familiarizez cu limbajul categoriei din care începusem să fac parte).
– Cheile de la apartament le mai aveţi?
M-a trăznit!

*

Era într-una din zilele, nici frumoase nici urâte, ale lunii noiembrie.
De la maşină până la uşa apartamentului cărasem o greutate mare, mult peste puterile mele de făptură gingaşă, dar care-mi era neapărat necesară (vreau să spun, greutatea). Scot cheile din geantă, le introduc în uşă, dau să deschid, parcă nu-mi ajungeau mâinile şi-mi venea să urlu la viaţă. Şi chiar am urlat. În felul meu. În cele din urmă intru, trântesc greutatea vinovată (cu putin „noroc” putea să explodeze), trag un picior în uşă – vinovată şi ea – îi mai trag unul din inerţie, după care-mi văd liniştită de treabă.
Dar viaţa nu lasă nimic neplătit. Când urli la ea, urlă şi ea la tine. În felul ei.
A doua zi, când să ies din casă, ia cheile dacă ai de unde! Le-am căutat până şi-n frigider (uneori, în văzduhismul meu, mai încurc lucrurile).

După ce-am ameţit căutând fără folos, reiau firul peripeţiei mele din ziua precedentă şi ajung la concluzia că le-am lăsat în uşă. Pe dinafară. Evident, nu mai erau. Dar aveam dubluri.
Nu-i nimic, mi-am zis, le-a luat vreun vecin bine intenţionat şi mi le aduce. Şi eu aş fi făcut la fel. Că doar suntem oameni, nu maimuţe. Aştept o săptămână, aştept două, după a treia încetez să mai sper. Ei, zic, a vrut să mă-nveţe minte. Totuşi ar trebui să schimb yala, plus cele de la maşină (erau şi cheile maşinii în legătură, inclusiv telecomanda alarmei şi cheia imbus antifurt).
Dau rând zilelor, nu fac nimic. Am grijă doar, când stau în casă, să pun piedica yalei, să nu mă surprindă binevoitorul în pijama.
Mă gândeam şi la faptul că poate le-o fi luat vreun copil care a uitat să spună părinţilor sau s-a jucat cu ele şi le-a pierdut. Ştiţi cum sunt copii, nu dau importantă unor lucruri. Şi mie mi-s tare dragi!

*

– Cheile de la apartament le mai aveţi?
– Nu, zic mecanic. Adică da, am unele… Dar dumneavoastră de unde stiţi de chei?
– I-am surprins pe cei care le-au luat, încercând să vă intre în casă.
Ştiţi cum arată semnul mirării? În momentul ăla îi semănam ca o soră geamănă. De unde ştiau politiştii, că doar nu le spusesem nimic?!?
– De ce n-aţi făcut reclamaţie la noi?
– Eu?! zic, de parcă-mi propusese vreo indecenţă.
Sinceră să fiu, nici prin cap nu-mi dăduse.
Bălmăjesc ceva de genul că mie, numai când trec pe lângă sediul poliţiei, tribunal şi spital, îmi creşte tensiunea.
Se uită la mine ca la o picată din Lună. Mai zic ceva de genul tâmpeniilor cu încrederea în oameni, că nu mă aşteptam la… (Tocmai îi spusesem că n-am schimbat încă yala, motiv pentru bietul maior să se holbeze ca la locuitorul unei planete nedescoperite).
O fi văzut el multe în meseria asta, dar, după cum mă privea, am înţeles că nu prea a avut parte de-aşa specimene cu capul în nori.
– Cine erau? mă dezmeticesc.
Îmi spune numele lor şi adaugă într-o doară „minori”. M-a lovit în inimă. Exact asta nu voiam să aud!
Ştiu că trăim într-o lume rea, mă mai uit şi eu uneori la ştiri, îmi mai cade şi câte-un ziar sub ochi, dar vă rog să nu mă judecaţi prea aspru pentru încăpăţânarea mea de a vedea copilăria aşa cum a fost a mea şi cum este a copilului meu.
În sfârşit, mă pune să dau declaraţie, să-i promit că în ziua aceea schimb yala şi să mai verific totuşi o dată dacă nu lipseşte ceva din casă sau din maşină.
– Aveţi pretenţii? Faceţi reclamaţie?
Doamne, păzeşte! Doar a fost tâmpenia mea! Şi-apoi… cum să reclami nişte copii! (Nu mă certaţi, sunt conştientă că ei sunt infractorii de mâine, nu trebuie toleraţi şi nici încurajaţi. Dar v-aş ruga să meditaţi în sensul ăsta la alternativele pe care li le oferă societatea, la lumea pe care le-o lăsăm noi, consimţind s-o acceptăm aşa cum e, fără să vrem s-o facem mai bună şi votând o dată la patru ani).
Mi-a mai spus că minorii încercaseră să deschidă şi alte maşini cu cheile mele (asta mai lipsea!) şi-am înţeles şi de ce mi se stricase yala uşii din stânga de la a mea (nu le reuşise. Ştiţi, Dumnezeu ţine şi cu aiuriţii!)
După scuzele şi promisiunile de rigoare, ne-am luat la revedere, lăsându-l pe maior cu mirările sale, iar el pe mine cu credinţa stupidă în oameni şi-ntr-o lume mai bună.

*

Vă mulţumesc, domnule Mr. Mihăescu!
Vă mulţumesc, domnilor politişti care v-aţi făcut datoria, fără ca nimeni să v-o ceară!
Iertaţi-ne, domnilor politişti! Iertaţi-ne pe noi, văzduhiştii, aiuriţii balului, stupizi contravenienţi la Legea Răului din Noi, pentru că, deşi vă suntem prieteni, mai mult vă-ncurcăm decât v-ajutăm.
Vă mulţumesc că vă faceţi şi pentru noi datoria şi încercaţi, dacă puteţi, să nu ne judecaţi prea aspru.
Ştiu ce-mi veţi spune: „În timp ce unii visează la o lume mai bună, alţii chiar fac ceva pentru asta!” Şi aveţi dreptate.
Promit! Promit că de mâine (ba nu, de azi) mă voi schimba. Mă voi alătura celor care fac. Voi învăţa să fac şi reclamaţii. Dacă mi-o cereţi, voi alerga şi după hoţi.
Dar vă rog un lucru – lăsaţi-mi dreptul să mai cred în copilărie!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: