Recitindu-l pe Dinu Flămând

de Antoaneta TURDA

Delia Florea_Amurg descojit (1)„Eu personal nu scriu ca să-mi înduioşez cititorul şi (sper eu) nici ca să-i strecor o autoficţiune care m-ar avantaja (geniu inspirat, amant ardent, cutie de rezonanţă a suferinţelor lumii sau mai ştiu eu ce demiurg brrr…)” este o mărturisire făcută de Dinu Flămând în numărul 42/2008 din „România literară”, pe care mi-am reamintit-o acum, la începutul anului în care Dinu Flămând va împlini 65 de ani, vârstă la care şi-ar putea face un bilanţ triumfător, dacă ţinem seama de faptul că a debutat în 1971, la doar 24 de ani, cu volumul Apeiron apărut la Editura Cartea Românească din Bucureşti. Şi totuşi! Născut în 24 iunie 1947, când urmele războiului erau încă proaspete în memoria colectivă (mărturie în acest sens fiind câteva ecouri care răzbat mai ales în lirica sa din tinereţe) poetul de sorginte bistriţeană, cu discreţia dintotdeauna, nu o face, prezenţa sa în peisajul literar românesc arătându-şi forţa doar prin creaţie, nu prin varii aniversări. Fidel unui crez poetic bine definit în Marcaje (vol. Stare de asediu apărut în 1983), unde exprimă clar menirea artistului în lumea pământeană scoasă din efemer doar de puterea creaţiei, Dinu Flămând este consecvent cu sine însuşi în marcarea permanentă a unei atitudini obligatorii: aceea de martor implicat al istoriei a cărei gravitate o percepe chiar în prima poezie ce deschide volumul de debut prin care ne introduce într-un univers liric echinoxist care poartă însă amprenta unei anume durităţi puţin întâlnită la alţi poeţi din această grupare literară. Învăluit de ceaţa copleşitoare din această primă poezie cu titlu omonim ce deschide Apeiron (titlu cu trimitere la gândirea antică unde deja acest termen era bine conceptualizat ca ceva interminabil, aspaţial şi atemporal care, aşa cum a demonstrat-o Platon, includea şi problematica răului, prin identificarea sa cu principiul material apeiron ca principiu ontologic care se explică prin includerea lui în problematica răului, prin identificarea sa cu principiul material), cititorul este pus în gardă cu ceea ce urmează să descopere în străbaterea acestui labirint. Stabilindu-şi de la începutul carierei literare o anume geometrie concentrică, în care spiritul poate observa şi corecta vitalitatea telurică haotică, Dinu Flămând propune un univers liric atent mai degrabă la coşmarul istoric general decât la sevele ce curg liniştite în pământul românesc peste care trec ani zbuciumaţi de ideologii dintre care cea comunistă are o conotaţie specială bine oglindită în volumul Stare de asediu din 1983 care apare după altele două: Poezii (1974) şi Altoiuri (1976). Scrise şi tipărite în România comunistă aceste patru cărţi conturează clar chipul poetului măcinat de nelinişti mai degrabă de ordin social decât de un existenţialism subiectiv, nelinişti care amintesc de înaintaşii care şi ei au cunoscut vitregiile acestei ţări obligându-i la neuitare, datorie pe care Dinu Flămând o îndeplineşte exemplar, conştientizând faptul că istoria ţării şi cea personală se repetă într-un ciclu şi un destin parcă inexplicabile, aşa cum, cu durere, mărturiseşte în Şapte nuci verzi. Împovărat de mersul istoriei şi al lumii, poetul contemplă lumea „cu fruntea rezemată-n ţărână… / cu pumnii sub diafragmă… / cu urechile în scobitura genunchilor… / cu gura la ţâţa universului… / scâncind în lichidul amniotic al viitorului…” În condiţiile în care artistul duce pe umeri nu doar povara propriei vieţi, ci şi a ţării, imaginea lui este similară cu a unui meteor bine vizibil în veşnica negură românească mai ales atunci când este asociat cu crinul care este simbol al purităţii şi al Buneivestiri. Asocierea crinului într-o lume bântuită de lupii (simbolistica lupului este bine aspectată, la fel ca şi cea a crinului) despre care se ştie că văd bine noaptea, nu e întâmplătoare dacă ne gândim că Dinu Flămând a scris destul de mult înainte de a evada din România comunistă, în care vocile cavernoase încercau mereu să-i domine glasul de poet angajat în lupta pentru dreptate, aşa cum singur mărturiseşte în poezia Presimţirea căderii care încheie volumul de debut: „Mă strigă multe voci în prăbuşire, / plouă în moarte prin fisuri. / De m-aş închide tot, aşa cum sunt / roca s-ar roade până în mormânt.

Taci margine! Oho, ce calm / eu trebuie mereu să spun. / În mijlocul fisurii ţin pereţii / fără convingere, / dar spun, / dar spun.” Curajul de a spune lucrurilor pe nume într-o poezie care surprinde totuşi prin lirismul pictural şi senzual dă, treptat, poeziei acea originalitate prin care îl recunoaştem pe poetul pornit din Ardealul din care au pornit atâtea voci lirice care, dincolo de particularităţi, au avut şi au o trăsătură comună: capacitatea de încrusta nu doar în memoria individuală, ci şi în cea colectivă, mersul istoriei în acest fabulos colţ de ţară. Străduinţa de a nu uita nimic din ceea ce se petrece în acest Spaţiu sperios (bine conturat în Text obscur) este remarcabilă, ea crescând gradual de la un volum la altul, această gradualitate modificând discursul liric, care devine tot mai rece şi ironic. Modificarea discursului liric generează imagini care nu mai amintesc de echinoxiştii veritabili, ci mai degrabă duc cu gândul la influenţe naturaliste ce poartă amprente bine conturate într-o realitate sumbră, care nu suportă dulcegăriile nici atunci când e vorba de iubire, iubita fiind asociată unor decoruri reci, de toamnă cu seri vineţii şi arome violente, cadru în care adolescenţa pare îmbătrânită şi împovărată cu amintiri mai degrabă dureroase decât vesele şi exuberante. Iubirea înnegurată de tulburatele vremi îşi pierde magia, aşa cum şi-o pierde şi copilăria a cărei amintire, asociată cu chipurile părinţilor, apare în Toamnă transilvană: „Beam laptele din ceaşcă îngheţat / şi ne trosnea în fălci, şi ne frigea, / mama intra în casă ca un nor / din bruma dimineţii…

Tata cioplea o barbă păduroasă, / briciul trecea pe piele şi tăia, / briciul trecea foşnind peste-o centură / rămasă din război, şi scapăra…” Intrarea în viaţa „de-o tristeţe ipocrită” şi parcurgerea ei duce cu gândul la imaginarul apocalipsei care se accentuează în lirica de maturitate, în care poetul marchează „prin sânge” lucruri ce ţin de marasmul existenţial, asumându-şi rolul de iluminator al unei lumi disperate, care şi-a pierdut, odată cu bucuria, orice urmă de luminozitate, o lume în care până şi încântătorul Paris e „schimonosit de singurătate”. Circulând într-o asemenea lume, poetul scrie, la un moment dat, Poemul muşuroi, care marchează acea stare de spleen oglindită în sufletul său şi care generează un anume tip de literatură: „Absenţa poemului dă târcoale poemului, / poemului muşuroi încă neivit / în aer, pe spatele aparenţelor /…/ E un du-te-vino de spaime miriapodice / care transportă-n spinare mărunte miracole / spre cămările întunericului, unde tribul depozitează , larvele palide ale trecutului.”

Trăind într-un univers marcat de tot felul de tenebre, Dinu Flămând, ca de altfel toţi convivii săi de pretutindeni, simte o nevoie acută de ocrotire, căutând-şi mereu simboluri şi repere ancestrale, adaptând astfel mitologia română la propria persoană, relevantă în acest sens fiind poezia Şarpele casei în somn fulgerat. Privirea îndreptată spre mitologia naţională nu este însă la acest poet una admirativă, ci mai degrabă expresia acelui dor fără saţiu pentru pământul natal a omului autoexilat, dorul înlocuind orice exerciţiu de admiraţie faţă de mituri sau zeităţi. Demitizarea la Dinu Flămând este atât de accentuată, încât dă poeziei sale o notă de tragism mereu tulburătoare, remarcabilă din punct de vedere estetic, şlefuirea stilistică nelăsând ca tumultul interior să se reverse haotic în afară, ci cu o anume luciditate. A vorbi despre luciditate la acest poet înseamnă a înţelege de ce el a preferat să surprindă nu latura luminoasă a existenţei, ci pe cea dramatică, analizând totul prin prisma unui spirit auster, ce exclude lirismul ieftin şi individualist. Implicarea în istoria şi societatea contemporană demonstrează existenţa unei moralităţi fără cusur, capabilă să simtă pulsul lumii, oricât de neregulat ar fi pretutindeni, această posibilitate de a simţi tot ce e în jur ducând la un anume nivel de obiectivitate capabil să surprindă realitatea aşa cum e, şi nu cea pe care o visăm, visele fiind toate derizorii, aşa cum se pare că a fost pentru toţi dezrădacinaţii visul de a atinge alte meleaguri, vis care, împlinindu-se, se transformă într-o cruntă realitate, aşa cum clar o demonstrează poezia Uşa, care dezbate condiţia emigrantului:

„La urma urmelor, exilul are chiar sensul:
«la urma urmelor»…
ţipătul de spaimă rămâne în limba maternă, celelalte
zgomote ţâşnesc din gâtlej hârjâite
ca o naştere de monstru prezentând la ieşire curul…

La urma urmelor, începi să nu mai suferi
Că ţara ta lipseşte şi de pe hărţile meteorologice,
te joci cu singurătatea în buzunare
pipăindu-i chipul pe monede mărunte.”

Însingurarea şi lipsa de sens a existenţei generează dileme pe care Dinu Flămând le percepe, dar nu le dezleagă, preferând să circule prin lume şi prin viaţă cu ironia care îl ajută să vadă chipuri umane în maniera lui Bosch şi cu o mare poftă de a se exprima în scris cu dorinţa ca, prin creaţia sa, să îndrepte lucrurile spre nişte căi purificatoare, menite a salva măcar o parte din binele pe care îl căutăm în efemera noastră existenţă pământească.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: