Un nou început

Dedicată d-nei Elena R.

de Milian OROS

Frunze-amintiri_II_foto_Delia FloreaAvionul a decolat de pe aeroportul Otopeni, aflat în marginea Bucureştiului, şi a străpuns repede plafonul norilor, întins precum o câmpie acoperită de zăpadă. În nava societăţii române Tarom era o atmosferă plăcută. Aerul condiţionat bătea uşor peste frunţile pasagerilor, răcorindu-le, făcându-i să uite repede căldura cu care, în urmă cu puţine minute, îi ameninţase acel început de zi din luna lui cuptor. Majoritatea pasagerilor erau români, tineri, cam toţi sub 40 de ani. Atmosfera era degajată şi, după felul cum se purtau discuţiile, îţi dădeai uşor seama că mulţi se cunoşteau. Chiar şi tânăra cu atitudinea retrasă, ce părea absorbită de priveliştea ce i-o oferea geamul din dreapta ei, din când în când răspundea laconic ori printr-un zâmbet şters, unuia sau altuia. Apoi îşi lăsa privirea în jos, părul castaniu acoperindu-i obrajii. Era şi nu era prezentă. Părea că preferă să fie singură, cu gândurile ei. Privirea i se opri la cartea pe care până atunci o ţinuse într-o mână, folosind arătătorul ca semn de carte, şi se hotărî să-şi continue lectura.

Lângă ea stătea un bărbat pe care nu-l cunoştea şi pe care nici nu-l băgase prea mult în seamă. Era prea cufundată-n lumea ei ca să mai observe micile semne care trădau un oarecare interes din partea lui. Acesta o studiase cu coada ochiului în câteva rânduri şi părea că aşteaptă un moment prielnic să lege o conversaţie. Şi momentul nu s-a lăsat prea mult aşteptat, căci stewardesele au pornit să întrebe pasagerii dacă doresc să servească ceva. Atunci bărbatul a îndrăznit să i se adreseze:

– Oare se poate comanda mic dejun la regim ?

Femeia a ridicat privirile din carte şi s-a uitat la vecinul ei, studiindu-l, uşor curioasă. „N-are mai mult de 36-37 de ani, deşi părul uşor grizonat la tâmple şi mustaţa îl cam îmbătrânesc!” gândi ea rapid, fără să-şi dea seama atunci de ce ar fi interesat-o vârsta bărbatului de lângă ea. „Cred că cu mine a vorbit!” Şi, până să apuce să răspundă ceva, bărbatul continuă:

– Mă scuzaţi, nu m-am recomandat… Bogdan Riţiu! zise el, oarecum nedumerit de tristeţea din privirea ei.

– Îmi pare bine! Silvia Rus, îi răspunse ea, întinzându-i mâna şi continuând să-l privească iscoditor. Merită să încercaţi dacă sunteţi nevoit să ţineţi regim…

– Ei, nu-i nimic grav!…

– Încercaţi, poate totuşi sunt pregătiţi şi pentru astfel de situaţii, zise ea zâmbindu-i, după care se întoarse din nou la cartea ei. O vreme, Bogdan a privit-o pierdut şi, fără să vrea, se trezi murmurând un gând ce i se născuse în acea contemplare, surprinzându-l chiar şi pe el:

– Doamne, ce bine seamănă cu Adriana!…

– Aţi spus ceva? întrebă Silvia, întrerupându-şi iar lectura şi ridicând privirea cercetătoare spre el. Îmi cer scuze, m-a cam prins cartea asta!

– A, nu, nu vă faceţi probleme. Eu îmi cer scuze că v-am întrerupt. Eram doar curios. Tot la specializare mergeţi?… Vocea îi era schimbată. Îşi dădea seama că-l auzise, mai ales că acum îl privea iscoditor. Reuşi însă să-i susţină privirea şi să depăşească momentul peste care şi ea trecu ca şi cum n-ar fi existat.

– Da! Pentru trei luni, din bunăvoinţa Ministerului, căci nu-mi văd niciun merit deosebit. Dumneavoastră ?

– Şi eu tot la specializare, dar prin concurs… Ştiţi doar, nu-i o noutate, Provincia nu are bafta celor din Capitală!

– Aşaaa! zise ea prelungind cuvântul, ca şi cum ar fi dorit să-i dea o nuanţă ironică.

Între timp, o stewardesă a ajuns în dreptul lor şi, cu un zâmbet larg, ce-i lumina chipul, îi întrebă dacă doresc ceva.

– Vă putem servi un mic dejun minunat!… Sandviciuri cu felii de friptură rece, icre, ceai, prăjiturele umplute cu nuci ori marmeladă de căpşuni, sucuri naturale…

– Mă mulţumesc cu câteva prăjiturele cu nuci şi un ceai, zise Silvia.

– Eu aş dori un sandvici, dacă se poate cu carne de peşte şi o cafea…, ori mai bine un ceai! Să ne „englezim” de pe acum! râse Bogdan, coborându-şi privirea de la ochii cenuşii ai stewardesei la chipul femeii de lângă el.

Nici nu a plecat bine tânăra, că Silvia s-a întors spre el şi, privindu-l câteva clipe, i-a spus, cu un ton aproape didactic:

– Obiceiul ăsta al englezilor de a bea ceai nu e o fiţă, după cum ar părea, la prima vedere, aşa că n-ar trebui să-l luăm în râs. „Ceaiul de la ora cinci” se pare că este un moment important al zilei, în care oamenii au prilejul să se cunoască mai bine, să creeze punţi între ei şi chiar să se autocunoască. Vedeţi bine că în zilele noastre lumea parcă a încetat să mai comunice. Fiecare îşi are propria lume şi devine, cu voie sau fără, un singuratic.

Bogdan o privi intens. Apoi, îşi aranjă mustaţa printr-un gest specific, mângâind-o parcă cu degetele de la mâna dreaptă, şi spuse:

– Da, este un mod interesant de a stabili legături între oameni. Nu luam în râs obiceiul, ci doar mă vedeam pe mine într-un astfel de moment. Realist şi pe undeva chiar romantic! Şi, dacă tot a venit vorba, având în vedere că acum servim ceaiul împreună şi că în următoarele trei luni vom fi colegi de „suferinţă” pe pământ englezesc, propun să ne tutuim.

Silvia îl privi oarecum surprinsă, apoi zâmbi, acoperindu-şi buzele cu degetul arătător.

– De acord, Bogdan!… Şi să ştii că şi japonezii au un cult al ceaiului, adăugă ea râzând şi cu mâna dreaptă îşi conduse o şuviţă de păr după ureche.

Bogdan zâmbi la rândul lui, dar câteva clipe mai târziu o umbră de tristeţe îi trecu peste chip, dar nu atât de repede ca să treacă neobservată.

– S-a întâmplat ceva? întrebă Silvia, de data aceasta cu o mină serioasă.

– Nu, nu s-a întâmplat nimic…

Ea continuă să-l privească, parcă neconvinsă de vorbele lui şi atunci el continuă:

– Scuză-mă, pentru o clipă, chipul şi gestul tău, şi râsul chiar, mi-au adus aminte de cineva… de cineva care nu mai este…

S-a lăsat între ei o tăcere ciudată pe care niciunul nu vroia s-o împrăştie, cufundându-se fiecare în gândurile lui. Cu toate că nu-şi vorbeau, ceva se schimba în relaţia lor; ceva anume îi apropia, ceva ce, probabil, doar subconştientul lor ştia.

Cât timp au luat micul dejun, au părut atât de familiari, încât, privindu-i, ai fi spus că se cunosc de când lumea. La un moment dat, fără să-şi ridice privirile de pe cana aburindă de ceai, cu o voce domoală, Bogdan a început să povestească:

– Mai devreme mi-ai amintit de soţia mea, Adriana. A murit acum şapte ani, la naşterea fetiţei noastre… Iartă-mă, pentru o fracţiune de secundă, când te-am auzit râzând…, am crezut că eşti ea… Vă asemănaţi oarecum, deşi, privindu-vă cu atenţie, vă deosebiţi foarte mult.

– Se pare că ai iubit-o mult, spuse Silvia abia şoptit.

Bogdan o privi câteva clipe fără să-i răspundă, apoi căută ceva în geanta diplomat şi scoase de acolo un mic album.

– Uite nişte poze cu ea şi cu Cristina, fetiţa mea!

Erau câteva momente din viaţa lor pe care Silvia le privi un timp, fără să le comenteze. Chipul femeii din poze aducea într-adevăr cu al ei. Se simţea puţin ciudat, dar n-a lăsat să se vadă acest lucru. I-a înapoiat albumul, privindu-l însă într-un fel mai aparte.

– Uneori suntem nevoiţi să trecem peste suferinţe pe care nu credeam că le-am putea depăşi vreodată… Acum doi ani, soţul meu a făcut infarct şi… m-a lăsat cu doi copii. Îl iubeam încă din timpul studenţiei şi când s-a dus, crede-mă, aş fi vrut să mă îngroape lângă el. Doar gândul la copii m-a făcut să nu clachez atunci, şi apoi, viaţa şi timpul, şi cei din jurul meu, m-au ajutat să merg mai departe. Şi nu a fost deloc uşor. Sunt lucruri care nu trec niciodată…

A tăcut, sprijinindu-şi tâmpla stângă în palmă. Privirile ei au părăsit nava şi au pornit, iscoditoare, să străbată spaţiile imense de deasupra norilor, căutând chipuri de îngeri, aşa cum îşi aducea aminte că le văzuse pictate pe pereţii şi tavanele bisericilor. Clipa de faţă a rămas undeva în urmă şi, la fel ca în visele din copilărie, părea că s-a desprins uşor şi zboară deasupra norilor, ca şi cum ar fi singura ei şansă de a se salva de ceva sau cineva care-i vrea răul.

Timpul părea că se oprise în loc…

– Ştii cum am ajuns eu la cursul ăsta, singura femeie? zise ea deodată, întorcându-se brusc spre Bogdan. Să-ţi spun eu! De gura colegilor, care doreau să revin la normalitate, de gura prietenilor şi a părinţilor care doreau să mă vadă odată ieşită din starea în care disperarea mă aruncase şi din care nu mai puteam să ies. Toţi aşteaptă de la mine să las în urmă durerea, dar când îmi privesc copiii, mai ales pe cel mic, pe Andrei, îl văd pe soţul meu în faţa ochilor şi atunci mă simt pierdută… Numai Dumnezeu ştie ce eforturi fac ca să nu-i împovărez pe cei din jurul meu cu suferinţa mea. Deşi îmi dau seama că tocmai pentru copiii mei ar trebui să am mai multă putere şi voinţă să merg mai departe…

Bogdan îi atinse protector braţul, încercând să-i aline la rândul său durerea.

– O să fie bine, dar mai ai nevoie de puţin timp…

Câteva clipe s-au privit fără să-şi spună nimic, apoi ea zâmbi trist şi se autoironiză:

– Ai văzut, mai-nainte, ce bună am fost de dat sfaturi…?

– Ştii, am constatat că atunci când îţi descarci sufletul, o mică parte din povara care te-apasă dispare. Faptul că mi-ai povestit… că ai avut puterea să-mi povesteşti, şi asta fără să plângi, înseamnă mult. Nu ştiu dacă există cineva care să înţeleagă mai bine decât mine prin ce ai trecut şi ce simţi! Dar, tot eu îţi spun că va veni o vreme când amintirea soţului tău nu-ţi va mai produce durere, ci doar nostalgii trecătoare. Atunci să ştii că te-ai vindecat.

– Probabil ai dreptate! Nu ştiu cum va fi şi cât va dura. Dar, măcar de dragul celor care îmi sunt aproape, aş vrea să cred că perioada asta care urmează, cu tot ce implică ea, mă va ajuta cumva. Nu ştiu ce mă aşteaptă în Anglia, dar sper să mă descurc, deşi încă stau prost cu engleza. Le-am promis copiilor mei, şi părinţilor, că mă voi întoarce alta. Şi psihic, şi fizic chiar.

– Dacă vei vrea, aşa va fi, îi spuse cu convingere Bogdan, privind-o cu seriozitate, şi ceva l-a făcut să simtă că nu numai pentru Silvia era valabil.

Zborul acela către Anglia a fost ca un nou început pentru amândoi. Părea întâlnirea a doi vechi prieteni pe care viaţa i-a încercat crunt, dar pe care tot ea i-a adus împreună, pregătiţi să se ajute unul pe celălalt.

De la acel mic dejun, au fost aproape nedespărţiţi. Curând au intrat într-o lume plină de necunoscute pentru unii veniţi din Est. Pe toată durata şederii lor în Anglia, toţi cei 24 de cursanţi au fost cazaţi într-un hotel aflat într-o suburbie a Londrei, numită Pinner. Silvia era singurul cursant care nu-şi împărţea camera cu nimeni. Restul stăteau câte doi şi chiar câte patru în cameră. Bineînţeles că aceştia din urmă de fapt ocupau un apartament şi nimeni nu se putea plânge de condiţiile de cazare.

Încet, încet au început să se adapteze stilului de viaţă al englezilor, începând cu punctualitatea tipică acestora, cu modul lor de abordare, de a relaţiona unii cu alţii, cu obiceiurile de zi cu zi, specifice unor momente cum sunt breakfast, lunch şi dinner.

Cursurile decurgeau bine, pe măsura aşteptărilor, deşi întâmpinau unele dificultăţi la partea teoretică, datorate limbii. Expresiile tipice englezeşti le-au dat mult de furcă, dar cu timpul lucrurile au intrat pe făgaşul lor firesc şi cu rezultatele aşteptate.

Pentru cei mai mulţi dintre ei, „specializarea” aceasta era o mare evadare din tiparul unei vieţi obişnuite, aşa că au profitat la maxim de toate ocaziile oferite. Încă din primele zile, în grupuri, grupuleţe, după orele de curs, au pornit să viziteze Londra, experimentând toate mijloacele de transport, de la faimosul metrou londonez, la tipicele autobuze supraetajate. Dar parcă cel mai bine respirau aerul englezesc în plimbări lungi, pe jos, nu de alta, dar aşa îşi mai economiseau şi din bani. În astfel de plimbări, Silvia şi Bogdan erau de nedespărţit şi nu se ştie cum se făcea că, deşi porneau împreună cu ceilalţi colegi, după un timp rămâneau singuri pe aleile parcurilor ori ale grădinilor vizitate. Nu îşi făceau prea multe probleme însă, căci aveau atâtea de discutat încât rar se întâmpla să epuizeze subiectele. Era interesant tot ce vedeau şi, mai mult chiar, le plăcea să facă comparaţii cu ceea ce ştiau că există-n România. Vizitarea muzeelor era preferată altor activităţi. Li s-a părut fantastică politica englezilor ca în toate muzeele naţionale cum ar fi: British Museum, National Gallery, Science Museum, Victoria and Albert Museum, National Portrait Gallery etc. intrarea să fie gratuită.

– Oare vom vedea şi la noi, vreodată, că există o asemenea preocupare pentru educarea oamenilor, pentru a le trezi interesul pentru cultură, artă? întrebă retoric Silvia.

– Nu ştiu răspunsul la astfel de întrebări, dar, până una-alta, bine că putem noi profita acum de aşa ceva! Păcat însă că au programul atât de incomod, cel puţin pentru noi. Vezi, ultima intrare se face la 16 şi noi terminăm cursurile pe la 15, iar luni şi marţi sunt închise…

– Bine, dar nu toţi au programul nostru. Îţi dai seama că sunt mii de turişti care profită de aceste facilităţi… Crezi că am putea aranja ceva cu profesorii?

– Dacă stau bine şi mă gândesc, nu cred că va fi nevoie. Am văzut planificarea cursurilor şi luna viitoare vom avea, cel puţin pe după-masă, un program mai lejer, aşa că o să avem mai mult timp la dispoziţie…

***

După-amiaza acelei zile de august părea să fie deosebită faţă de altele. Asta doar pentru Bogdan şi încă vreo zece dintre colegi, care îşi planificaseră să viziteze castelul Windsor. Maşina închiriată era gata de plecare, când Bogdan a observat că Silvia lipseşte.

– Mă duc să văd ce s-a întâmplat. Dacă în cinci minute nu apărem, plecaţi fără noi.

Unii dintre colegi şi-au manifestat nemulţumirea, alţii mai apropiaţi, l-au privit zâmbind îngăduitori, căci remarcaseră de mult relaţia specială ce se stabilise între el şi Silvia.

Ajuns în faţa uşii, Bogdan a bătut uşor, spunând:

– Silvia, eşti gata? Grăbeşte-te, că ne aşteaptă maşina!…

După puţin timp a auzit paşi care se apropiau de uşă. Nu păreau să se grăbească. Când uşa s-a deschis, Bogdan o recunoscut-o cu greu. Înfăşurată într-un halat, cu părul în dezordine şi ochii umflaţi şi roşii, ca după o noapte de nesomn sau după un plâns zdravăn, Silvia părea din altă lume.

– Bogdan, iartă-mă, dar nu pot să merg. Îmi pare rău, ar fi trebuit să te anunţ cumva!

– Dar ce s-a întâmplat? întrebă el precipitat, simţind că intră în panică.

– Nimic grav, nu te speria. Am o zi foarte proastă şi nu vreau să ţi-o stric şi ţie. Du-te tu, să nu pierzi maşina. O să-mi revin până te întorci.

– Crezi că îmi mai arde de plimbat acum? Rămân cu tine.

– Serios, nu-i nevoie, Bogdan!… Sigur o să-mi revin până diseară.

– Asta e cât se poate de clar, şi e un motiv în plus să nu te las singură, zise el intrând în cameră şi cuprinzând-o cu braţele, protector, ca pe un copil la pieptul părintelui său.

Silvia acceptă îmbrăţişarea ca pe ceva firesc şi simţi cum încet sufletul i se linişteşte. Pentru prima oară după mult timp se simţea ocrotită, şi se lăsă ocrotită, începând să plângă încet ca o descătuşare, şi parcă lacrimile au început încet să-i poarte cu ele durerea din suflet. Fără să mai spună nimic, ţinând-o strâns la pieptul lui, Bogdan îşi simţi sufletul cuprins de o tulburare aproape nefirească. Apoi, deodată, aşa cum ceaţa se ridică învinsă de căldura unei zile frumoase de vară, totul i se limpezi. În acele clipe şi-a dat seama, cu o bucurie pe care greu şi-o putea stăpâni, că femeia din braţele lui îi umpluse sufletul şi inima cu sentimente pe care le crezuse pierdute pentru totdeauna. Un miracol se petrecea în acel moment, un miracol de care-i vorbise de atâtea ori maică-sa, când îl găsea plâns ori trist, după moartea Adrianei. „Ai să treci peste durerea asta şi ai să iubeşti iar, poate la fel de frumos. Viaţa ne oferă multe şanse, totul e să avem curajul unui nou început!” îi spusese ea, trăgându-i capul la sânul ei de mamă. Aşa părea să fie, aşa simţea acum că o nouă şansă i se oferea, că într-adevăr iubea, simplu şi direct, ca un bărbat sincer şi încrezător.

Timpul se scurse nebănuit de repede şi, când Silvia ridică privirea spre el şi-i vorbi, simţi în vocea ei împunsătura unui regret.

– Ar fi trebuit să pleci fără mine, Bogdan!

– Regretam toată viaţa dacă aş fi plecat, zise el cu o voce gravă, privind-o ca şi cum ar fi vrut să-i atingă sufletul.

Privirea ei a rămas suspendată de a lui, iar blândeţea şi tremurul din glasul lui au purtat-o dincolo de cuvinte, acolo unde numai sufletele se pot întâlni. Şi atunci timpul s-a oprit în loc. O dorinţă copleşitoare a simţit că se dezlănţuie în inima ei şi a închis ochii. Echilibrul de care era atât de sigură, se prăbuşea. Raţiunea predase armele. Buzele lor s-au atins şi în clipa următoare s-a simţit purtată pe braţe. Nu a putut şi nu a vrut să mai spună nimic…

Ceea ce au trăit în acele momente a fost copleşitor, dincolo de cuvinte, dincolo de înţelesuri. Chipuri dragi i-au privit, cu înţelegere, apoi s-au topit, încet, încet, cu zâmbete de adio, în oglinzi ale sufletului, lăsându-se împăturite în amintiri duioase, dar care trebuiau uitate. Din acea dăruire ieşiseră la liman două suflete puternice şi pline de speranţă. Niciunul dintre ei nu anticipase ceva. Totul a venit de la sine, firesc şi dintr-o dată, aşa cum apare soarele după furtună. Conştientă de profunzimea durerii ei, Silvia primise mâna întinsă în ajutor, şi simţea cu întreaga fiinţă că în viaţa ei, în sfârşit, se petrecea ceva minunat, ce-i dădea forţa să treacă peste greutăţile pe care soarta i le orânduise.

Clipele au trecut nemăsurate şi liniştea serii a coborât încet peste ei. Întinşi unul lângă celălalt, se priveau zâmbind. Silvia întinse uşor braţul şi degetele ei atinseră fin, într-o mângâiere, obrazul lui Bogdan.

– Ştii de ce m-ai găsit plânsă ?

– Bănuiesc, dar mai bine spune-mi tu!

– Azi era ziua… lui… Nu mai îndrăznea şi nici nu dorea de altfel să-i spună soţului ei pe nume… Să ştii, continuă ea, că nu-mi pare rău pentru nimic. Ce s-a întâmplat acum între noi a fost… nu ştiu, poate sună urât… ca şi cum m-aş fi vaccinat… Am crezut că o să mă simt vinovată, dar, într-un fel ciudat, mi-e bine. Mă simt liniştită şi sunt convinsă că, cu timpul, amintirile ce mă leagă de el nu-mi vor mai produce durere. Ai avut dreptate!

– Ştii, Silvia! Şi eu îţi mulţumesc, căci şi tu mi-ai dăruit ceva ce nu credeam că aş mai putea trăi.

– Nu ne grăbim, oare? întrebă ea privindu-l cercetător, cu multă seriozitate. Nu mai suntem aşa tineri.

– Cu atât mai mult! Nu crezi că vârsta noastră ne oferă un avantaj? Am trecut amândoi peste începuturi şi cred că ce simţim acum este mult mai profund, mai matur. Acum ştim!

– Aşa este, dar cred că tot e bine să luăm lucrurile pe rând. Deşi… am cam sărit peste rând, râse ea…

Bogdan se ridică pe-o parte şi-şi sprijini capul cu mâna, privind-o cu un zâmbet în colţul gurii, fără să spună nimic. Silvia îşi trase cearceaful mai mult sub bărbie, într-un gest instinctiv.

– Ce-i?

– Nimic, zise el. Ai foarte mare dreptate… şi se aplecă uşor, pecetluind cu un sărut… înţelegerea.

***

În sala de aşteptare a aeroportului, pasagerii aşteptau politicoşi ca vameşii să-şi facă treaba. Mai în spate, în grupul ce pleca spre România, se simţea o anumită agitaţie, una care arăta că acolo se petrecea ceva inedit şi vesel. După trei luni de specializare în Anglia, o parte dintre ei se întorceau acasă. Cei care mai rămâneau veniseră să-i conducă pe ceilalţi, aşa cum era frumos, dar şi pentru că acum era ocazia potrivită să trimită una, alta celor dragi de acasă.

– Hai, Bogdan, ce Dumnezeu! O iubeşti ori nu? se auzi o voce care se dorea fermă, dar în acelaşi timp şi cu o mică doză de ironie copilărească.

Bogdan încercă să se facă auzit:

– Nu se pune problema aşa!… Dragii mei, ştiu exact ce simt, vă rog! Suntem încă pe pământ străin şi atunci când ne vom afla pe cel românesc o să vreau răspunsul la o întrebare. Uite, vă iau martori! zise, prinzându-şi un zâmbet pe faţă, mai mult spre a-şi masca emoţia de care se simţea cuprins şi, cu pas liniştit dar hotărât, se îndreptă spre Silvia, care-l privea vădit surprinsă de discuţia începută şi de vorbele lui. Ajuns în faţa ei, fără niciun alt cuvânt, Bogdan puse, cavalereşte, un genunchi jos. Colegii amuţiră, aşteptând cu interes urmarea. Îl ştiau pe Bogdan un tip direct, dintr-o bucată, şi care nu se fereşte să acţioneze exact aşa cum gândeşte.

– Silvia, aici şi acum, de faţă cu toţi, te întreb: vrei să fii soţia mea?

– Da, da! se auziră câteva voci, reacţionând cu entuziasmul unor copii cărora li s-a făcut o mare şi multaşteptată bucurie.

Dar nu era şi vocea Silviei. Roşie ca racul, singurul gest de care a fost capabilă a fost să-l prindă de mâini, încercând să-l ridice. Apoi, când l-a văzut ridicat lângă ea, abia auzit, a zis cu un glas tremurat:

– Ce facem, Bogdan, dăm spectacol înainte de plecare?

– Eu nu i-aş spune aşa. Pentru mine este o problemă foarte serioasă şi tot atât de reală cum suntem noi doi acum. Iartă-mă dacă te-am făcut să te simţi prost! Voi aştepta însă răspunsul…

– Bogdan, dar ştii ce-am hotărât!…

– Nu trebuie să-mi răspunzi acum, zise Bogdan, luându-i mâinile în mâinile lui şi sărutându-i-le. Aştept până ajungem acasă.

Discutau cu voce scăzută, dar cei din imediata lor apropiere au putut auzi.

– Felicitări, Bogdane, aşa te vreau! interveni un coleg. Doamna Silvia, acum va trebui să-i daţi un răspuns, suntem cu toţii martori.

Silvia îl privi mai întâi pe cel care-i vorbise, apoi privirea ei trecu încet peste feţele celorlalţi colegi, care aşteptau ca nişte copii plini de nerăbdare surpriza promisă de doamna profesoară şi, cu o mină plină de reproş, întrebă:

– Oameni buni, aţi înnebunit? Vă ţineţi de şotii ca nişte şcolari neastâmpăraţi! Ce-i asta, sau suntem cumva la camera ascunsă?

Câteva secunde se lăsă o linişte apăsătoare. Privirile se intersectau trecând de la unul la altul, cuprinse de jenă, dar şi de multă dezamăgire.

Bogdan încă nu-i eliberase mâinile şi privirea lui o căuta pe a ei. Silvia se întoarse către el şi se uită cu toată seriozitatea în ochii lui. Pentru câteva clipe tăcerea a devenit adâncă.

– Cu aşa ceva nu mi-aş permite niciodată să glumesc. Te rog, vrei să fii soţia mea? reluă Bogdan cu un ton grav.

– Ai spus că ai răbdare până ce vom fi pe teritoriul României… spuse Silvia, apoi îşi desprinse delicat mâinile din mâinile lui, continuând însă să-i susţină privirea.

***

Avionul companiei Tarom decolă cu bine, ridicându-se uşor în aer. Abia încheie căpitanul urarea de bun venit, când cineva se ridică de pe scaun şi, tare, să fie auzit de toată lumea, zise:

– Bogdane, nava asta este teritoriu românesc. Parcă aşteptai un răspuns!

În avion se născu treptat un murmur, la început abia înţeles, apoi, acesta se coagulă în cuvintele unei cereri care le uimi pe stewardese şi pe cei câţiva pasageri străini de grup.

– Vrem răspuns pentru Bogdan!… vrem răspuns pentru Bogdan!…

Din nou „copiii neastâmpăraţi” se treziseră la viaţă. Silvia, la început a izbucnit în râs, dar apoi, văzând că Bogdan se ridică în picioare şi-a dat seama că nu are nicio scăpare, şi s-a ridicat şi ea.

S-au privit clipe în şir. Rumoarea din jur a dispărut şi s-a născut o linişte tulburătoare. Nimeni nu mai îndrăznea să facă nici cel mai mic gest.

– Doamne, fie ce-o fi! spuse ea încet. Da, vreau să fiu soţia ta!

– A spus „da”!, strigă cineva din apropiere şi liniştea de dinainte se sparse în mii de bucăţi. Bucuria era generală şi urările au început să curgă, unele peste altele, într-o învălmăşeală delirantă.

– Căpitanul! Căpitanul să oficieze căsătoria, până nu se răzgândeşte! se auzi o voce cârcotaşă.

 Chemat, din cabina de pilotaj îşi făcu apariţia căpitanul aeronavei, surprins şi curios totodată. După ce i se explică ce se întâmplase, începu să râdă.

– De când sunt căpitan nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. Îmi pare rău că nu sunt pregătit pentru un asemenea eveniment frumos, dar, chiar dacă nu pot să fac nimic oficial, vă doresc din toată inima multă fericire şi, cum spunem noi românii, casă de piatră!… A! dar tot pot să fac ceva, şi zicând aceasta, şopti ceva stewardesei de lângă el, care plecă şi se întoarse după puţin timp cu câteva sticle de şampanie, spre bucuria tuturor.

Ciocnind cu cei doi fericiţi ai zilei şi urându-le din nou toată fericirea din lume, căpitanul continuă:

– Dacă n-aş vedea cu ochii mei, aş spune că aşa ceva se întâmplă numai în filme… Uite, uneori, trebuie să acceptăm că realitatea depăşeşte ficţiunea!

Baia Mare,
14.03. 2012

One Response to Un nou început

  1. Rus Traian spune:

    Această frumoasă poveste de dragoste vine ca un balsam pentru sufletele noastre atât de bolnave datorită vremurilor pe care
    le trăim.Chiar aveam nevoie de o asemenea lectură
    Un subiect bine ales,eroi frumoşi,naraţiune fără cusur.Autorul a ajuns la maturitate !
    Felicitări !
    Mă bucur pentru tine !
    prof.Traian Rus

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: