CALEA ROBILOR

(Câteva cuvinte despre: Ion Mârzac, Nesfârşitul elogiu. Versuri. Vol. 2, Cluj-Napoca, Mega, 2011)

de Angela Monica JUCAN

Când baci la stele, când vânător de stele, Ion Mârzac scrie o poezie care cucereşte de la prima lectură, atât prin eleganţa stilului netributar sub niciun aspect calofiliei ieftine (deşi cartea Domniei Sale nu este lipsită de formidabile imagini poetice), cât şi prin inteligenţa şi erudiţia autorului. Printre poeme, lectorul se pomeneşte aici în mitologia asiro-babiloniană, aici în cea greco-romană, dincolo în istorie reală; când în spaţiu legendar, când în unul antic reautentificat, sau este purtat prin cultură şi ştiinţă – mai mult sau mai puţin „generale”. Foarte exigent, Ion Mârzac presară multe pietre de încercare în calea cititorului său, pentru că nu tot bacalaureatul de astăzi a auzit (de exemplu) de Amalthea, ca să poată pricepe ce-i cu Capra. Pe ce pariem că nu-l poate identifica nici pe Mihai?! Darămite când unele cuvinte apar în formă „ascunsă”! – scăpări de culegere şi apoi de corectură, cum este, de pildă, Patria Eudomoniei, care vrea să sugereze Grecia (patria lui Aristotel, adică) şi era mult mai uşor de prins sugestia dacă apărea scris corect (eudaïmonia sau măcar eudemonie). Pietre şi pietre de încercare. Dar nu le vom inventaria.

Cu toate dificultăţile pe care le pune unui posibil cititor „neavizat”, poezia din acest volum – numit puţin fontenellian şi într-adevăr cu poeme dedicate mai multor personalităţi ale unei Academii, numai că neoficiale, dar de prestanţă –, este una care vine dinspre Pace, autorul afirmând valorile calmului, răbdării, timpului destul, în relieful lucrurilor liniştite şi liniştitoare: amurg, noapte, albastru. Nu există un subiect prevalent, însă cartea se prezintă ca o unitate de mesaj: omul de sub Cer, în cursul sau parcursul vieţii care vine din şi se duce în eternitate, iar destinul se poate împlini optim în libertatea visului, în păstrarea tinereţii spirituale şi în centrarea pe suflet – sufletul care trece hotarele lumii sensibile cu tot bagajul responsabilităţilor sale (va fi un drum lung, fireşte / de bătut până sus – / şi tot cu sufletul în palmă / şi spiritul, de voi nesupus – // în liniştea ceea, desigur, / un vânt încă va bate, / să ne trezească din somn / pe cealaltă veşnică parte). Ion Mârzac investighează căile transcenderii dar omite etapa interogaţiei filosofice şi trece în pagină direct răspunsul, versurile căpătând astfel strălucirea ideii (din care se nasc şi în care se retrag) – lumină din lumină de la rugul ideii. Temele creştine sunt înfăţişate într-o plastică (uneori) aparent păgână – din cauză că sunt transmise pe canalul figurilor stilistice/retorice ale analogiei uşor criptice (sinecdocă în formulă particularizantă sau generalizantă, antonomază, metaforă, metonimie), autorul fiind interesat mai mult de facultăţile semantice, deci de cele din clasa logicii, ale cuvântului, decât de cele gramaticale – formale sau relaţionale –, ori de cele fonetice (dominante totuşi, acestea din urmă, dar abia sesizabil, în sonoritatea discretă a rimei şi în melodia, ridicată în arhitectură dorică, a frazei). Dintre referinţele platoniciene ale iubirii, Ion Mârzac preferă lumina Adevărului adusă într-un plan real – eu însă (poate ca şi El), / am o metafizică speranţă: / să simt cu adevărat că Soarele / ne iubeşte la fel pe amândoi – sau o idee generală cu iradiere în viitor: de voi iubi şi voi trăda şi iarăşi voi iubi, / şi-oi duce-n Ceruri dragostea-n spinare, / mă voi numi „frumosul cel nebun” / şi patriarhul limbii mele-n calendare – şi mai puţin o persoană (şi aceea destul de „comună” atunci când totuşi ea devine obiect de poezie).

Viaţa subjugată, în mod obişnuit, de timp tinde spre înfrângerea timpului, fie prin evadarea în atemporalitate (eternitate) – Nu voi adormi, ca păgânii, în seara îndătinată, / în vreo scorbură de peşteră, sărac şi trist – / nici sub vreun iezer abstract, de-ametist, / ci, poate, într-o eternă „dumbravă minunată” –, fie în refugiul în nesfârşit (veşnicie): Nu voi adormi, ca păgânii, în seara îndătinată, / sub patrafir de lacrimi albastre şi-alean; / mai bine sub cojoc fierbinte, la Badea Cârţan, / ca un poem, din cartea de suflet neterminată. Nemurirea concentrată în clipă „înfloare” în descântec, şi încântec, şi abstracţiune: Când poezia se înfloare / albinele să-i murmure prin soare / o simfonie magică – ispită / şi Pithyei în clipa fericită – // în „geometria-i sfântă / şi înaltă” de se-avântă / prin infinite spaţii, în nadir, / esenţele să-i fiarbă în potir – // şi fie-I Creatorului dilemă: / de-i cântec nou ori teoremă sau se reface în noutate din, tocmai, despărţirea – sunt pregătit să lupt ca Făt-Frumos / şi lumile, în veci, să le despart. Nicicândul este dintotdeauna însă obscur, deşi se prezintă, aici, în forma de trecut (incontestabilă) a memoriei – eram atât de singur şi absurd, în noapte, / şi nu credeam să mă-ntâlnesc cu Dumnezeu la târg –.

Final fără renaştere e de neconceput, şi chiar domeniul pământesc uzat la un moment dat stă sub nădejdea unui nou avânt. Eu încă mai cred în întoarcerea lui Enlil, fiindcă totul în Univers tinde spre entelecheia. – Ra, parcă aud ploaia bătând în spinarea deşertului / şi cred în întoarcerea intempestivă a lui Enlil.

E clar că păgânismul din poezia lui Ion Mârzac este de fapt precreştinism – etapă de creştinism in nuce. Un creştinism capital, concentrat în ideea de nemurire – în Cer, Dincolo, în împărăţia Zeului Mare (concepţie deja monoteistă).

Lectura volumului al doilea al Nesfârşitului elogiu descoperă, prin urmare, o suită de poeme interesante, bine arăduite, pline de substanţă şi spirit. O carte la un pas de a fi fost perfectă, dacă autorul s-ar fi grăbit mai puţin, în clipa veşnic flămândă, să-l vadă apărut şi ar fi alocat un timp şi corecturii. Căci… e cumplit când simţi un spin înfipt şi-n poezie.