DUMINICA MUNTELUI – REVELAŢIA

de Ion IANCU VALE

Eram plecat de mai multe luni de acasă şi era jumătatea verii. Mă întorceam alertat de dorul meleagurilor mele şi de cei apropiaţi. Călătorisem toată noaptea, era duminică dimineaţa şi se prevedea o zi splendidă de vară. Mama m-a primit de parcă plecasem cu o zi înainte de lângă ea „ Bine c-ai venit, Dumnezeu te-a adus, că a rămas vaca a mare în pădure, azi-noapte, şi  mi-e să nu fi fătat sau s-o fi mâncat-o ursul. Văcarul n-a mai văzut-o când a adunat vacile să vină aseară în sat. Au plecat şi ăilalţi după ea (adică tata şi ceilalţi fraţi ai mei) acu’ vreo oră. Tu du-te pe la Râpa Roşie că ei au luat-o printre Vâlcele, sus pe Şirne şi spre Valea Leurzii. Te pup când vii”. Nu mai era loc de comentat. Am căutat doar nişte cizme de cauciuc, şi cu toată oboseala pe care o simţeam am plecat spre pădure.

Umblam de circa două ore prin pădurea unde-mi petrecusem ca-ntr-un vis fantastic copilăria, şi amintirile mă asaltau la fiecare pas. Din când în când strigam cât puteam de tare: „Vinerica, Vinerica” (la noi vitelor li se dădea numele zilei în care se năşteau).

Trecusem de Râpa Roşie, loc ce delimita practic izlazul comunal şi mă aflam pe malul pârâului Valea Lupului, dar vaca noastră nu era de găsit. Mă gândeam să abandonez şi să mă îndrept spre vârful Şirnei pentru a lua legătura, prin chiot, cu ai mei.

În momentul acela am văzut o potecă ce ştiam că traversează Cariera de piatră de pe Valea Lupului şi urca spre cea mai înaltă cotă a Pietroşiţei, numită Cumpăna, unde între cele două războaie mondiale se afla un punct de observaţie militar. Netam-nesam, cu toate că Vinerica nu avea cum să urce dealul, mi-am zis să ajung, aşa, de dragul artei, acolo, şi-n douăzeci de minute de escaladare printre aflorimente de calcar şi pâlcuri de vegetaţie deasă, am ajuns lângă „capra” de lemn care reprezenta borna vârfului Cumpăna.

M-am aşezat pe o piatră, am scos o ţigară, am aprins-o şi-am privit în jurul meu. Doamne, ce privelişte, mi-a fost dat să văd. Parcă nu fusesem niciodată prin acele locuri, cu toate că în copilărie urcam deseori, cu alţi tovarăşi de seama mea, şi, incitaţi de poveştile spuse de cei mari, ne jucam de-a „ruşii şi cu nemţii”. Cerul era înalt, curat, nesfârşit, de un albastru deschis, străveziu, punctat ici, acolo de albul pufos al norilor Cirus. Soarele, prinos de lumină şi căldură şi viaţă, trona invincibil deasupra întregii firi. Pietroşiţa, localitatea mea natală, cu arhitectura ei de mic burg medieval, se vedea ca-n palmă şi, în aval de ea, întreaga vale a Ialomiţei, cu toată puzderia ei de localităţi şi fumurile prelungi ale furnalelor de la Fieni, Doiceşti şi Târgovişte, ce se înălţau spre bolta sinilie.

Am privit aşa minute în şir fără să mă mai satur. Deodată, parcă îndemnat de nu ştiu ce anume, mi-am întors capul spre nord şi am simţit cum mi se taie respiraţia. M-am ridicat brusc în picioare şi m-am sprijinit de „capră”. În faţa mea, ireal de aproape se afla Muntele, tot lanţul Carpaţilor Meridionali, din vârful Leaota până în Bucegi. Aveam bizara impresie că dacă aş fi întins mâna, aş fi putut atinge crucea Caraimanului, pe care în adolescenţă, elev fiind la Sinaia, o urcasem pe structura ei metalică până aproape de capăt, fapt care s-a soldat cu un mare scandal, la internat.

A urmat un moment pe care niciodată mai târziu nu mi l-am putut explica. Mă cuprinsese parcă o stare de leşin, de transă, de vis diurn în care Cineva (să fi fost Muntele, să fi fost Dumnezeu?) mi-a vorbit spunându-mi să nu-mi fie teamă de moarte, ea fiind inevitabilă şi nimic altceva decât o simplă trecere într-o altă viaţă, de fapt o altă naştere, pe care fiecare şi-o pregăteşte singur în timpul vieţii pământene…

Când mi-am revenit, începuse să bată vântul şi se simţea că vremea se va schimba. Ameţit şi confuz, m-am întors şi-am început să cobor dealul Cumpăna, fără să-mi dau seama că abordasem alt drum decât cel pe care urcasem. Am ajuns totuşi în pârâu şi-am pornit către o pădurice de pini prin care puteam ieşi la un loc numit Opritura, aflat în drumul către sat.

Nu am mers prea mult, când am auzit un muget slab şi-am văzut pe un petic de iarbă verde, sub brazi, pe blânda şi frumoasa Vinerica, ce îşi lingea odrasla lipită de pântecul ei. M-am apropiat, am mângâiat-o pe ceafă, pe burtă şi i-am luat viţelul în braţe. Era greu, cald şi încă umed. Am pornit cu el spre Opritură. Vinerica venea în urma mea alergând, strivind sub picioare crengile uscate de pe jos, mugind din când în când cu botul ridicat spre cer…

De atunci, din acea sublimă Duminică a Muntelui şi a tinereţii mele, în fiecare dimineaţă când mă trezesc, liber de moarte, mulţumesc Celui PreaPuternic pentru bucuria de a mai fi văzut încă o dată Soarele, conştient, dar împăcat, că în fiecare mâine s-ar fi putut, şi s-ar putea, să nu mai am această şansă.