Să dai un nume (prima parte)

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif Grapini

În afară de faptul că trebuie să urce, nu mai ştie nimic altceva. Tocmai de aceea şi-a pregătit cu mare interes plecarea. Era o chemare lăuntrică despre care ai putea spune, dacă ţi-ar împărtăşi-o, că e mai mult decât ceea ce este. Ba poate fi zis că şi cei din afară ar fi avut un interes anume, câte interese nu au ceilalţi când e vorba despre ei înşişi, probabil mai încolo vom reveni cu unele explicaţii în acest sens. Aşa că, o dată hotărârea luată, cel dintâi lucru ce trebuia făcut era să pregătească bidiviul. Normal, urcuş, nu glumă, şi, după cum se va înţelege mai târziu, de la o vreme încoace calul îşi are rostul lui în tot ceea ce face el. O zi întreagă a căutat şaua şi hamurile, greu de găsit, nu le-a folosit niciodată, am putea spune, şi nu am greşi deloc, căutările harnaşamentului au durat mult mai mult, poate chiar un an, de nu mai mulţi, cam exagerat, într-adevăr, nici nu mai are importanţă, ca să ducă la bun sfârşit urcuşul, ar fi căutat toată viaţa şi tot i-ar mai fi rămas vreme pentru a urca atât cât are de urcat, dorinţa de a face un lucru chiar cu preţul vieţii nu-ţi permite să mori până nu-l duci la bun sfârşit. Armăsarul aştepta în faţa porţii deschise, o deschisese el cu mult timp în urmă, când nici măcar nu era vorba despre ceea ce urmează să se întâmple, având cel puţin două argumente, unul, ca orice om cu aplecare spre deschidere a considerat, în ciuda tuturor părerilor despre persoana lui, că odată şi odată tot va fi necesară ieşirea sa pe poartă, şi un mic efort făcut astăzi te scuteşte de unul mai mare făcut mâine, iar celălalt, după acea tristă întâmplare ce i-a marcat destinul, a crezut de cuviinţă să lase deschisă poarta pentru ca acela care vrea să intre în ogradă, fie şi numai pentru a muri, s-o poată face. După cum am început a spune, animalul, proţăpit pe cele patru picioare, îşi aştepta stăpânul şi o dată cu el soarta, stăpân care, după îndelungi căutări, de amânări nu poate fi vorba, îl pregăti pentru drum. Dintre toate accesoriile ornamentale ce dau culoare harnaşamentului, cel mai tare îl încânta canaful din fire roşii de lână, agăţat lângă urechea stângă, pe stăpân, fireşte, îl încânta acest lucru, pe bidiviu mai puţin, o fudulie tipic omenească, un semn pus acolo să atragă atenţia persoanelor din jur, deşi, dacă te iei după ora târzie din noapte la care vor pleca, ciucurele e un obiect cu atât mai mult de prisos. Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre steaua prinsă pe frunte, tocmai în locul unde ar fi trebuit să aibă un corn, sau poate l-a avut, cine ştie, vom citi şi vom vedea. Apoi, tot ca o mulţumire a omului aşternut la drum cu un scop atât de măreţ erau sacii negri din piele de viţel plini cu galbeni care, găsiţi de-a lungul drumului şi cărărilor, vor sălta inima de bucurie celor treziţi cu noaptea în cap şi pripăşiţi pe acolo, dar şi celor întârziaţi cu somnul, sunt multe monede, ajung pentru toată lumea. Gesturile lui nu păreau să trădeze nici grabă, nici migală, cu toate că plănuise cu viu interes ceea ce avea să facă, mişcările îi erau încete, ca şi cum o tristeţe adâncă ar fi pus stăpânire pe el, cu toate că fluieratul lui abia auzit trăda mai degrabă o deplină veselie, mimica feţei nu trăda la rândul ei nimic, nici preocupare, nici indiferenţă, nu avea cum, doar era noapte, la ce bun o faţă expresivă, dacă nu e remarcată de nimeni. Sigur, veţi spune că atunci când te pregăteşti de plecare ai atâtea pe cap, încât nu mai e loc de expresivităţi şi interpretări. Tot aşa şi el, poate. Dacă ar fi fost ziuă sau măcar în amurg, trecătorii, minunându-se, i-ar fi dat bineţe, mai mult speră decât crede asta, doar era lucru ştiut, nu a ieşit din curte, ziua, de când s-a stabilit în această localitate, tânăr pe atunci. Atitudinea lor la început nu l-a afectat, pentru că de ştiut îl ştia toată lumea om la locul lui, ce poţi să spui, mai apoi au considerat lipsit de importanţă a vorbi despre el de vreme ce nimeni nu l-a văzut într-o altă împrejurare, şi nu l-au mai băgat în seamă, ba mai mult, au uitat cu totul de el. Iată că veni şi timpul să ştim ce anume l-a determinat să se hotărască să urce. Când luăm decizia de a face fapte glorioase şi pilduitoare, căutăm fel de fel de justificări pentru a le face cunoscute celorlalţi, pentru a fi corect înţeleşi, dar mai ales pentru a ne bucura de aprecieri înainte de a duce la bun sfârşit ceea ce ne-am propus. Numai că Beneşu gândea cu totul altfel, vitejia lui, că de vitejie e vorba, va stârni admiraţia tuturor după ce ea va fi cu adevărat împlinită, chiar şi mai târziu, când el, Beneşu, nu va mai fi de faţă să vadă şi să se bucure, de fapt, în asta constă întregul lui demers.

 Mi se pare mie sau patrupedul a început să lovească nerăbdător pământul cu copita, ţi-ai găsit să faci asta cu Beneşu, ce atâta grabă, pentru aşa măreaţă şi nemaipomenită ispravă, răbdarea este mai mult decât piatră de hotar, asta pe de o parte, pe de altă parte mai are multe de rânduit, ca tot omul care pleacă şi lasă în urma sa lucrurile în ordine, şi, mai mult decât atât, trebuie să împlinească rugămintea tânărului, nerostită, nu avea cum, dar limpede întipărită în lumina ochilor săi, aşa că stai liniştit şi aşteaptă, de cal e vorba. Ca să nu greşim, totuşi, ar trebui spus că nerăbdarea armăsarului e mai mult în închipuirea noastră, obişnuiţi a crede că plecările stârnesc mai întotdeauna încordare, neastâmpăr şi nervozitate, de parcă un dobitoc le-ar putea avea pe toate astea, cine ştie, însă, după cum se va vedea, lucrurile nu stau tocmai aşa, ba dimpotrivă.

Răsuci hârtia, făcând-o sul, o legă cu sfoară împletită din cânepă, îi făcu un nod uşor de desfăcut doar de o mână delicată, privi prin cilindru, îndreptându-l spre lumina din fereastră, nimic nu poate fi citit, e bine, apoi îl înveli cu grijă într-o basma roşie şi-l aşeză după icoana de deasupra patului, cine va căuta va şti să găsească. Năframa n-o avea nici de la mamă-sa, n-o cunoscuse niciodată, când a înţeles ce e aia lume şi că el se află în ea a înţeles şi că se află de unul singur, fără ca asta să-l doară sau să-l întristeze măcar, n-o avea nici de la nevastă-sa, nu a avut aşa ceva la casa lui, cu toate că mai târziu, înţelegând iubirea, nu a lui, ci a tânărului ajuns în curtea sa, şi-a dat seama că sensul vieţii nu poate fi împlinit de unul singur, dar izolarea îi era totală, aşa că a rămas holtei, putem spune chiar holtei bătrân, că nu supărăm prea tare pe nimeni.

Focul în vatră e stins, e stins de câteva zile, nu-şi mai are rostul, febra plecării fiind mult prea mare pentru a mai avea nevoie de căldura lui, toate lucrurile par a fi la locul lor, straiele cele bune sunt aşezate pe lada din tindă, gata pentru îmbrăcat, cucul doarme, nu l-a mai trezit de mai bine de o săptămână, l-a pregătit din timp pentru o lungă perioadă de tăcere, poate pentru totdeauna, deşi a tot sperat să glăsuiască fără ca el să intervină, ceea ce, firesc, nu s-a întâmplat, iar acum, când priveşte spre uşiţa minusculei încăperi unde se ascunde, tot mai nădăjduieşte că pasărea nu-l va lăsa să plece fără a-i cânta, cel puţin o singură dată, tot atât cât indică şi acul cel mare al orologiului. De câte ori, stând pe pat cu faţa în sus, cu mâinile sub cap şi cu privirile lipite de ceas, nu s-a întrebat ce o fi făcând cucul în ascunzătoarea lui. Îşi dorea atât de mult să ştie acest lucru, încât ai putea crede că s-a născut numai pentru asta. În lipsa imaginilor, şi-l închipuia cocoţat pe creanga sa metalică, ghemuit, cu ciocul ascuns în pene, visând la verdele necuprins al pădurii, speriat de moarte când ciocănelul îl lovea în cap, trezindu-l la realitate, fără a-i provoca însă durere, ci numai o teamă uriaşă că s-ar putea să fi uitat să deschidă uşiţa de fiecare dată când a fost atenţionat şi să cânte. Oriunde s-ar fi aflat, nici nu putea, de altfel, să se găsească foarte departe, Beneşu îl auzea şi părea mulţumit că vremea nu trece neanunţată, de cele mai multe ori, dacă se găsea în încăpere, se întorcea cu faţa şi-l saluta, gest care, cu siguranţă, îi producea păsării o mare bucurie. Se simţea, astfel, util. V-aţi gândit vreodată cam ce crede o pasăre dacă vă scoateţi pălăria şi-i spuneţi bună ziua sau o întrebaţi ce mai face, greu de presupus, mai uşor de prevăzut reacţia semenilor noştri. Dar Beneşu nu era frământat de asemenea probleme, zică lumea orişice, nu era el preocupat de altele, darămite de aşa ceva. Când tăria zilei sau a nopţii dădea ghes cucului să-şi strige numele de douăsprezece ori, Beneşu era cuprins de o amară tristeţe gândindu-se ce uriaşă pierdere este pentru acea parte de pădure în care ar fi trebuit să cânte el şi n-o face, cu siguranţă, acea pădure nu poate fi decât moartă. Dar bucuria de a-l auzi era şi mai mare primăvara, când credea el că ar trebui să cânte pentru prima dată în acel an dacă ar fi fost liber. Atunci îşi burduşea buzunarele pantalonilor cu galbeni, chiar şi pe cele ale chimirului, se făcea că-şi caută de lucru prin ogradă şi, cam pe când se năştea soarele spălându-i faţa cu strălucirea sa, auzea cucul. Da, şi în acest an voi fi un om bogat. Şi aşa, an de an, galbenii lui au sporit, aşa încât astăzi a putut umple cu ei cei doi saci negri din piele de viţel. Şi dacă acest lucru i se datorează în primul rând păsării, a crezut de cuviinţă s-o lase să doarmă liniştită pentru tot restul vieţii. Asta numai dacă n-o va cuprinde urâtul şi se va apuca să cânte de una singură, fără a fi stimulată din afară, sau chiar să iasă din colivia orologiului şi să-şi ia zborul spre pădure, poate chiar spre pădurea în care se vor petrece lucruri ciudate şi înspăimântătoare într-un viitor destul de îndepărtat, staţi liniştiţi, vom vorbi şi despre astea la vremea potrivită, în acest caz, ia să lăsăm întredeschisă fereastra încăperii. Îşi mai roteşte o dată privirea pentru a se asigura că toate sunt aşa cum ar trebui să fie, priveşte pentru ultima dată basmaua roşie de după icoană, tragic semn, şi orologiul din perete, tristă pasăre, şi iese din încăpere trăgând uşa după el.

Cum caii dorm în picioare, nu văd de ce n-ar face asta în faţa porţii şi calul nostru, şi ce dacă poarta e deschisă, trecători în noapte nu sunt, chiar dacă ar fi, s-a văzut vreodată om să râdă de un cal înşeuat, gata de drum, aţipit pe cele patru picioare, nu s-a mai văzut. Cel mai adesea, când e vorba despre cai avem în minte imaginea unor animale lipsite de constrângerea noastră, libere să cuprindă în galopul lor întinderi nesfârşite, când, în realitate, înhămaţi, cu căpăstrul pe cap şi cu zăbala în gură, trag din greu trăsurile pe care ne cocoţăm noi, cu un scorbaci în mână, numai bun de adresat îndemnuri cabaline. Dar ne place să credem că, asemenea nouă, caii sunt liberi, când, de fapt, tot asemenea nouă, nu sunt. Dintre toate hainele pregătite şi aşezate în ordine pe lada din tindă, cureaua lată din piele şi sumanul din lână, ambele piese ale unei uniforme militare grănicereşti, par cu adevărat potrivite pentru îndrăzneala lui. Pe amândouă le-a primit, e un fel de a spune, în timpul războiului, nu pe front, pentru că el nu avea ce să caute acolo, un venetic nu va fi niciodată străjer în slujba măriei sale împăratul, pentru el nici unii, adică ai noştri, nici alţii, adică ai lor, nu erau cum ar trebui să fie, nimic nu poate justifica pierderea voită de vieţi omeneşti, or războiul nu-i altceva decât o încercare de a-i arăta inamicului că nu are niciun drept la viaţă, cum de ce, pentru că acest drept îţi aparţine ţie, sigur, când nu eşti dorit în armata imperială poţi gândi şi aşa. Nu, n-a fost pe front din acest motiv, arătat mai sus, dar şi din altul, de mai mică însemnătate, acela că dacă nu a ieşit din bătătura casei pentru treburi mult mai importante, apoi să fi ieşit tocmai pentru un război, are dreptate. În acele vremuri negre pentru aşezarea lui, cine ştie dacă nu şi pentru întreaga omenire, greu de văzut peste poartă şi greu de înţeles dincolo de ea, când ai noştri, de fapt ai lui, se retrăgeau, nu fără o oarecare rezistenţă, din faţa inamicului, un oştean tânăr, mult prea tânăr pentru a purta pe umerii lui responsabilitatea unei lumi iresponsabile, a căzut, răpus de un glonţ rătăcit, în faţa casei sale. L-a tras din drum şi l-a rezemat cu spatele de stiva de lemne, i-a desfăcut sumanul şi tunica, i-a luat basmaua de la gât şi i-a îndesat-o în rana sângerândă. Băiatul îl privea ceţos, dându-i de înţeles că e zadarnică toată zbaterea lui, sau numai el a vrut să creadă asta, că încă nu e mort, că unde ai mai văzut om cu inima străpunsă de glonţ şi să mai trăiască, şi că mai bine ar încerca să-i înţeleagă privirea, pentru a-i cunoaşte ultima dorinţă, ceea ce Beneşu şi făcu. Identitatea lui de războinic era pierdută şi la propriu, şi la figurat. Câteva secunde, e sigur de asta, tânărul l-a văzut şi i-a înţeles intenţiile, câteva clipe doar, suficiente însă pentru a-l face pe Beneşu răspunzător de trupul său. Nu-i vorbă, a înştiinţat, mai târziu, autorităţile, a încercat să afle de unde o fi şi al cui o fi tânărul războinic plecat dintre cei vii şi ajuns la el în curte, a trimis chiar şi o epistolă unui destinatar Care are de ştire de un tânăr frumos, cu ochii albaştri, cu părul negru, cu chimir lat şi suman de lână, răpus la mine, în curte, de un glonţ inamic, poate. Răspunsuri i-au venit, cu sutele şi cu miile, chiar şi părinţi în cauză, deznădăjduiţi la sosire, încrezători la plecare, dar tânărul tot al nimănui se pare că a fost de vreme ce a trebuit să-l îngroape el sub mărul din grădină. Dar Beneşu nu a încetat nicio clipă să spere că, într-o bună zi, cineva îi va trece pragul şi va vrea să ştie de războinic, tocmai de asta a lăsat acea scrisoare după icoană. Atunci el cum ar fi dovedit că a fost cel care a fost dacă n-ar fi oprit sumanul şi chimirul, de asta le-a păstrat. Că astăzi le pune pe el nu poate fi decât un semn de respect şi preţuire pentru tânărul viteaz căzut în faţa casei sale, că şi el, hotărât să urce, tot un viteaz se cheamă că este.

Din ziua aceea nu s-a mai simţit singur, lângă el şi lângă pasărea întemniţată trăia un tânăr ostaş care, de cele mai multe ori, stătea rezemat de mărul din grădină şi se uita cum Beneşu îşi vedea de ale lui prin bătătură. Beneşu îl privea adesea, mândru de aşa băiat falnic, băiatul lui, de-acum, ba uneori îl întreba de una sau de alta, cum a fost pe front, dacă s-a ţinut prieten cu alţii pe acolo, de ce nu i-a trimis măcar o scrisoare în toţi acei ani de vrajbă ai omenirii, cum erau şefii lui, omenoşi, dar inamicii, răi, şi câte şi mai câte, la care tânărul, cu un zâmbet strălucitor pe buze, răspundea înclinând uşor din cap, ca un mare înţelept care, prin gesturi doar, îţi dă răspuns la marile întrebări ce te frământă. Şi ce dacă oamenii, trecând prin faţa porţii, îl auzeau că face conversaţie, doar era băiatul lui şi nu se făcea ca tocmai acum, când a fost lovit de cea mai mare nenorocire posibilă, moartea, să-l lase neconsolat.

În oglinda cu ramă sculptată, aşa gătit, părea că el e tânărul războinic, poate chiar este, însă nu zăbovi mult în admiraţii asupra propriei persoane, trase un ţol negru peste oglindă, gest din care am putea înţelege că ştie ce va face până la capăt, ieşi din tindă, răsuci de două ori cheia în broască, puse cheia pe tocul de sus, cine va veni să citească epistola şi să plângă o va găsi uşor, coborî scările şi se opri lângă cal, uimit, ca şi cum atunci l-ar fi văzut pentru întâia oară. De fapt, prima dată când l-a văzut era tot noapte, o noapte mai neagră decât toate celelalte la un loc, în care toate furtunile tuturor timpurilor s-au dezlănţuit deasupra satului, el stătea întins pe pat, aşteptând ivirea păsării pentru cea de-a douăsprezecea oară, când un nechezat înspăimântător zgudui ferestrele casei, nu s-a speriat, ştia că numai caii nechează, ba mai mult, chiar şi-a dorit acest lucru, convins fiind că odată se va întâmpla ceea ce s-a şi întâmplat, un bidiviu rătăcit şi-a găsit ascunzătoare în şopronul său. Adesea s-a întrebat de unde o fi venit, ba l-a şi alungat pentru a pleca la stăpânul său, de mai multe ori a făcut asta, nu din răutate, zgârcenie sau egoism, ci pur şi simplu că nu se cuvenea, chiar dacă a sperat asta, să devină proprietarul a ceva ce nu-i aparţine, însă armăsarul, înţelegându-i parcă dorinţele, se întorcea de fiecare dată la casa lui. Mai târziu şi-a spus că e calul războinicului îngropat la rădăcina mărului din grădină, sau poate chiar întruchiparea dorinţelor lui neîmplinite, rătăcite prin lume şi revenite la locul unde îşi doarme somnul de veci. De atunci l-a privit cu totul altfel, un cal liber. Când se urca în spatele lui şi-l îndemna la galop printre prunii din livadă, armăsarul prindea aripi şi zbura ca vântul şi ca gândul, nu am ţinut neapărat să folosesc această vorbă demnă de poveşti nemuritoare, dar chiar zbura ca vântul şi ca gândul, pătruns parcă de un dor numai de el ştiut, regret că n-aţi avut ocazia să-l vedeţi măcar o dată, deşi, la cât de iute era în mişcări, nu ştiu dacă aţi fi reuşit. Aşa, călărind, Beneşu a început să creadă că poate fi şi el liber, liber să moară pentru alţii.

Spuneam că Beneşu s-a oprit lângă cal, uimit, ca şi cum l-ar fi văzut întâia dată, tot atât de mirat ca şi atunci când mărul din grădină s-a îmbrăcat cu un nor de flori albe în toiul primei ierni de după moartea băiatului şi a rămas aşa înflorit până în zilele noastre, fără a mai lega rod, acum îi este dat să vadă o altă minune, armăsarul părea mai degrabă ireal cu acel corn în frunte, pe care Beneşu i l-a dorit dintotdeauna, mai ales în vremurile de bejenie ale altui război, când toţi sătenii au fost siliţi să-şi părăsească localitatea şi să se ascundă care pe unde o şti, asta fiind prima evacuare, despre cea de-a doua va povesti Bătrâna, le vom cunoaşte, şi povestea, şi personajul, mai încolo. Atunci au avut loc multe evenimente groaznice care i-au marcat existenţa şi i-au întărit şi mai mult dorinţa de a pleca. Dar asta este o cu totul altă poveste, dacă se va simţi nevoia, o vom face cunoscută la vremea ei. Oricum, ceva din toate astea veţi cunoaşte câteva rânduri mai încolo.

Dacă am spune că Beneşu a fost evacuat o dată cu tot satul nu am face decât să-i jignim reputaţia, ştiut fiind că el, de când a venit şi până astăzi, când s-a hotărât să plece, nu şi-a părăsit niciodată casa. În acele zile stăpânite de teroare şi de groază, nălucile războiului, adică soldaţi inamici în agonie, au răsturnat cu susul în jos întreaga aşezare, căutau bucate ascunse prin poduri, pivniţe, şoproane şi cămări, furau tot ce se putea fura, chiar şi obiecte ce nu le-ar fi folosit niciodată la nimic, aruncau în aer podurile şi trecătorile, mai puţin podul mobil, imposibil de distrus, otrăveau râurile şi fântânile, dădeau foc caselor, acareturilor şi clăilor de fân, spânzurau câinii ce le dădeau de furcă şi împuşcau caii nărăvaşi, trăgeau în tăişul baionetei orice vietate, de la orătănii, la oameni ascunşi sau rămaşi locului din felurite motive, şi câte şi mai câte de care Beneşu, ascuns în podul casei, într-un cufăr, fie auzea, fie doar bănuia. Într-una din acele zile, aflat în ascunzătoarea sa, Beneşu auzi mai întâi poarta deschizându-se, împinsă cu putere în lături, apoi, paşi în cerdac şi mai târziu în tindă, voci zgomotoase, dar neînţelese, căutări nervoase prin lăzi şi dulapuri, lucruri răsturnate şi aruncate pe jos, geamuri sparte cu patul armei, bănuia doar, şi câte n-ar mai fi auzit dacă nu s-ar fi făcut dintr-o dată o linişte înspăimântător de adâncă. Preţ de câteva secunde, Beneşu a crezut că a murit lumea şi o dată cu ea şi el, apoi, s-a produs un vacarm şi mai înfricoşător, paşi în fugă prin încăpere, tropot de cai, ţipete îngrozite, arme descărcate fără voie sau nu, uşi trântite şi câte altele s-au petrecut mult prea repede ca el să aibă timp să coboare din pod, riscând, şi să vadă. Ajuns în curte, ce să vezi, câteva leşuri străpunse nefiresc în piept zăceau la întâmplare, buştenii, zidurile şi iarba erau înroşite de sânge, iar dinspre drum, din şanţul de dincolo, se trăgea haotic printre cele două jumătăţi de poartă deschise larg, înspre livada cu pruni, unde armăsarul, liniştit, păştea. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu s-ar întâmpla, Beneşu s-a apropiat de cal, l-a mângâiat drăgăstos pe greabăn, gloanţele şuierau pe de lături şi pe deasupra, apoi a văzut minunea, bidiviul avea un corn în frunte, însângerat. Astfel, dorinţa i-a fost îndeplinită. Războiul a trecut, vremurile s-au scurs până într-o zi, când Beneşu a fost strigat şi chemat la poartă de către primar, venise o comisie cu intenţia de a rechiziţiona calul. De prisos să spunem că omul nostru s-a împotrivit, cum că nu se mai fac rechiziţii, că războiul a încetat, şi ce dacă, va mai începe, cum că e singurul lui sprijin în gospodărie, îşi va găsi altul, ba mai mult, singura fiinţă din viaţa lui, mulţi suntem singuri şi nu ne plângem, cum că a fost înştiinţat de vechiul stăpân că vine să-şi recupereze dobitocul, chiar îi crede dobitoci, că nu e bun nici de călărit, nici de pus la trăsură, va învăţa el, şi multe alte tertipuri care nu au ţinut. Câteva zile şi câteva nopţi n-a dormit şi n-a mâncat de supărare, apoi s-a întâmplat ceea ce era firesc să se întâmple, bidiviul s-a întors acasă într-o noapte tot atât de întunecată precum cea în care s-a ivit întâia oară, şi de atunci a rămas aici pentru totdeauna. Pentru totdeauna e un fel de a numi o delimitare în timp care, de fapt, nu-i delimitare, pentru vecie fiind înţelesul cel mai comun. Cunoscând finalul a ceea ce scriem, trebuie să recunoaştem că sintagma pentru totdeauna este sau nu este bine aleasă, vă veţi convinge. Beneşu, în sinea lui, ştia că acel corn nu-i decât o închipuire, ce mult bine ne fac închipuirile, dar îi plăcea să creadă că este stăpânul unui cal din poveste, poate şi de aceea i-a pus o stea în frunte.

Prinde calul de dârlogi, îl scoate în drum, închide poarta, încalecă şi dă pinteni bidiviului. Îl aşteaptă urcuşul. În sfârşit.

Notă: „Spre nord-estul comunei Şanţ [Bistriţa-Năsăud s.n.], se află un munte frumos, numit Beneşu […]. Acest munte îşi are numele de la un om zis Beneş, despre care se narează că ar fi făcut o cale ce duce din comuna Şanţ până în vârful muntelui…” (Florea Grapini, Cartea vieţii părintelui Pamfiliu, Editura „Muşatinii”, Suceava, 2003.)