Familia creştină şi căsătoria în biserică şi viaţa socială actuală

paul adrian

de pr. conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL
Universitatea de Nord, Baia Mare, România

Introducere

Potrivit învăţăturii creştine, scopul vieţii omului pe pământ este acela de a dobândi viaţa veşnică în deschiderea inimii prezenţei lui Hristos prin lucrarea harică a Duhului Sfânt în vederea sfinţirii şi îndumnezeirii sale eterne. Iar calea care duce la această stare de desăvârşire, căci este vorba despre desăvârşire, este viaţa însăşi, sacramentală, a Dumnezeului-Om dată de Dumnezeu în revărsarea prezenţei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel Înviat, Care „întinde şi dilată la nesfârşit sufletul omului făcându-l să crească nemăsurat[1]. Aceasta presupune că fiecare credincios este chemat să trăiască în mod teologic viaţa mistică şi tainică, plină de har, a lui/ în Hristos; fiecare creştin este chemat să experieze tainic viaţa deplină a Fiului lui Dumnezeu Celui Viu în dimensiunea ei sacramentală, ecclezială şi pnevmatică. Această iniţiere a omului credincios în misterul vieţii lui/în Hristos nu face decât să-l plaseze în comuniunea mai presus de minte şi desăvârşitoare cu Dumnezeu revelat deplin în Iisus Hristos, Fiul Său, prin adumbrirea şi lucrarea sfinţitoare a Duhului Sfânt în Biserică.

Pentru înfăptuirea acestui scop, sensul şi chemarea Bisericii este acela de a-l face pe om să se altoiască, prin Sfintele Taine, pe Trupul Celui Înviat şi preamărit al Domnului, de a-l face să primească puterea transfiguratoare a Paştilor care-i îngăduie să smulgă morţii şi oricărei forme de moarte, existenţa sa. Prin harul Crucii dătătoare de viaţă şi al Învierii preaminunate omul primeşte capacitatea de a transfigura toată starea de moarte în stare de deplină înviere. În Iisus Hristos, prin harul Duhului Sfânt, în Biserică, credinciosul botezat şi restaurat prin întreaga lucrare sfinţitoare a Tainelor redevine chip al lui Dumnezeu, tinzând către dobândirea asemănării cu. El tot mai depline şi actualizate. Încorporat în Trupul tainic al Domnului, ca un mădular viu al Bisericii, el poate începe să actualizeze marea iniţiere baptismală, care înseamnă cu adevărat a muri şi a coborî în iad cu Hristos pentru a se naşte în El, şi împreună cu El, prin înviere, a trăi o viaţă nouă şi îmbunătăţită, fecundată de eternitate. Atunci el poate încerca să moară propriei sale morţi, propriei existenţe egoiste, individualiste şi păcătoase, propriei disperări fardate de orgoliu, pentru a renaşte în spaţiul sacru al Trupului tainic al lui Hristos, unde suflă harul Duhului Sfânt, locul sacru în care „se mişcă, umblă şi trăieşte” la modul plenar al vieţii creştineşti. Numai aşa existenţa noastră creştină presupune un „paşte-trecere”, o transformare treptată care se petrece în toată fiinţa noastră. Prin această moarte-înviere sacramentală, omul trece, de la moartea parţială, la învierea schiţată, până la trecerea ultimă, la „Paştele” final al agoniei, care, pentru cei ce au lăsat deja moartea înapoia lor, se transformă într-o „adormire” liniştită, prin trecerea şi intrarea în comuniunea luminoasă şi activă a sfinţilor, în Împărăţia lui Dumnezeu.

Aşadar, sfinţirea şi înnoirea vieţii, aşa după cum o aşteaptă de la noi însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, se dobândeşte numai în Biserică prin Sfintele Taine. Minunea limbilor de foc ce s-a arătat la Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii peste Sfinţii Apostoli nu a încetat. Atunci ea numai a început şi ţine cât va dăinui Biserica, adică până la sfârşitul veacurilor, precum a zis Domnul când a făgăduit Apostolilor că le va trimite pe Duhul Sfânt, care să rămână cu ei în veac (cf. Ioan 14;16-17)[2]. Prin pogorârea Duhului Sfânt, odată cu Cincizecimea, cerul a rămas deschis şi izvoarele darului Duhului Sfânt curg neîncetat ca să adape pe cei însetaţi, să sfinţească pe cei păcătoşi care se pocăiesc, şi astfel să dea viaţă tuturor mlădiţelor (cf. Ioan 15;1-6), tuturor membrilor care fac parte din Trupul tainic al lui Hristos-Biserica. După cum mlădiţa, dacă se rupe din viţă, se usucă, tot aşa se usucă şi se osândeşte creştinul care nu ţine legătura cu izvoarele harului Duhului Sfânt.

Lucrarea minunată şi sfântă prin care creştinul ţine legătura cu harul Duhului Sfânt şi îşi sfinţeşte viaţa se numeşte Taină. În Taină se întâlnesc în mod miraculos cele văzute cu cele nevăzute. După cum Biserica este văzută şi nevăzută, având un caracter divino-uman, aşa şi Taina are o parte văzută: slujba sfântă, ca ritual, şi una nevăzută: coborârea şi împărtăşirea harului sfinţitor de la Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii aseamănă lucrarea Sfintelor Taine cu focul care încălzeşte inimile, care arde patimile şi luminează sufletele; cu sămânţa care creşte şi cu altoiul care înnobilează viţa; cu apa care spală întinăciunea păcatelor; cu pâinea care hrăneşte sufletul şi cu leacurile care ne dau mântuirea şi nemurirea. Ele sunt cu adevărat „medicamente pentru nemurire”.

Importanţa Sfintelor Taine pentru viaţa morală creştină este una covârşitor de mare. În primul rând, ele înnoiesc forţele morale şi spirituale ale credinciosului, prin revărsarea energiei necreate a harului divin care, din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt, se comunică tuturor celor ce cred neţărmurit şi fac voia cea dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că prin harul dumnezeiesc se revarsă viaţă divină în fiinţa celui credincios; prin har sfinţenia lui Dumnezeu se sălăşluieşte real şi simţit în noi. Or, aceasta are ca urmare crearea din nou a noastră: din robi ai păcatului, devenim fii ai libertăţii morale, deschişi vieţii celei noi şi pline de lumina harului dumnezeiesc. Desigur, această creare din nou a noastră este totodată înnoirea, întărirea, creşterea forţelor morale de care dispunem, adică este revenirea la viaţa cea nouă cu/prin/în Iisus Hristos, Domnul nostru. Deci harul divin, prin faptul că ne creează din nou, sau că este viaţa lui Dumnezeu în noi, făcându-ne sfinţi şi fii ai lui Dumnezeu, ne dă forţe spirituale şi morale deosebite, prin care suntem capabili de a duce o viaţă morală nouă şi plină de iubire.[3]

Prin intermediul Sfintelor Taine de iniţiere (Euharistia, Botezul şi Mirungerea), Biserica contribuie în mod cert la transformarea omului trupesc şi vechi al păcatului într-un om nou, viu şi duhovnicesc, readus la viaţa cea luminată şi plină de har a Duhului, pe care o trăieşte experimental încă de acum, prin practicarea ascezei şi împlinirea poruncilor dumnezeieşti, tinzând spre dobândirea tot mai deplină a vieţii şi învierii din Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Aceste trei Taine sunt neapărat necesare pentru a face posibilă naşterea persoanei umane în sensul creştin al cuvântului. În urma acestora, toate celelalte Taine, fie ele restauratoare, fie speciale, întăresc harul sfinţitor primit prin Tainele de iniţiere şi oferă credinciosului posibilitatea creşterii perpetue în viaţa mistică creştină a Domnului Iisus Hristos, până la dobândirea „staturii vârstei deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efes. 4, 13). În fond, toate Tainele vieţii spirituale sunt necesare pentru creştinii care doresc să aibă viaţă duhovnicească întrânşii. Dintre toate acestea, Tainele pentru misiuni speciale au în vedere stări speciale care stau în/şi ţin de slujba vieţii comunitare (bisericeşti şi sociale). Acestea sunt Nunta şi Preoţia, Taine care pun pe cei ce le primesc în relaţii personale particulare cu Iisus Hristos şi Biserica Sa, dându-le, cu harul împărtăşit, capacitatea pentru misiuni speciale în societate şi Biserică.[4] În cele ce urmează, vom face referire directă doar la Sfânta Taină a Căsătoriei, care este cu adevărat o Taină specială a vieţii celei noi şi pline de har în Domnul nostru Iisus Hristos, aceasta şi în contextul în care anul 2011 este decretat de către Patriarhia Ortodoxă Română ca fiind „Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii”.

1.      Familia creştină: rolul ei pentru Biserică şi în societatea actuală

Este unanim recunoscut faptul că una dintre cele mai caracteristice forme de organizare a vieţii umane este familia. Ea este cea mai veche instituţie şi de cea mai mare importanţă pentru destinul unui popor, dar şi al unei societăţi. Familia este izvorul vieţii şi celula de bază şi primordială a societăţii. În acest sens, vorbind despre familie, marele retor al Romei antice, Cicero, o numeşte „societatea cea dintâi, începutul şi oarecum pepiniera statului”.[5]

Nicio instituţie nu are un rol atât de hotărâtor pentru om şi pentru societate, ca familia. Cu familia stă sau se pierde binele particular şi cel public, de familie atârnă în mare măsură ruina sau prosperitatea naţiunilor. Am putea-o asemăna cu o temelie. Este lucru cunoscut că, dacă la casă temelia este puternică, acea casă va sta neclintită, rezistând furtunilor şi intemperiilor vremii. Tot aşa, dacă într-o societate familia este aşezată pe idei sănătoase, întregul grup social progresează. În caz contrar, se prăbuşesc şi pier. În sânul familiei se formează şi se întăresc bunele deprinderi, moravurile, caracterele şi tradiţiile specifice fiecărui popor. Pe temeliile familiei se înalţă edificiul naţiunii, care este pământul părintesc lărgit. Dragostea pe care o au oamenii faţă de patrie este dezvoltarea firească, la scară naţională, a afecţiunii pe care o avem faţă de tată, mamă, fraţi, surori şi faţă de celelalte rudenii. Prin urmare, având o importanţă aşa de mare, era firesc ca de familie să se ocupe toţi factorii de răspundere ai societăţii civile, din toate timpurile, căutând să o întărească şi să-i asigure existenţa şi buna dezvoltare. Cu atât mai mult Biserica care vede Nunta a fi „cinstită” tocmai întru împlinirea scopului fiinţei umane[6] de a vieţui într-un cadru familial, după rânduiala lui Dumnezeu, în fidelitate reciprocă a soţilor întreolaltă şi a lor faţă de Dumnezeu, cum şi în naşterea de prunci şi creşterea şi educarea lor. Prin căsătorie, în cadrul binecuvântat al familiei, bărbatul, femeia şi copiii sunt fiinţele cele mai apropiate unele de celelalte, pentru că se completează reciproc, având fiecare în cealaltă umanitatea ajunsă la intimitatea supremă a uneia în/cu cealaltă prin iubirea manifestată care le uneşte. Căci zice Sfântul Ioan Gură de Aur: „Cel iubit este pentru cel ce iubeşte identic cu sine. Însuşirea iubirii este de aşa fel, încât cel ce iubeşte şi cel iubit nu mai par să formeze două persoane deosebite, ci un singur om[7]

Familia deţine un caracter dinamic şi creator, căci este „dătătoare de viaţă”, copiii reprezentând continuitatea existenţei noastre, viitoarea situaţie demografică a lumii şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu ca oamenii să crească, să se înmulţească şi să populeze pământul (cf. Fac. 1, 28). Un alt rol important al familiei este cel economic, căci în sânul familiei se adună veniturile, se face distribuirea acestora după trebuinţele fiecăruia, părinţii crescându-şi urmaşii după posibilităţi. La acestea se adaugă rolul important al familiei în educarea şi formarea viitoarei personalităţi a copiilor. Căci, din punct de vedere religios, familia reprezintă laboratorul de formare sau, mai bine spus, de descoperire, pentru copil, a universului divinouman. Este de la sine înţeles că educaţia religioasă primită la şcoală nu poate fi eficientă decât dacă ambianţa familială, mediul în care trăieşte copilul, intră în confruntare cu cele auzite. În această privinţă,. dumnezeiescul Apostol Pavel îndeamnă pe părinţi: „Şi voi, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efes. 6, 4) şi iarăşi: „Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri ca să nu se deznădăjduiască” (Colos. 3, 21).[8] În cadrul ambiant al familiei copilul este cel care verifică iubirea părinţilor, le-o menţine şi le-o face veşnică. Şi dacă dovada iubirii între soţi este copilul, atunci şi pentru lumea secularizată de acum fiecare copil ce vine în lume este o predică a lui Dumnezeu despre răspunderile mari şi sacre ale iubirii omului în lume şi societate.[9] Dragostea neţărmurită a părinţilor faţă de copiii lor ne arată ceea ce ar trebui să fi e dragostea pe care o merită orice semen al nostru în relaţiile socioumane.

Prin urmare, familia este baza primă a societăţii, întrucât omul este o fiinţă socială, iar firea omenească rezidă nu în individ, ci în cele două sexe, în persoane deschise comuniunii şi iubirii reciproce, prin care se completează unul pe altul din punct de vedere trupesc şi spiritual, formând împreună modelul desăvârşit al omului, care dobândeşte astfel puterea de reproducere şi permanentizare a neamului omenesc.[10] Familia este atât izvorul vieţii sociale, cât şi şcoala propriu-zisă a moralităţii, în cadrul căreia se formează tinerele caractere şi se deprind cele mai alese virtuţi sociale, în baza raporturilor reciproce ale soţilor întreolaltă şi ale părinţilor şi copiilor din cadrul ei adânc ancoraţi în iubirea familială. Având ca temei al existenţei sale căsătoria, familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă în care apar copiii. Legăturile puternice care se creează între membrii familiei în dragostea lor unul faţă de altul se permanentizează şi în sfera vieţii sociale, contribuind astfel la dezvoltarea şi progresul acesteia, precum şi la îndeplinirea, în definitiv, a menirii morale şi sociale a fiecăruia în parte. Familia este şi rămâne prima condiţie şi prima formă a societăţii umane şi cea dintâi instituţie umană, un aşezământ binecuvântat prin care viaţa socială se desfăşoară într-un mod organizat şi eficient.[11] Putem spune, fără să greşim, că familia ca instituţie mamă a tuturor celorlalte, ca unitate primordială a societăţii, poartă în sine toată viaţa, valoarea ei fi ind exact aceea a vieţii însăşi.

Valoarea umană incontestabilă a familiei este una absolută, căci este de origine divină, în/prin care experiem realităţi divine, iar în societate, ea reprezintă elementul tradiţional, educativ şi progresiv. Familia este matricea generatoare a unei vieţi noi şi mereu înnoitoare, este laboratorul sacru în care se pregăteşte, se formează şi se întreţine permanent firea restaurată în starea originară predestinată nemuririi,[12] iar în spectrul vieţii sociale, familia este sursă creatoare şi laborator sacru în care se plăsmuieşte, ia chip şi se întreţine, în fiecare moment, societatea întreagă. Ea este şi rămâne liantul social prin excelenţă, fibra organică activă a vieţii comunitare, piatra unghiulară a societăţii, ca şi modelul ei, pentru că familia presupune comuniune, iar comuniunea nu e posibilă fără iubire, sufletul ei este iubirea, or, în definitiv, iubirea este sacră şi de origine divină, aşa cum e şi familia.

În concepţia creştină, iubirea izvorăşte din însăşi fiinţa spirituală a omului. Persoana însăşi, în esenţialitatea ei, este iubire, ceea ce înseamnă că în ea există ontologic tendinţa fundamentală spre comuniune. De aceea, caracteristica iubirii este setea după o unitate deplină şi mai adâncă: unitatea totală, unitatea fiinţială. Iubirea este cea care unifică esenţele, iar unitatea fiinţială este idealul ei. Prin ea se deschid rezervoarele tuturor energiilor spirituale şi viaţa unuia se revarsă în viaţa celuilalt, până la contopire deplină.[13] Aşadar, tendinţa ei este unirea, o unire totală şi fiinţială, suprapersonală, în care persoanele se desăvârşesc. Pentru aceasta iubirea este atât de necesară vieţii sociale şi fundamentală vieţii omeneşti în general, căci este mediul de supremă realizare a personalităţii şi a comunităţii. Familia, care este viaţa omului însuşi,[14] este permanent generatoare de iubire care-l urcă pe om, deopotrivă credincios mărturisitor, mădular viu al Bisericii şi membru al societăţii, spre Dumnezeu şi coboară pe Dumnezeu în potirul sufletului său plin de dor şi nostalgie şi îl transfigurează până la desăvârşire şi sfinţenie.

Dar sfinţenia nu se poate dobândi fără harul dumnezeiesc al Duhului Sfânt şi fără viaţă curată şi virtuoasă. Aceasta face să încadrăm familia într-un spaţiu sacru, s-o privim cu admiraţie şi s-o înţelegem ca „taină mare” în Hristos şi în Biserică (cf. Efes. 5, 32). Adică, săvârşită în Biserică, familia se ridică pe piscul de taină dumnezeiască întru Iisus Hristos, unde se împreunează Dumnezeu cu omenirea, cerul cu pământul şi Hristos Însuşi cu Biserica întru iubire deplin-dumnezeiască. Or, aceasta ne face să privim familia creştină ca transparenţă a realităţilor transcendente, în care îşi are înfipte rădăcinile, prin aceea că e o realitate temeinicită pe harul divin.[15]

Căsătoria şi familia sunt două instituţii umane, care au apărut încă de la începutul vieţii primilor oameni şi au dăinuit de-a lungul istoriei neamului omenesc. După învăţătura Bisericii Ortodoxe, căsătoria şi familia sunt două aşezăminte divine care constituie temelia vieţii sociale, primele elemente ale acesteia, celula umană a societăţii. Omul îşi are plinătatea fiinţei sale în perechea alcătuită din bărbat şi femeie, făurită de Dumnezeu Creatorul încă dintru început. Cele două sexe se întregesc reciproc trupeşte şi sufleteşte, constituind numai laolaltă o unitate umană plenară şi posedând, de asemenea, puterea de perpetuare a neamului omenesc.

Din paginile Sfintei Scripturi reiese că noi, oamenii, suntem solidari în păcat şi în cădere cu Adam (cf. I Cor. 15, 47-49), protopărintele nostru după trup. Prin descendenţă naturală, Adam ne-a asociat pe noi toţi, destinaţi morţii prin păcat. Prin descendenţă harică însă, Hristos ne asociază pe toţi Învierii Sale veşnice (cf. I Cor. 4, 10-11). Aşadar, putem spune că precum prin Adam au căzut toţi, tot aşa prin Hristos se ridică toţi, subliniindu-se astfel temeiul egalităţii personale a oamenilor şi putinţa tuturor de a învia în Hristos.

Prin jertfa Sa supremă, Hristos Mântuitorul, „al doilea Adam”, a regenerat firea noastră „spre înnoirea vieţii”. Or, prin înnoirea vieţii, Hristos a dat un nou sens bărbatului şi femeii, adică căsătoriei şi familiei în general, primul aşezământ instituit de Dumnezeu încă în Paradis. Omul cel vechi, Adam, fusese creat din ceea ce omenirea avea „mai fi n şi mai luminos”, pe când Adam cel nou, Iisus Hristos, Domnul nostru, S-a constituit din pârga omenirii luată din ceea ce ea a avut „mai curat”. Adam cuprindea în sine pe toţi oamenii; Hristos posedă în Sine ceva din toţi oamenii – natura umană. După cum consecinţele păcatului lui Adam s-au răspândit la toţi descendenţii lui, adică la toţi cei care se împărtăşeau din el ca om, tot aşa Hristos, devenit principiul de unire a celor ce erau separate, între viaţă şi moarte, împărtăşeşte puterea dumnezeiască, de care firea Lui umană e cuprinsă, tuturor celor ce participă la El. Astfel, viaţa lui Hristos se prelungeşte haric în toţi cei care pătrund în lumea recreată, restaurată şi înviată în El şi prin El, adică în cei renăscuţi pentru noul eon.

Pecetluită, temeinicită şi sfinţită în Biserică prin taina Căsătoriei, harul dumnezeiesc al lui Hristos şi iubirea Lui nemărginită devin prin binecuvântarea şi administrarea Tainei temelia şi viaţa familiei creştine. Şi e vorba despre iubirea îndumnezeită prin harul lui Hristos, ca reflex al iubirii treimice, o iubire în sensul de contopire spirituală, de comuniune fiinţială, prin care familia constituie o unitate indestructibilă şi oferă garanţia veşniciei. De aceea, mai presus de toate, ca lege principală a familiei, este râvna de a colabora cu harul divin, în scopul de a face din familie un cămin, o şcoală a sfinţeniei, o „mică biserică” unde toţi membrii familiei să se desăvârşească spiritual-moral prin iubire. De fapt, aceasta este perspectiva în care familia îşi află împlinirea şi devine leagănul sau matca împlinirii şi desăvârşirii membrilor ei. Şi relevant este faptul că fiecare chemare adresată omului de-a înainta către desăvârşire este însoţită de Biserică cu săvârşirea unei „taine”. Aici este vorba despre taina iubirii. Această iubire, izvorâtă din iubirea lui Hristos, este atotcuprinzătoare, generoasă, dezinteresată, jertfelnică; este o iubire care plămădeşte totul din aluatul Evangheliei lui Hristos, spiritualizând membrii familiei şi transformând familia într-un colţ sau fragment de paradis.

 De aici şi rolul fundamental pe care-l deţine familia, binecuvântată şi sfinţită în Biserică şi, apoi, din Biserică în societate. Căci asemeni oricărei comunităţi din cadrul societăţii, familia nu este o simplă sumă de indivizi, ci unitate ce îşi transcende membrii luaţi în parte şi care exercită o influenţă decisivă asupra persoanelor ce o alcătuiesc. În cadrul familiei, membrii ei îşi formează identitatea şi conştiinţa colectivă.[16] În societate, familia niciodată nu-şi pierde identitatea de a constitui factorul principal în formarea identităţii şi comportamentului membrilor ei şi ai societăţii. Aşa cum mediul înconjurător în care se naşte şi se dezvoltă omul constituie pentru el baza şi punctul de plecare în procesul de cunoaştere a lumii, tot astfel şi familia constituie baza şi punctul de plecare în întâlnirea lui cu aproapele. Şi aşa cum oamenii se nasc şi cresc în familie, tot în acest mediu se manifestă pentru întâia dată sociabilitatea omului, i se formează personalitatea şi se pun bazele exercitării caracterului social sau a comuniunii, care îi vor determina într-un mod hotărâtor întreaga viaţă.

În mediul familial se deprind virtuţile atât de necesare vieţii sociale actuale. Cu ajutorul părinţilor şi al celorlalţi membri ai mediului familial, copilul sau tânărul îşi creează prima imagine despre lume şi societate, îşi formează religiozitatea sau concepţia lui despre lume, cultivă respectul sau dispreţul faţă de aproapele şi dezvoltă spiritul întrajutorării sau individualismul. În societate, familia care trăieşte creştineşte se dovedeşte a fi un adevărat laborator al virtuţilor şi în special al iubirii. De aceea marea importanţă a familiei pentru creşterea şi educarea copiilor înseamnă în fapt că însăşi starea ei – bună sau rea – determină decisiv viaţa lor personală şi socială. Căci dacă în sânul familiei se dezvoltă de fiecare dată noua generaţie şi dacă formarea bazelor vieţii sociale a oamenilor noii generaţii se realizează în cea mai mare parte în cadrul familiei lor, este firesc ca starea noii generaţii să exprime fundamental starea familiilor contemporane.

 2.      Taina Nunţii – rolul ei pentru Biserică, societate şi viaţă

Prin venirea Sa în lume, Iisus Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o prin participarea la nunta din Cana Galileii, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa dumnezeiască. Săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că înălţarea vieţii omeneşti în ordinea harului începe odată cu întărirea şi înălţarea Căsătoriei.

Căsătoria este o instituţie întemeiată de Dumnezeu încă de la început, de la crearea omului ca bărbat şi femeie (cf. Fac. 1, 27), pe care i-a aşezat apoi în Rai. Naşterea Evei din (coasta lui) Adam apare ca marele mit al deofiinţimii principiilor complementare ale fiinţei umane, bărbat-femeie, arhetipul de la început al fiinţei umane, în întregul ei. Crearea însăşi a omului marchează o nouă fază în viaţa lumii, în care lucrarea lui Dumnezeu aduce în evidenţă o fiinţă raţională, imprimând în ea caractere specifice naturii divine.

În forma cea mai veche a referatului biblic despre creaţie se spune în mod expres: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Crearea omului e o lucrare care nu ajunge la împlinire, până la apariţia femeii. Atunci „Dumnezeu a creat coexistenţa”, ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei. Eva nu este făcută în vederea înfrumuseţării Edenului, ci pentru a împlini ceea ce lipsea din Paradis, pentru că o făptură omenească, luată izolat şi considerată în sine, încă nu este omul adevărat. Pe de altă parte, femeia este fiinţa necesară pentru ca singurătatea lui Adam să nu fi e o paralizare a lumii spirituale. „Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o lui Adam” (cf. Fac. 2, 21-22). „Coasta” semnifică ceva mai mult decât existenţa morală, e reală împlinire spirituală. Scoaterea Evei din Adam înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam şi înainte de aducerea ei distinctă la existenţă. Nu mai lipseşte nimic ca universul existenţei omeneşti să oglindească cerul, iar viaţa celor dintâi „soţi” să ilustreze împărtăşirea unei fericiri al cărei substrat e de origine dumnezeiască.

Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este dualizat, de la început în „eu” şi „tu” şi predestinat a trăi în vederea iubirii veşnice exprimate comunional. De aceea, el nu a fost făcut ca fiinţă solitară, ci ca fiinţă în doi. Aşadar, zidind natura umană astfel (duală), Dumnezeu devine „autorul Căsătoriei”. Astfel, în faţa minţii noastre, Căsătoria se prezintă ca un mister de nepătruns lăsat nouă moştenire de însuşi Dumnezeu, iar începând de la Cartea Facerii, şi până la Apocalipsă, Sfânta Scriptură nu încetează de a ne vorbi despre Taina Căsătoriei şi despre „misterul” ei, despre originea şi instituirea ei divină, ca şi despre semnificaţia sau scopurile ce i-au fost date de însuşi Dumnezeu.

 Căsătoria este cel mai vechi aşezământ dumnezeiesc, este „o Taină” străveche, prin care se întemeiază adunarea ambelor sexe, partea bărbătească şi femeiască, unitatea şi trăinicia familiei, celula societăţii omeneşti şi „temelia existenţei popoarelor”.[17] Întemeierea ei ca Taină va mărturisi în lume ultimul act în timp. al iubirii divine creatoare. Între bărbat şi femeie trebuie să stăpânească „legea iubirii”, căci pentru a fi o unire desăvârşită, Căsătoria comportă o iubire desăvârşită. De aceea ea trebuie să fi e indisolubilă. Astfel, Căsătoria avea de la început atributele unităţii şi indisolubilităţii, iar iubirea dintre soţi poartă în sine dorul după veşnicie şi exprimă sensul divin al vieţii celei adevărate şi eterne.

În Paradis, Dumnezeu a sădit în firea umană germenii Căsătoriei. Participarea soţilor la viaţa divină pe care o presupune Căsătoria în Eden nu este o realitate încremenită într-o formă prestabilită, ci este o chemare de creştere necontenită în sfinţenie. Harul paradiziac este un dar, după cum este şi o menire. Tradiţia Bisericii Ortodoxe afirmă în mod constant, în diverse surse teologice, liturgice şi canonice, sfinţenia Căsătoriei întemeiată în Eden. „Vorbind de doi, Dumnezeu vorbeşte de unul singur”, notează Sfântul Ioan Gură de Aur. Dar această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală. Perechea umană din Rai era o pereche conjugală. „Aceasta era căsătoria paradiziacă, avându-şi baza în natura umană duală”.[18] Ea avea şi un har, căci potrivit teologiei ortodoxe, omul nu a fost creat ca fiinţă autonomă, fiinţă suficientă sieşi. Natura intimă a omului nu-şi aparţine ei însăşi, decât în măsura în care există „în Dumnezeu” sau în „har”. Harul paradiziac a fost conferit de Dumnezeu Căsătoriei ca să-i asigure o dezvoltare „naturală” (naşterea de prunci). În această perspectivă ortodoxă, iubirea este sfinţenie, iar sfinţenia iubire. Iubirea şi harul exprimă viaţa dinamică a Căsătoriei, prin care se realizează o unitate interpersonală de împlinire spirituală şi regăsire în absolut.

 O dată cu păcatul strămoşesc, însă, primii oameni au pierdut harul lui Dumnezeu şi, prin aceasta, legătura lor cu Dumnezeu. Păcatul strămoşesc a adus cu sine şi slăbirea chipului lui Dumnezeu în om. Protopărinţii au pierdut totodată sfinţenia, curăţenia şi putinţa de a „nu muri”. Prin pierderea harului, protopărinţii au pierdut şi roadele acestuia, ca urmare a neascultării poruncii lui Dumnezeu, fiind scoşi din Rai (cf. Fac. 3, 22). Dar, deşi Căsătoria, ca legătură naturală, a fost slăbită şi desfigurată în multe forme după cădere, prin epaismul descătuşat şi dezvoltat de cădere, cum şi pierderea harului legat de starea primordială, totuşi ea n-a fost desfiinţată în esenţă. Căci nici natura umană n-a fost distrusă. Citind şi interpretând primele capitole din Cartea Facerii, în lumina numeroaselor texte ale Noului Testament, care amintesc despre Adam şi Eva, (Efes. cap. 5; Rom. 5, 14), ne dăm seama că referatul biblic al creaţiei nu e destinat să ne descopere evenimentul care stă la începutul existenţei umane, ci el are menirea de a constitui o profeţie ce se face cunoscută prin mijlocirea zidirii primei perechi de oameni. Împlinirea acestei profeţii este consemnată de Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „Taina aceasta este mare, iar eu zic: În Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32). Biserica este a doua creaţie a lumii, fiind refacerea în har a rânduielii dintru început, prin Jertfa de pe Cruce şi prin Învierea Mântuitorului. Există o certă şi reală imanenţă a misterului celei de a doua creaţii în celebrarea Nunţii creştine, pentru că există o tainică corespondenţă între zidirea firii umane şi naşterea Ecclesiei din „coasta” lui Hristos.

La nunta din Cana Galileii, Iisus şi-a început lucrarea misionară şi iconomică prin realizarea de minuni, dezvăluindu-şi astfel treptat puterea şi slava Sa dumnezeiască. Majoritatea teologilor văd în acest episod adevărata consfinţire dumnezeiască a Tainei Nunţii ca realitate tainică şi indisolubil legată de iconomia mântuirii. Paul Evdokimov face un subtil comentariu în duh patristic asupra acestui episod şi spune: „După cea de-a patra Evanghelie (2, 1-11), prima minune a lui Hristos este săvârşită la nunta din Cana. Prin însăşi materia ei – apa şi vinul – minunea este preludiul Patimilor lui Hristos şi vesteşte deja naşterea Bisericii pe Cruce, căci „din coasta străpunsă a izvorât sânge şi apă”. Simbolismul face o legătură şi înrudeşte Nunta, locul minunii, cu esenţa euharistică a Bisericii. Maica Domnului, ca un înger păzitor, se apleacă asupra lumii în suferinţă şi spune: „Nu mai au vin”. Însă mijlocirea Sfintei Fecioare grăbeşte vremea venirii (începutul activităţii mesianice): „Faceţi orice vă va spune!”. În Cana Galileii, deci, Hristos „Şi-a arătat slava Sa” în incinta unei „eclesia domestica”.

Această nuntă, în fapt, este nunta mirilor cu Hristos. Hristos prezidează nunta din Cana Galileii şi, după Sfinţii Părinţi, El prezidează toate nunţile creştine. El este singurul şi unicul Mire, al cărui prieten se bucură cu bucurie de glasul Lui. Acest nivel al cununiei mistice a sufletului cu Hristos, pe care Căsătoria o închipuie în mod direct, este cel al oricărui suflet şi al Bisericii, ca Mireasă prea înfrumuseţată a lui Hristos. La nunta din Cana Galileii, în casa „primului cuplu creştin”, Cuvântul şi Duhul sunt Cei care prezidează sărbătoarea mirilor şi de aceea se bea vinul cel nou, vin miraculos, dătător al unei bucurii care nu mai este de pe acest pământ. Este acea „beţie trează” de care vorbeşte Sfântul Grigore de Nyssa şi de care erau „acuzaţi” Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii. Iată cum Cinzecimea conjugală face „toate lucrurile noi”. Bucuria Tainei se ridică aşadar la nivelul bucuriei dumnezeieşti.[19]

Aşadar, fiecare nuntă o închipuie tainic pe cea din Cana Galileii şi stă sub bucuria binecuvântării dumnezeieşti a lui Hristos şi a Bisericii, chiar şi atunci când cei ce iau parte la ea nu conştientizează deplin această esenţialitate fondatoare, lăsându-se conduşi de emoţia şi veselia lumească a momentului. Pentru Iisus însă, Căsătoria are un tâlc şi mai adânc: este obârşia unei veşnicii: „ce-a legat Dumnezeu, nu poate dezlega omul”. Când inimile s-au înţeles şi trupurile s-au apropiat nu există sabie, nici lege care să le poată despărţi. În această viaţă schimbăcioasă, pieritoare, nu-i decât un singur lucru care va să dăinuiască până la moarte şi încă după moarte: Căsătoria; ea este singura verigă ce ne leagă de veşnicie dintr-o salbă hărăzită pieirii. Căci iubirea revărsată peste miri din harul Căsătoriei este singura virtute „mai tare decât moartea”!

Revenim şi spunem că, săvârşind la nunta din Cana Galileii cea dintâi minune (In. 2, 1-11), Mântuitorul a ţinut să ne arate că restaurarea firii omeneşti în ordinea harului nu poate să înceapă decât de la izvoarele iubirii. A trăi în iubire, imitând pe Dumnezeu, înseamnă a avea Raiul pe pământ. Prefacerea apei în vin la această cununie este o imagine euharistică descoperindu-ne adevărata ei semnificaţie: transformarea însăşi a iubirii dintre cei doi soţi în realitatea nouă, înviată şi transfigurată a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Nunta este o Taină, iar Taina este expresia sfinţeniei supreme. Vorbind despre Căsătorie ca despre un „sacramentum nupţiarum”, Fericitul Augustin afirma că în ea sfinţenia Tainei are o putere mai mare decât „vitalitatea mamei”. Sfinţenia face ca Nunta să nu fi e numai o reflectare sau o imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica (cf. Efes. 5, 32), ci însăşi imanenţa acestui mister în iubirea conjugală. „Locul căsătoriei creştine în unirea lui Hristos şi a Bisericii se arată într-un mod foarte izbitor ca o emanaţie a acestei iubiri”. Viaţa în comun a celor doi soţi devine viaţa creştină îndumnezeită, iar „Sacramentul căsătoriei le conferă mirilor dreptul la toate darurile actuale care le sunt necesare pentru serioasele obligaţii ce le revin în această viaţă”.[20]

„Căsătoria este sfântă” fiindcă ea ia parte la Împărăţia lui Dumnezeu şi constituie deja, profetic, o „micro-basilaea” (mică Împărăţie). Căsătoria este una din căile ce duc la Împărăţia lui Dumnezeu. Căsătoria, şi implicit familia, este „icoana” Împărăţiei, sau chiar mai mult decât atât: în istorie, ea este „semnul” sau „începutul semnelor” Împărăţiei lui Dumnezeu. Aşa ne-a prezentat-o Apostolul iubirii, când a vorbit de nunta din Cana Galileii, unde „Iisus şi-a arătat slava Sa” (In. 2, 11). În acest sens, Căsătoria devine „modul” de slăvire a lui Dumnezeu în mijlocul lumii, semn cu profunde şi evidente dimensiuni eshatologice şi soteriologice. Creştinii sunt chemaţi să-L slăvească pe Dumnezeu nu doar în duhul lor, ci şi în trupul lor, care e „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19). Ei bine, prin această „preoţie conjugală”, ei, sfiinţind propriile trupuri, dau „slavă lui Dumnezeu”.

Trimiţând din cer binecuvântarea Sa, Dumnezeu îi întăreşte pe miri să meargă pe calea împlinirii unei uniuni desăvârşite şi astfel să realizeze o „deplină înţelegere sufletească şi trupească”. Prin celebrarea Căsătoriei, soţii nu se retrag într-un „egoism în noi”, ci se deschid spre lume. Credinţa creştină nu este adevărată doar în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi Împărăţia Sa, ci, în egală măsură, este adevărată şi în ceea ce priveşte tot omul. Adevăratul creştinism n-a refuzat niciodată lumea şi bucuriile omeneşti, iar uniunea nupţială e un răspuns pozitiv la nevoile istorice şi pământeşti ale existenţei şi al societăţii oamenilor către realitatea divină.

Prin împărtăşirea din acelaşi potir euharistic, între cei doi tineri se întrupează, ca într-un „pântece matern”, iubirea conjugală, prin care ei dobândesc darul unei noi existenţe, un „trup nou”. Ca într-o „cincizecime conjugală”, ei primesc harul Duhului Sfânt, pe care-l împărtăşesc tuturor celor din jur,[21] căci în aceasta constă Taina: intră doi în Biserică şi iese „una”. Iubirea iniţiază deci unirea dintre cei doi soţi în Taina Căsătoriei, iar ei devin şi trăiesc împreună o singură existenţă.

Aşadar, Căsătoria creştină este, pentru cele două persoane implicate în iubire, o unitate indivizibilă duhovnicească şi trupească; ea reflectă, de fapt, unirea dintre Hristos şi Biserica Sa. Este vorba aici despre acea legătură trupească între soţ şi soţia sa, pe lângă cea de unitate spirituală, în duh, care nu este numai o legătură legitimă, ci şi voită de Dumnezeu, prin ea realizându-se o comuniune totală de iubire, care face posibilă atât naşterea de prunci, cât şi întrajutorarea soţilor. Într-un astfel de context, procreaţia concură, în termeni relevanţi, nu doar la desăvârşirea duhovnicească, ci şi – sau mai ales – la mântuirea celor doi soţi, cum se exprimă Sfântul Apostol Pavel, zicând că, prin naşterea de fii, „în credinţă, în adevăr şi în dragoste”, sunt răsturnate efectele nefavorabile ale călcării de poruncă şi ale neascultării (cf. I Tim. 2, 14-15). În concluzie, vom spune că, înţeleasă într-o astfel de perspectivă, soteriologică şi eshatologică, a procreaţiei, Căsătoria depăşeşte cu mult ideea comună de „familie creştină”, aşa cum este înţeleasă azi de cei mai mulţi teologi; ea asumă dimensiuni nu doar cosmice şi universale, ci şi unele dimensiuni duhovniceşti şi veşnice, care ne privesc aici direct. „Câtă vreme vom considera Nunta ca fiind ceva ce priveşte doar pe cei ce se căsătoresc, ceva ce li se întâmplă numai lor, iar nu şi întregii Biserici şi lumii, nu vom înţelege niciodată sensul într-adevăr profund sacramental al Căsătoriei, marele mister la care se referă Sfântul Apostol Pavel, când afirmă „Iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Trebuie să înţelegem că tema, conţinutul şi obiectul real al Tainei Căsătoriei e mai amplu decât familia. Este taina iubirii divine, care îmbrăţişează totul, taina fiinţei însăşi, şi datorită acestei raţiuni, ea interesează întreaga Biserică şi, prin Biserică, lumea întreagă”.[22]

Iată de ce unitatea supranaturală a soţilor, ca membre şi organe ale Trupului lui Hristos, constituie marea Taină a Căsătoriei creştine. Ea reflectă misterul încă şi mai mare al unirii lui Hristos cu Biserica Sa, şi prin/pentru aceasta ea este cu adevărat „o Taină”. E o Taină întrucât Căsătoria nu semnifică numai o realitate transcendentă, ci în ea există o certă şi reală imanenţă a misterului unirii lui Hristos cu Biserica şi cu lumea în celebrarea Nunţii creştine. Această unire, Nunta o face vizibilă în unirea bărbatului cu femeia prin harul ecclezial împărtăşit. În acest sens, Căsătoria creştină depăşeşte căsătoria din paradis prin demnitatea superioară a membrilor care o încheie (preoţii Bisericii), prin scopul său mai înalt şi prin raportul său mai intim cu unirea lui Hristos şi a Bisericii, care o reproduce într-un mod viu.

______________


[1]. Cf. Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, 47, trad. rom. de C. Iordăchescu în Colecţia PSB vol. 34, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1992, p. 276.
[2]. Cf. Pr. dr. Ilarion Felea, Sfintele Taine, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1947, p. 3.
[3]. Arhim. prof. dr. Nicolae Mladin, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2, 1965, p. 31.
[4]. Ibidem, p. 38-39.
[5]. M. T. Ciceronis, Opera Rethorica, vol. I, Lipsiae, 1907, p. 73, apud Grigore Mazilescu, Învăţătura despre familie în epistolele pauline, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1974, p. 279.
[6]Părintele Dumitru Stăniloae spune că „[…] bărbatul şi femeia numai împreună, prin căsătorie ca legătură naturală, alcătuiesc umanitatea completă” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 120).
[7]Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 3, 42, apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 126.
[8]. Sfântul Ioan Gură de Aur face din educaţia copiilor o preocupare majoră a vieţii. În viziunea sa, educaţia este o artă, aceea de a forma sufletul copilului şi mintea tânărului, astfel încât şi întreabă: „Care artă poate fi egală cu arta de a educa sufletul copilului sau de a-i forma mintea tânărului?” În alt loc, acelaşi dumnezeiesc Părinte, zice: „Chiar din mica copilărie, îngrădiţi pe copii cu armele cele duhovniceşti şi învăţaţi-i în a-şi pecetlui cu mâna fruntea, şi mai înainte de a putea ei să facă aceasta cu mâna, voi înşivă însemnaţi-le pe frunte semnul sfintei cruci” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Către cei care atacă viaţa monahală, II, în PG tomul XLVII, col. 351, apud Pr. dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în învăţăturile Marilor Părinţi ai Bisericii din sec. IV, Edit. Teofania, Sibiu, p. 162).
[9]. Cf. P.S. Ioan Suciu, Mama, Edit. Viaţa creştină, Cluj-Napoca, 2002, p. 72.
[10.  Hristu Andrutsos, Sistem de morală, p. 300.
[11].  Cf. J. Szczepansky, Noţiuni elementare de sociologie, Bucureşti, 1972, p. 163.
[12]. Pr. prof. Ilie Moldovan, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II, p. 189.
[113 Iubirea înlătură distanţa dintre persoane, desfiinţează izolarea, realizând o împărtăşire integrală de existenţă şi viaţă între persoane. Ea este extaz, adică ieşire din sine şi revărsare în altul (Cf. Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969, p. 352).
[11] Cf. Pr. prof. Ilie Moldovan, Teologia iubirii, vol. II, p. 187.
[15] Î.P.S. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Studii de Teologie Morală, p. 358.
[16]Georgios Mantzaridis, Morala creştină, p. 302-303.
[17]Cf. Protos. Nicodim Mandiţă, Calea sufletelor în veşnicie – Vămile văzduhului, vol. II, Edit. Bunavestire, 1994, p. 128.
[18] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 121.
[19].Cf. Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi taina nunţii, Edit. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 157-158.
[20] Cf. Fericitul Augustin, apud. pr. prof. dr. Ilie Moldovan, op. cit., p. 95-96.
[21]Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, în trad. rom. de pr. prof. dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 154-155.
[22].Cf. Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 164.
BIBLIOGRAFIE
BOCA, Pr. Arsenie, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Edit. Pelerinul, Iaşi, 2003.
CLEMENT, Olivier, Trupul morţii şi al slavei, Edit. Christiana, Bucureşti, 1996.
CODRESCU, Răzvan, Teologia sexelor şi taina nunţii, Edit. Christiana, Bucureşti, 2002.
EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, în trad. rom. de Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, Bucureşti, 1994.
EVDOKIMOV, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, Edit. Christiana, Bucureşti, 1995.
FELEA, Pr. Dr. Ilarion, Sfintele Taine, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1947.
HABRA, Georges, Iubire şi senzualitate, în trad. rom. de Dora Mezdrea, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1994.
KOVALEVSKY, Jean, Taina originilor, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996.
MAZILESCU, Grigore, Învăţătura despre familie în epistolele pauline, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1974.
MIHOC, Pr. dr. C-tin, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în învăţăturile Marilor Părinţi ai Bisericii din sec. IV, Edit. Teofania, Sibiu.
MLADIN, Arhim. Prof. dr. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2, 1965.
MLADIN, Arhim. Prof. dr. Nicolae, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969.
MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Iubirea taina căsătoriei, vol. I, Edit. Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia.
MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, Edit. Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia.
ROSE, Serafim, Cartea Facerii. Cartea Lumii şi Omul începuturilor, Edit. Sofia, Bucureşti, 2001.
SUCIU, P.S. Ioan, Mama, Edit. Viaţa Creştină, Cluj-Napoca, 2002.
 
 
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: