de Pr. conf. univ. dr. Adrian Gh. PAUL
Universitatea de Nord, Baia Mare, România
La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2011 să fie declarat Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. În acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2011 a proiectului religios- duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat: 2011 – Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. Cu această ocazie, socotim că este important să evidenţiem câteva învăţături cu caracter religiosmoral cu privire la Căsătoria creştină, instituită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Taină a Bisericii şi săvârşită în cadrul ei ca Taină specială a vieţii bisericeşti şi sociale, dar şi să subliniem importanţa vieţii familiale, aşa cum o priveşte, o recomandă să fie practicată şi o propune spre trăire prin exemple grăitoare Ortodoxia răsăriteană.
Dintru început, vom preciza că Căsătoria este o instituţie socioumană întemeiată de Dumnezeu încă din momentul aducerii din nefiinţă (ex nihilo) la existenţă a fiinţei umane, adică de la începutul creării omului ca „bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27), arhetipul original al persoanei umane în întregul ei[1]. Căsătoria este cel mai vechi aşezământ dumnezeiesc, este „o Taină” străveche, prin care se întemeiază adunarea sexelor naturii umane, partea bărbătească şi cea femeiască, într-o unitate deplină, ca model de trăinicie a oricărei existenţe omeneşti. Întemeierea ei ca Taină, încă în starea paradiziacă, va mărturisi neîntrerupt în lume ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. Căci, în configurarea lor măreaţă de către Ziditor, s-a avut în vedere instaurarea unei legi care să caracterizeze ontologic viaţa şi existenţa umană: între bărbat şi femeie trebuie să stăpânească „legea iubirii” pentru a tinde împreună spre o unire desăvârşită. Încă de la originile ei, Căsătoria comportă o iubire desăvârşită, deţinând atributele unităţii şi a indisolubilităţii în tinderea omului după infi nita şi veşnica unire cu Dumnezeu. Or, în starea de fericire paradiziacă, iubirea dintre subiecţii umani poartă în sine dorul nespus al omului după veşnicie şi exprimă sensul divin, sublim şi real al vieţii umane celei adevărate şi eterne.
Aşadar, în Paradis, Dumnezeu a sădit în firea umană germenii Căsătoriei în unirea deplină dintre bărbat şi femeie, care prin participarea lor la viaţa dumnezeiască ne descoperă nu o realitate utopică încremenită într-o formă prestabilită, ci însăşi chemarea de creştere necontenită, de deschidere şi tindere neîntreruptă a omului spre sfinţenie. Numai aşa putem înţelege cum crearea omului, în ziua a şasea, marchează o nouă fază în viaţa lumii şi-n existenţă, fiinţa umană personală având imprimată în ea caracterele specifice ale naturii divine[2]. Sfântul Grigore de Nyssa este de părere că abia după ce Făcătorul a toate a pregătit din vreme un fel de „sălaş împărătesc”, aşa cum era pământul, insulele, marea şi cerul ce s-a boltit ca un acoperiş peste ele şi după ce au fost strânse în acest „palat împărătesc” tot felul de bogăţii, cu tot ceea ce a fost creat minunat, cu tot ce creşte, încolţeşte şi are în ea simţire, viaţă şi suflare, abia atunci, în marea Sa înţelepciune dumnezeiască şi înalta Sa purtare de grijă, Dumnezeu a rânduit să vină în lume această falnică şi preţioasă fiinţă, care este omul. Pentru aceasta omul a fost introdus ultimul între creaturi: „nu pentru că ar fi fost aruncat la urmă ca un dispreţuit, ci ca unul care încă din clipa naşterii se cădea să fie împărat peste supuşii săi”[3]. Iar un teolog francez spunea: „Atitudinea de stăpân a omului se remarcă în special în domeniul căsătoriei”[4].
Căsătoria îşi are temeiul fundamental în sentimentul cel mai nobil cu care Creatorul l-a înzestrat pe om: iubirea ca formă monogamă („[…] femeia este luată din bărbatul ei […] şi vor fi amândoi un trup” – Fac. 2, 23-24). Iar iubirea înseamnă sfinţenie. Avem aici imaginea sfinţeniei dobândite prin unirea conjugală paradiziacă dintre bărbat şi femeie. Este vorba despre unitatea deplină a sexelor deschisă şi orientată ontologic, în iubire, sfinţirii şi desăvârşirii veşnice. „Aceasta era căsătoria paradiziacă, avându-şi baza în natura umană duală”[5]. „Perechea conjugală” deţinea un har special, conferit de însuşi Dumnezeu actului căsătoriei, care avea să-i asigure omului o dezvoltare „naturală”: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Fac. 1, 28). Acest har al „naşterii de prunci” descoperă deplinătatea iubirii întru sfinţenie. Prin urmare, iubirea şi harul dumnezeiesc exprimă viaţa dinamică a căsătoriei în tinderea ei spre dobândirea fericirii depline, prin care se realizează cea mai intimă unitate personală de împlinire spirituală a omului şi de regăsire a lui în veşnicie.
Omul este zidit de Creator în ultimul moment al constituirii lumii şi într-un mod deosebit („după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”), cu scopul sublim de a intra în comuniune cu Dumnezeu, bucurându-se mereu de harul Lui şi imitând lucrurile Lui după o orânduire providenţială, de mai înainte stabilită, ca o potrivire dintru început între fiinţa divină şi fiinţa omenească. Omul a fost creat de la început atât „după chipul” lui Dumnezeu, cât şi „bărbat şi femeie”: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fac. 1, 27). Din această formulare biblică, vedem legătura interioară deosebită dintre om şi puterea lui iubitoare care se împlineşte desăvârşit prin trăirea vieţii în comuniune cu altă fiinţă personală egală lui şi, la rândul ei, în egală măsură „chip” al lui Dumnezeu. Polaritatea bărbat-femeie nu face parte numai din natura creată de Dumnezeu, ci chiar din realizarea menirii omului întru dobândirea „asemănării” cu Dumnezeu. Deoarece perechea umană nu este formată în mod simplu din două părţi, dintr-un element masculin şi un alt element, feminin, ci este format dintr-un bărbat şi o femeie deschişi unei relaţii specifice şi fireşti. Mai mult, crearea omului e o lucrare care nu ajunge la împlinire până la apariţia femeii. „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2, 18). Deci, femeia nu este făcută nicidecum în vederea înfrumuseţării Edenului, ci pentru a împlini ceea ce lipsea din Paradis: obiectul spre care să se îndrepte iubirea bărbatului şi prin care acesta din urmă să cuprindă dragostea nemărginită a Creatorului întru recunoaştere şi deplină mulţumire. Însuşi temeiul creaţiei şi, totodată, ţinta ei finală stă în iubirea şi bunătatea dumnezeiască revărsată asupra omului, el însuşi un produs al iubirii treimice dumnezeieşti. Numai că el nu poate rămâne la acest nivel, ci ontologic are menirea de a creşte în iubire necontenit pentru a se putea odihni deplin în Dumnezeu. Pentru aceasta „[…] a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam” (Fac. 2, 21-22). Aşadar, prin făurirea Evei din „coasta” lui Adam nu mai lipsea nimic în creaţie care să o conducă (pe aceasta din urmă) la împlinirea ei desăvârşită.
Se poate preciza că omul, creat „după chipul lui Dumnezeu”, este dualizat încă de la începutul fiinţării lui în „eu” şi „tu”, înzestrat cu puterea harică de a trăi în vederea împărtăşirii iubirii. De aceea, el n-a fost zidit ca fiinţă solitară, care să ducă o existenţă ambiguă şi să trăiască o viaţă fără sens, ci ca unică fiinţă în doi. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dumnezeu a creat femeia ca pe o fiinţă întreagă, completă şi desăvârşită […] datorită comuniunii de fiinţă. Pentru această mângâiere a fost creată femeia[6] , iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului zice: „Femeia a fost făcută din coasta lui Adam pentru ca noi să putem înţelege că firea trupească a bărbatului şi a femeii este aceeaşi şi că este o singură obârşie a înmulţirii neamului omenesc. Din această pricină nu s-a făcut bărbatul o dată cu femeia, nici nu s-au făcut la început doi bărbaţi şi două femei, ci întâi un bărbat şi apoi o femeie. Dumnezeu a voit ca firea omenească să fie aşezată ca una”[7]. Prin urmare, omul plenar, omul complet, zidit după chipul lui Dumnezeu, este cuprins în dualitatea cuplului bărbat-femeie. Şi astfel, zidind Dumnezeu natura umană, El Însuşi devine „autorul căsătoriei”, prin care descoperă omului statutul său ontologic.
Întemeierea căsătoriei în starea paradiziacă mărturiseşte în lume ultimul act în timp al iubirii divine creatoare. Căci la vederea femeii sale, bărbatul încântat se recunoaşte în ea pe sine însuşi şi îndată pronunţă cuvintele de dragoste: „Iată acesta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea!” (Fac. 2, 23). Din acest moment bărbatul vede în femeiea sa, pe care Dumnezeu i-a adus-o ca „dar”, unitatea ajunsă la intimitatea supremă cu el. Fiindcă cuvintele lui Adam nu conţin în esenţa lor numai evidenţierea regăsirii unui soţ în celălalt, a bărbatului prin femeie, ci Dumnezeu vorbeşte bărbatului într-un mod deosebit, i Se revelează direct şi mai intim prin crearea femeii, pentru care „omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi… vor deveni amândoi un trup” (Fac. 2, 24)[8].
Eva nu este simplu „creată”, fiindcă venirea ei la existenţă este o adevărată „naştere”: ea se desprinde din Adam. Şi aceasta înseamnă că în momentul în care, prin actul creator, Dumnezeu îl cheamă pe Adam la viaţă, acesta conţine deja în el partea lui constitutivă, jumătatea lui, femeia sa. Căci se spune: „Orice bărbat poartă în el pe Eva lui”[9]. Iubirea dintre subiecţii umani poartă în sine dorul după veşnicie şi exprimă sensul divin al vieţii şi al existenţei. Fiindcă omul, în totalitatea şi integritatea lui, a fost zidit „după chipul lui Dumnezeu”. De aceea, în imaginea primului om integral trebuie să vedem unitatea nedespărţită a naturii umane, unitate în care stăpâneşte „legea dragostei”. Fiindcă, vorbind despre căsătorie, Mântuitorul Iisus Hristos prezintă această unire între bărbat şi femeie ca pe o lucrare exclusivă şi bine intenţionată a lui Dumnezeu: „N-aţi auzit că Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat şi femeie? (Mt. 19, 4). Şi mai departe: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Mt. 19, 6). Aşadar, căsătoria are un caracter sacru încă din momentul creaţiei pentru că numai în această împreună dualitate şi unitate dintre bărbat şi femeie se realizează pe deplin sensul lor de a fi şi de a trăi, până când ei vor ajunge la împlinirea şi fericirea veşnică.
Am precizat mai sus că încă din starea paradiziacă „perechea conjugală” deţinea un har special, conferit de însuşi Dumnezeu prin actul căsătoriei, har care avea să-i asigure omului o dezvoltare „naturală”: naşterea de prunci. Aceasta înseamnă că naşterea de prunci şi participarea „soţilor” la viaţa divină, pe care o presupune căsătoria, este o chemare de creştere necontenită în sfinţenie. Căci, după cum unitatea esenţială a lui Dumnezeu se realizează în iubirea personală prin deschiderea şi dăruirea tripersonalităţii ipostatice dumnezeieşti, tot aşa omul tinde spre dobândirea „asemănării” îndumnezeitoare cu Dumnezeu, realizând unitatea bărbat-femeie, unitatea familiei, ca icoană a iubirii şi a comuniunii Preasfintei Treimi. Iar acest har paradiziac, pe lângă faptul că este un „dar”, este şi o menire. În cazul perechii umane din Paradis, harul căsătoriei este şi o chemare binecuvântată spre naşterea de prunci. Sfânta Scriptură ne spune că, în starea originară, Adam şi Eva au primit de la Dumnezeu binecuvântarea: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Fac. 1, 28). Prin urmare, menirea căsătoriei este şi aceea a înmulţirii persoanelor, căci prin procreare omul este chemat să colaboreze la multiplicarea chipului dumnezeiesc în pluralitatea persoanelor omeneşti. În acest sens, un teolog rus zice: „Această binecuvântare este întâiul şi universalul sacrament […] căci binecuvântarea este mai presus decât firea, pentru că o transformă. De aceea, naşterea unui copil nu este doar opera părinţilor, ci şi un har al Duhului Sfânt, o sfântă taină”[10]
Este vorba despre binecuvântarea harică divină descoperită ca „taină a iubirii” dintre subiecţii umani care se dăruiesc reciproc într-o „unitate conjugală” perfectă. Este adevărat că această unitate umană diferenţiată şi complementară este o unitate conjugală, ea însăşi creatoare, care perpetuează peste veacuri răsunetul dintru început al glasului „a toate creator” al lui Dumnezeu: „Să fie!” Prin unirea conjugală a soţilor se continuă în lume, într-un plan nou, ultima zi a creaţiei, ziua a opta, a veşniciei, prin aceea că viaţa umană se naşte mereu şi continuă să crească prin iubire. Aceasta este responsabilitatea şi menirea ce i s-au dat omului la creaţie, ca unuia ce poartă în el „chipul lui Dumnezeu” şi trebuie să tindă la realizarea „asemănării” cu El, prin umplerea tot mai mult a lumii de plenitudinea divină, prin răspunderea sa de a da viaţă şi de a duce în existenţă alte ipostase omeneşti. Ca atare, iubirea şi harul exprimă viaţa dinamică a cuplului în căsătorie, prin care se şi realizează unitatea interpersonală de împlinire spirituală şi de regăsire a omului în absolut. Teologia ortodoxă vede legătura dintre iubirea conjugală dintre bărbat şi femeie şi Paradis, ca locul celei dintâi fericiri omeneşti[11].
În acest aşezământ sfânt al căsătoriei, Dumnezeu a instituit forma de viaţă conjugală monogamică, pentru ca omul să ajungă la împlinire şi fericire. În planul etern al lui Dumnezeu, omul este privit ca o fiinţă ce există în condiţiile vieţii de familie, în interiorul căreia se cuprinde pleroma umanităţii. Numai prin relaţia conjugală monogamă din sânul familiei, omul devine „părinte” pentru neamul omenesc (cf. Înţ. Sol. 10, 1) şi femeia „mamă a tuturor celor vii” (Fac. 3, 20). Familia este una dintre cele mai caracteristice forme de organizare a vieţii umane, ce corespunde pe deplin constituţiei psihobiologice a omului. Familia este cea mai veche instituţie şi de cea mai mare importanţă pentru destinul omului, fiind chiar izvorul vieţii umane, în înţelesul că în interiorul ei omul îşi găseşte desluşit mediul propice de manifestare al simţămintelor de conservare a speciei prin procreaţie. Prin căsătorie şi în interiorul familiei, care sunt două instituţii umane ce au apărut încă de la începutul vieţii primilor oameni şi au dăinuit de-a lungul istoriei neamului omenesc, omul se defineşte pe sine ca existenţă distinctă de celelalte creaturi, conştientă de sine, liberă, cu aspiraţii nobile înalte, ca persoană ce se deschide în relaţie de iubire cu Creatorul şi cu semenii săi (începând cu soţul- soţia şi copiii). Prin familie, în baza căsătoriei monogamice, Dumnezeu a consolidat unitatea de origine a neamului omenesc şi a responsabilităţii, în solidaritate, a întregii omeniri pentru destinul ei final. Astfel, întreaga omenire este o mare familie de fraţi, înrudiţi prin origine, precum o „biserică”, prin dependenţa directă de Dumnezeu, prin fraternitate umană şi prin scopul comun de dobândire a „asemănării” noastre cu Dumnezeu. Prin urmare, toate cele create de Dumnezeu erau „foarte bune” (Fac. 1, 31), adică şi întemeierea vieţii de familie în baza căsătoriei. Numai că iubirea conjugală, care constituie raţiunea supremă a căsătoriei, nu a luat forma sfinţeniei definitive în Paradis, pentru că păcatul omului a surpat această primă temelie a legăturii dintre cer şi pământ, zădărnicind imediata realizare a desăvârşitei comuniuni a soţilor cu Dumnezeu. Alterată de păcat, firea umană face experienţa profundei sale imperfecţiuni. Prin păcat, omul a căzut într-o stare avansată de „corupţie” ce se descoperea tot mai intens ca pierdere a harului divin, a nevinovăţiei, a dreptăţii, a curăţiei sufleteşti şi a sfinţeniei originare, din fiinţa lui dispărând armonia originară ce exista între el şi Dumnezeu, creându-se, astfel, un dezechilibru în relaţia cu Creatorul, cu sine însuşi şi cu natura înconjurătoare. Având înfăţişarea unui dezechilibru nemăsurat ce a cuprins în întregime făptura omului, corupţia aceasta se manifestă mai cu deosebire în pasiunea „erotică”, prin pervertirea asiduă a sentimentului nobil al iubirii ce duce la voluptate prin stârnirea patimilor şi a plăcerilor senzuale şi care, toate, nu sunt altceva decât o contrafacere a adevăratei iubiri. Păcatul este moartea sufletului, iar voluptatea instinctului erotic este moartea iubirii. Astfel, sub imperiul păcatului se stabileşte o foarte strânsă legătură între corupţia erotică şi moartea omului. Omul, devenind muritor, a dobândit o tot mai mare înclinaţie spre a păcătui. În plăcerea stârnită de o simţire întunecată, setea de viaţă ţâşneşte din teama apropierii morţii: de aceea moartea are ceva din gustul amar al neantului[12]. În această condiţie căsătoria a fost privită numai ca un remediu al concupiscenţei. Desigur, e greu să ne închipuim căsătoria lipsită de iubire sau omenirea din vremea căderii lipsită de căsătorie. Dragostea e mai tare şi mai puternică decât moartea. Scara dintre pământ şi cer nu a fost înlăturată. Rana de moarte a atins natura umană în adânc, dar nu a răpus-o, căci nici chipul dumnezeiesc din om nu s-a distrus total, cum niciuna din puterile spirituale ale omului nu s-au nimicit definitiv. Aşa cum, după cădere, omul şi-a păstrat capacitatea de voire a binelui, tot aşa căsătoria a rămas pentru el un mod de viaţă consacrat în cadrele timpului care avea menirea să conserve sfinţenia în măsura în care sunt păstrate, în fiinţa celor doi soţi, „vestigiile” chipului lui Dumnezeu[13]. „Întunecarea” sau „netransparenţa” chipului dumnezeiesc în actul căderii au fost concepute ca înălţare a unui zid în calea înaintării omului spre statornicirea plenară a „chipului” divin, deci spre actualizarea mişcării de „asemănare” a omului cu Dumnezeu. La prima vedere acest fapt are ca rezultat o pervertire şi o alterare a sensului pe care „chipul divin” le conţinea, proiectând mişcarea fiinţei umane pe căi contradictorii în ascensiunea spre dobândirea „asemănării” îndumnezeitoare cu Dumnezeu, prin scindarea semnificaţiilor pe care omul le introduce în viaţa sa şi în lume. Căderea protopărinţilor în păcatul adamic a dus la înstrăinarea omului de Dumnezeu, dar şi la o înstrăinare şi la o departajare a bărbatului de femeie. Apoi, separarea de Dumnezeu prin păcat este şi o sfâşiere fiinţială, ce a produs un adevărat cutremur în adâncul lăuntric al omului: acel „unu” iniţial, comunicarea perfectă interpersonală, complexul „faţă-către-faţă”, este rupt şi părţile lui constitutive sunt exteriorizate, ceea ce a dat naştere la apariţia „distanţării”. De acum încolo, unitatea bărbat-femeie devine „masculin” şi „feminin”, polarizate şi încărcate cu atracţie şi repulsie. Termenii comunicării devin, aşadar, termenii polarizării: eu sunt al meu şi ea a ei. Pervertirea raporturilor obiective transformă totul în obiect. Astfel, legătura naturală între bărbat şi femeie a fost mult slăbită şi desfigurată, după cădere, fiindcă femeia îi apare bărbatului doar ca un obiect al plăcerilor sau al puterii despotice. Şi, aşa cum este imposibilă dispariţia totală a chipului divin din om, o dată cu căderea, fiindcă „chipul” este constitutiv naturii umane, tot aşa, prin căsătorie, ca „dar fiinţial” în care reverberaţiile comunicării paradiziace trezesc nostalgia îndepărtatei vârste de aur, omul rămâne, în stihiile corupte ale lumii acesteia, într-o aspiraţie continuă către unirea „întru asemănare” cu Dumnezeu.
Este adevărat că prin păcat omul cade din câmpul vizual al lui Dumnezeu şi intră în propria-i întunecime şi noapte existenţială, în ego-ul său individualist şi, de aceea, Dumnezeu îl strigă, pentru a-l trezi la realitatea cea adevărată, întrebându-l: „Adame, unde eşti?” (Fac. 3, 9). Păcatul omului, în relaţia sa directă şi personală cu Dumnezeu, a adus un element străin care-l distanţează tot mai mult pe om de ceea ce este izvorul vieţii, al fericirii şi al luminii veşnice. Vederea contemplativă „faţă-către-faţă” („Dumnezeu, care umbla prin rai, în răcoarea serii” – Fac. 3, 8) se pierde în prăpastia creată benevol şi conştient de om şi, de atunci, prin toată istoria omenirii şi în toate clipele ei, „femeia” îi va spune fără încetare „bărbatului”: Adame! Unde eşti? Această deplasare a straturilor profunde creată în sânul naturii umane este confirmată de cuvântul pe care Dumnezeu îl va adresa pentru întâia dată fiecăruia separat: „Zis-a Domnul Dumnezeu femeii […]” (Fac. 3, 16), „iar lui Adam i-a zis […]” (Fac. 3, 17). Aceasta explică realitatea că datele revelaţiei biblice vechi testamentare demonstrează clar că diferenţierea între masculin şi feminin nu este atât o problemă fi ziologică sau psihologică, cât una spirituală şi care reiese din însuşi misterul fundamental care înglobează fiinţa umană în întregul ei[14].
După ruperea comuniunii care exista între Dumnezeu şi protopărinţii întregului neam omenesc, prin căderea lor în păcat, asupra omului se arată consecinţele păcatului ca reacţie a dezorganizării naturii umane. Astfel, osânda „bărbatului” este truda muncii împovărătoare, descoperită: „[…] în sudoarea feţei îţi vei mânca pâinea” (Fac. 3, 19), iar a „femeii” este naşterea de fii în dureri şi supunerea întru totul bărbatului ei (Fac. 3, 16). Desigur că cea mai mare pedeapsă pentru om a fost moartea şi alungarea din Rai, care l-au adus pe om într-o stare net inferioară menirii sale, el fiind nevoit să peregrineze în lume prin condiţiile nefaste ale vieţii şi existenţei adamice. În aceste condiţii de viaţă, în care divergenţa, descompunerea sau coruptibilitatea au devenit „naturale” omului, femeia a ajuns în stare de „robie” faţă de bărbat, pe care-l numea „domn” (I Petru 3, 6) şi „stăpânul meu” (Fac. 18, 12). Şi, cu toate acestea, ea avea menirea să nască prunci, ca astfel să perpetueze neamul omenesc, prin aceasta nedescoperind o deosebire fiinţială existentă faţă de bărbat, ci mai degrabă o binecuvântare: spre binele comun al celor doi. Numai astfel putem înţelege mărturisirea şi, în acelaşi timp, profeţia lui Adam, întru cunoştinţă de cauză şi sub inspiraţia dumnezeiască, atunci când exclamă: „Iată, aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 23-24). Prin aceste cuvinte se afirmă însuşi principiul unităţii monogamice a familiei care, în lumea perturbată de păcat şi în condiţiile ei nefaste şi pline de coruptibilitate, prin căsătorie se urmărea păstrarea în viaţa şi existenţa omului a urmelor fericirii şi a sfinţeniei paradiziace.
Numai în unitatea monogamică a familiei se manifestă desluşit iubirea, care înalţă, confirmă şi binecuvântează bărbatul şi femeia, chiar îi deschide spre marea taină, familia însăşi fiind cea mai mare taină, descoperită în pregustarea nemuririi. Naşterea de prunci este un remediu de biruire al omului, în iubire jertfelnică unul faţă de altul, împotriva morţii îngăduite de Dumnezeu ca „pedeapsă” în urma înstrăinării lui de izvorul vieţii. În relaţia maritală monogamică se descoperă marea taină a cunoaşterii omului prin deschiderea în iubire conjugală a bărbatului faţă de femeia sa, cu care formează „amândoi un trup” (cf. Fac. 2, 24). Fiindcă se spune: „Adam a cunoscut pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut pe Cain[…]” (Fac. 4, 1), „Cain a cunoscut pe femeia sa şi ea zămislind, a născut pe Enoh” (Fac. 4, 17) sau „Adam a cunoscut iarăşi pe Eva, femeia sa, şi ea, zămislind, a născut un fiu şi i-a pus numele Set” (Fac. 4, 25). Unitatea monogamică dintre bărbat şi femeie prin căsătorie este mijlocul cel mai adecvat de cunoaştere pe care îl poate oferi iubirea conjugală legală. Căci a cunoaşte înseamnă a trăi, înseamnă a da viaţă, a fi fericit întru eternitate. „Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” (In. 17, 3). Deci, a fi bărbat căsătorit înseamnă a înainta în cunoaşterea proprie prin intermediul celuilalt sine al tău, al femeii, care-ţi aparţine şi cu care eşti o unitate indisolubilă. În această putere sublimă a dragostei dintre bărbat şi femeie se descoperă caracterul trainic al conjugalităţii[15], iubirea lor tandră şi erotică păstrându-i în legătură cu Dumnezeu în această stare adamică coruptibilă şi pervertită şi rămânând pentru ei una din singurele experienţe mistice care le sunt date în viaţa de aici[16].
Citind şi interpretând primele capitole din Cartea Facerii, în lumina numeroaselor texte ale cărţilor canonice ale Noului Testament, care amintesc despre Adam şi Eva (Efes. cap. 5; Rom. 5, 14), ne dăm seama că referatul biblic al creaţiei e destinat să ne descopere menirea pentru care a fost zidită prima pereche de oameni. Această menire ni se descoperă în împlinirea unei profeţii făcute de Adam că „omul va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Fac. 2, 24), ceea ce arată iubirea ca fiind fundamentul familiei, consolidat în Taina căsătoriei şi care este consemnată de Sfântul Apostol Pavel atunci când zice: „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5, 32). Chiar şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos când face referire la relaţia de căsătorie dintre bărbat şi femeie şi pune accentul pe indisolubilitatea ei o priveşte ca pe o sfântă taină: „Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19, 6). Iar „împreunarea” bărbat-femeie se realizează deplin în Biserică, unde are loc revărsarea harului sfinţitor al Duhului Sfânt peste întreaga lume şi credincioşi în vederea sfinţirii şi a îndumnezeirii omului şi a creaţiei, ca rod al dragostei faţă de Dumnezeu, de semeni şi de întreaga făptură şi zidire. Biserica este a doua creaţie a lumii, în spaţiul căreia are loc refacerea în har a rânduielii dintru început a Creatorului, prin Jertfa de pe Cruce şi prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, a relaţiei dintre bărbat şi femeie. Există o certă şi reală imanenţă a misterului celei de a doua creaţii în celebrarea Nunţii creştine, pentru că există o tainică corespondenţă între zidirea firii umane şi naşterea Ecclesiei din „coasta” lui Hristos. Prin venirea Sa în lume, Hristos întăreşte din nou legătura căsătoriei dintre bărbat şi femeie şi o înalţă din ordinea naturii în ordinea harului sfinţitor, învăluind-o, prin participarea la nunta din Cana Galileii, în ambianţa harică ce iradia din Persoana Sa dumnezeiască. Căci, săvârşind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire, şi dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, Iisus Hristos vrea să arate că începe înălţarea vieţii omeneşti din ordinea pur naturală în cea a harului prin întărirea şi înălţarea căsătoriei la rang de „taină” a Bisericii. Ceea ce s-a întâmplat la acea nuntă este subliniat de o rugăciune ce se rosteşte la slujba cununiei: „[…] Care, pentru negrăitul Tău dar şi multă bunătate, ai venit în Cana Galileii şi nunta care era acolo ai binecuvântat-o, ca să arăţi că din voia Ta se face însoţirea cea după Lege şi naşterea de prunci dintr-însa”[17].
Descrierea episodului prezenţei lui Iisus, însoţit de mama Sa şi ucenicii Lui, în Cana, pentru a lua parte la oficierea unei nunţi (In. 2, 1-11), este socotită de exegeţi ca fiind adevăratul moment de consfinţire dumnezeiască a Nunţii ca realitate tainică şi indisolubil legată de iconomia mântuirii. La nunta din Cana are loc săvârşirea celei dintâi minuni a Mântuitorului Iisus Hristos (In. 2, 11), preschimbând materia, apa în vin (In. 2, 9). Dar această minune este, de fapt, preludiul Patimilor Domnului şi vesteşte deja naşterea Bisericii pe Sfânta Cruce, când din coasta străpunsă a lui Iisus a izvorât „sânge şi apă” (In. 19, 34). Există o strânsă legătură între locul minunii, Cana Galileei, şi esenţa euharistică a Bisericii, care săvârşeşte peste veacuri jertfa sfântă şi nesângeroasă prin prefacerea elementelor liturgice de pâine şi vin în Însuşi Trupul şi Sângele Domnului în cadrul Sfintei Liturghii, ca reactualizare simţită şi reală a Jertfei Crucii lui Iisus Hristos de pe dealul Golgotei[18]. În Cana Galileii, în casa „primului cuplu creştin”, Hristos „Şi-a arătat slava Sa” (In. 2, 11) în incinta unei „ecclesia domestica”, prezidând sărbătoarea mirilor şi oferind lumii paharul liturgic din care se bea vinul cel nou, vinul miraculos, dătător al unei bucurii care nu mai este de pe acest pământ. Acolo, pentru prima dată, s-a revărsat peste casa mirilor bucuria cea adevărată, veselia cea minunată trăită ca o veritabilă „beţie trează” de care erau „acuzaţi” Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii când a avut loc, în mod concret şi văzut, întemeierea Bisericii creştine (Fapte 2, 13). Iată cum cincizecimea conjugală face „toate lucrurile noi” şi bucuria Tainei căsătoriei, trecând prin Biserică, de la Cincizecime încoace, se ridică la nivelul bucuriei dumnezeieşti.
Prin efectuarea minunii din Cana Galileii, Mântuitorul Hristos a ţinut să ne arate că restaurarea firii omeneşti în ordinea harului dumnezeiesc nu poate să înceapă decât plecând de la izvoarele iubirii. A trăi în iubire, imitând pe Dumnezeu, înseamnă a avea Raiul pe pământ. Prefacerea apei în vin la această nuntă este o adevărată imagine euharistică care ne descoperă marea taină a iubirii, mai precis a transformării iubirii dintre cei doi soţi în realitatea nouă, înviată şi transfigurată, a Împărăţiei lui Dumnezeu în viaţa lor. În acest înţeles nunta este o taină, iar taina este expresia sfinţeniei supreme, sfinţenie ce se revarsă peste miri prin administrarea, în Biserică, a Tainei Cununiei. Deci, sfinţenia face ca nunta să nu fie numai o reflectare sau o imagine a misterului unirii Domnului cu Biserica Sa (cf. Efes. 5, 32), ci însăşi imanenţa acestui mister în iubirea conjugală a soţilor între ei. De aceea şi locul Căsătoriei creştine în unirea lui Hristos cu Biserica Sa se arată într-un mod foarte izbitor ca o descoperire a acestei iubiri sublime.
Putem afirma cu toată încrederea că nunta este sfântă, fiindcă ia parte la Împărăţia lui Dumnezeu şi constituie deja, profetic, în această lume, o „micro basilaea” (mică Împărăţie). Căsătoria, fiind o făgăduinţă de fericire, este una din căile naturale ce-l conduc sigur pe om spre Împărăţia lui Dumnezeu. Căsătoria este obârşia veşniciei, este chiar „icoana” Împărăţiei cerurilor pe pământ, este „semnul” sau „începutul semnelor” Împărăţiei lui Dumnezeu prin care Iisus continuă să-şi arate „slava Sa” (In. 2, 11). Iată cum în iubire sublimă a bărbatului unit deplin prin căsătorie cu femeia sa, se realizează, în mijlocul lumii, „modul” concret de slăvire a lui Dumnezeu de către omul restaurat, sfinţit şi plin de harul dumnezeiesc al Duhului Sfânt în Iisus Hristos, ca şi cum s-ar împărtăşi în Biserică de bucuria şi slava cu care sunt încununaţi drepţii în Împărăţia cerurilor. Şi pentru că creştinii sunt chemaţi să-L slăvească pe Dumnezeu nu doar în duhul lor, ci şi în trupul lor, care e „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19), prin iubirea conjugală manifestată monogamic în cadrul căsătoriei, soţii îşi sfinţesc propriile lor trupuri şi, astfel, dau slavă lui Dumnezeu într-o adevărată „preoţie conjugală”[19].
Vom mai spune că prin celebrarea căsătoriei în Biserică soţii nu se retrag într-un „egoism în noi” prin aceea că devin „una”, o singură existenţă, un suflu[20], ci se deschid spre lume, ca astfel unirea lor nupţială, ce s-a realizat în manifestarea dragostei dintre ei, să-i cuprindă pe toţi cei ce fac parte din Biserică ca într-un organism sacru şi unitar. În acest sens, Părintele Juvenalie spunea: „Câtă vreme vom considera Nunta ca fiind ceva ce priveşte doar pe cei ce se căsătoresc, ceva ce li se întâmplă numai lor, iar nu şi întregii Biserici şi lumii, nu vom înţelege niciodată sensul într-adevăr profund sacramental al Căsătoriei, marele mister la care se referă Sfântul Apostol Pavel, când afirmă: „Iar eu zic în Hristos şi în Biserică”. Trebuie să înţelegem că tema, conţinutul şi obiectul real al Tainei Căsătoriei e taina iubirii divine, care îmbrăţişează totul, taina fiinţei însăşi şi, datorită acestei raţiuni, ea interesează întreaga Biserică şi, prin Biserică, lumea întreagă”[21]1. Credinţa creştină învaţă că modul concret de iubire nupţială dintre soţi este un răspuns pozitiv la nevoile istorice şi pământeşti ale existenţei şi ale societăţii oamenilor deschişi către realitatea divină. De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos se pronunţă clar împotriva poligamiei, pe care o denunţă ca fiind o decădere de la rânduiala dumnezeiască: „N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?” şi „[…] ei nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Mt. 19, 4, 6). Prin urmare, „oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua pe alta, săvârşeşte adulter cu ea. Iar femeia, de-şi va lăsa bărbatul ei şi se va mărita cu altul, săvârşeşte adulter” (Mc. 10, 11-12).
Aceasta înseamnă că legătura trupească între soţ şi soţia sa nu este numai legitimă, ci şi una voită de Dumnezeu, prin ea realizându-se o comuniune totală de iubire dintre soţi, care face posibile atât naşterea de prunci şi într-ajutorarea reciprocă a soţilor, cât şi descoperirea remediului celui mai adecvat împotriva oricărei forme de desfrânare. De aceea, cel ce dispreţuieşte acestea nu dispreţuieşte un om, ci pe însuşi Dumnezeu, Care ne-a dat, în Taina Cununiei, pe Duhul Său cel Sfânt de a înainta spre bucuria şi fericirea eshatologică a Împărăţiei cerurilor. Căsătoria creştină este, pentru cele două persoane implicate în iubire, o unitate indivizibilă, deopotrivă duhovnicească şi trupească. Ea reflectă, de fapt, unirea mistică dintre Hristos şi Biserică. Între cele două realităţi există, desigur, un raport de asemănare, ca de la imagine la modelul său, ori ca de la semn la realitatea semnificată. Numai că soţii creştini, în iubire sublimă reciprocă a unuia faţă de celălalt, nu se află doar într-un raport de asemănare cu relaţia Hristos-Biserica, ci ei sunt încorporaţi acestei realităţi tainice prin Taina Nunţii, fiind mădulare vii ale Bisericii, al cărui „cap” este Însuşi Hristos (Efes. 1, 22; 5, 23).
Asemănarea relaţiei soţ-soţie cu cea dintre Hristos şi Biserica Sa este folosită de Sfântul Apostol Pavel pentru a ilustra harul unirii lor în căsătorie: „Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt… Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile, ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efes. 5, 25-26, 28). În acest context, vom spune că Sfântul Pavel se referă aici atât la taina Bisericii, cât şi la taina Căsătoriei creştine, în cadrul căreia iubirea, dăruirea reciprocă, întrajutorarea, naşterea de prunci sunt realităţi ce concurează, în termeni relevanţi, la desăvârşirea duhovnicească şi, mai ales, la mântuirea celor doi soţi, dat fiind faptul că prin toate acestea „în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” sunt răsturnate efectele nefavorabile ale călcării de poruncă şi ale neascultării (I Tim. 2, 14-15).
Într-o astfel de perspectivă, soteriologică şi eshatologică a procreaţiei şi a unităţii nupţiale, căsătoria depăşeşte cu mult ideea comună de „familie creştină” sau chiar de relaţie personală de tip paradiziac, asumându-şi dimensiuni deopotrivă cosmice şi universale, duhovniceşti şi veşnice. Fiindcă, o dată cu inaugurarea Bisericii creştine, în interiorul ei, Iisus Hristos a restaurat firea umană şi a întregii făpturi. Administrând Taina Cununiei, Biserica împărtăşeşte mirilor harul sfinţitor al integrării în unitatea trupului Său tainic, făcându-i participanţi la taina unităţii şi a iubirii fecunde dintre Hristos- Mirele şi Biserica Sa – mireasa. Căsătoria creştină este astfel nu numai un semn, ci şi mijloc sau instrument al sfinţirii, adică devine o „Sfântă Taină” sau împlinirea acestei „taine mari” (Efes. 5, 32). Or, taina (sacramentum) desăvârşeşte instituţia creată de Dumnezeu la începutul creaţiei, fiindcă o umple de har sfinţitor şi îndumnezeitor.
E semnifi cativ faptul că relaţiile dintre Dumnezeu şi lume, dintre Dumnezeu şi poporul ales şi, mai ales, dintre Dumnezeu şi cosmosul restaurat în Biserică sunt exprimate în Sfânta Scriptură în termenii iubirii şi ai unirii conjugale. Pe de-o parte, iubirea lui Dumnezeu pentru lume, ca şi iubirea lui Hristos pentru Biserica Sa, nu poate fi înţeleasă decât prin experienţa iubirii conjugale, iar pe de altă parte, iubirea aceasta are rădăcinile sale, are profunzimea şi împlinirea ei reală în marea taină a lui Hristos şi a iubirii Lui pentru întreaga făptură încadrată în Biserică, care din acel moment devine „fiinţă eclesială”. Aşa cum am văzut, Biserica este mireasa lui Hristos. Căci zice Sfântul Apostol Pavel creştinilor din Corint: „V-am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfăţişez lui Hristos fecioară neprihănită” (II Cor. 11, 2). Prin Nuntă, se realizează în acest spaţiu sacru şi sacramental al Ecclesiei împreunarea mirelui cu mireasa în Hristos, taina săvârşită ridicând pe om la o stare de înnoire şi transfigurare adusă de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în lume şi care deţine conotaţii universale. Prin urmare, Căsătoria este marea taină ce face parte din categoria lucrurilor divine, iubirea dintre soţi fiind mijlocul cel mai evident de întâlnire a omului cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur numeşte deseori în scrierile sale Căsătoria „biserica cea mică”, în care Hristos este Mirele ceresc al ei, unind-o deplin cu Sine, într-o iubire fără de margini, şi încadrând-o în trupul Său tainic, care este Biserica cea mare, spre a o întări şi sfinţi umplând-o de viaţă dumnezeiască. Prin prezenţa lui Hristos, Căsătoria devine organismul cel viu în care pulsează veşnicia. Astfel, Căsătoria rămâne, în esenţa ei, instituţia de ordin divin în care iubirea şi viaţa se găsesc împreunate. Prin intermediul ei, iubirea devine sursă a vieţii, căci un soţ se dăruieşte deplin pe sine celuilalt soţ, după un model divin. Aici iubirea dintre soţi îşi dezvăluie frumuseţea în plinătatea naturii[22], căpătând prin această dezvăluire mai multă viaţă, viaţă din belşug, viaţă veşnică.
După Întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, iubirea dintre soţi dobândeşte anumite valenţe cosmice „divine”. Şi anume: iubirea potenţează viaţa personală a celor doi soţi prin sinteza elementelor pe care le uneşte, şi tot ea multiplică această sinteză, încât prin procreare face să apară o nouă icoană a lui Dumnezeu pe pământ: copilul. Căci prin procreare iubirea redobândeşte sfinţenia adevărată în Hristos, se integrează în ritmul divin al Providenţei, astfel încât în copil iubirea soţilor se întâlneşte cu un miracol de puritate şi candoare ce nu este din lumea aceasta. Însăşi Raiul nu mai este doar forma de perfecţiune lăuntrică a celor două inimi, care bat la unison, ci şi regăsirea modului perfecţiunii de a dăinui în timp şi veşnicie, unde copilul este şi însăşi expresia acestei dăinuiri nesfârşite a iubirii conjugale[23].. Sfântul Ioan Hrisostomul mai vorbeşte şi despre legătura deplină a celor ce se iubesc şi formează familia, spunând: „Să fie, oare, Căsătoria un teatru? Nu, Căsătoria este o taină şi încă una de mare importanţă […] În ce constă această taină? Se uneşte bărbatul cu femeia lui şi împreună fac unul. Ei se adună ca să devină un singur trup. În aceasta constă taina iubirii: dacă cei doi nu devin unul, nu vor face pe cei mulţi, dar când devin, atunci vor putea face. Ce învăţăm de aici? Că puterea unirii este mare! Căci şi iscusinţa lui Dumnezeu a despărţit de la început pe unul în doi şi, voind să arate că chiar şi după despărţire cei doi rămân unul, nu a lăsat ca numai unul să fie suficient pentru a zămisli. Unul nu este în realitate unul, ci jumătatea unului, jumătatea întregului. Ai înţeles acum taina nunţii? A făcut pe unul din celălalt şi iarăşi pe aceşti doi i-a făcut unul, aşa că acum copilul se naşte dintr-unul, căci soţul şi soţia nu sunt doi, ci o singură fiinţă omenească”[24]. Aşadar, pentru a se forma familia este nevoie a se alcătui acel organism unic prin unitatea în iubire a celor două jumătăţi ale aceleiaşi fiinţe, astfel încât să rezulte ecclesia împreunării soţilor prin atenţia acordată copilului. Şi, cum niciunul dintre cei doi nu pot zămisli fără celălalt, copilul nu este altceva decât puntea dintre bărbat şi femeie, astfel încât toţi trei (bărbat, femeie, copil) devin „un singur trup”, copilul unindu-i din ambele părţi.
Taina Căsătoriei prin natura sa este o realitate a Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin ea are loc a doua naştere a omului în Hristos, căci soţii se nasc pentru a doua oară într-un singur trup, un singur duh şi un singur chip al lui Dumnezeu, formându-se astfel un singur „eu conjugal” în cadrul Bisericii. Pentru că cei doi fac un singur trup şi devin inseparabili. Formarea acestui eu-conjugal, privit în prisma iubirii, este însăşi baza vindecării Eului ontologic uman şi care urmăreşte un singur scop: dorinţa de indisolubilitate şi de veşnicie. Astfel iubirea ne descoperă darul lui Dumnezeu, în care aflăm focul ascuns al existenţei umane. Este focul iubirii dumnezeieşti care ni se împărtăşeşte şi care necesită să fie dăruit. Aceasta pentru că orice iubire adevărată este „extatică”, nepermiţând celor care se iubesc să-şi aparţină lor înşilor, ci celor pe care-i iubesc[25]. Şi dacă fiecare fiinţă aparţinând unui sex este o jumătate şi nu-şi regăseşte unitatea deplină decât în unirea şi contopirea cu cealaltă jumătate, ca două semicercuri care refac cercul topindu-se unul în celălalt din/prin iubire, aceasta însemnând că fiecare jumătate nu se mai consideră ca aparţinându-şi sieşi, ci celeilalte, atunci fiecare se dăruieşte celuilalt pentru a se împlini şi împreună celui de-al treilea element care-i zideşte şi-i fericeşte: copilului. Aceasta înseamnă dăruirea iubirii într-un extaz mistic, care-o înveşniceşte sau o eternizează.
Şi fiindcă Căsătoria a fost lăsată de Dumnezeu „pentru a deveni părinţi”[26], copilul este parte integrantă din cei doi soţi, de vreme ce reuneşte esenţa cea mai pură a fiecăruia. În aceasta se descoperă iubirea conjugală ca dăruire, iar dăruirea se face prin copil. Copilul este eternitatea iubirii conjugale şi este bucuria iubirii. Deci, în actul iubirii se întâlneşte taina Căsătoriei cu taina naşterii de prunci. Şi dacă în iubirea ce leagă pe soţi întreolaltă se răsfrânge o rază din lumina Paradisului, în rodul acestei iubiri, în fiinţa copilului, aceeaşi lumină pregăteşte cu anticipare venirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Copilul e o nouă icoană a lui Dumnezeu care îşi face loc pe pământ, copilul e chiar calea omului deschisă spre veşnicie. Fiecare prunc apărut pe lume este o nouă „întrupare” a lui Iisus Hristos, el păşind spre lume însoţit de acel cuvânt divin: „Cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine mă primeşte” (Mt. 18, 5). Naşterea de copii este o poruncă divină, este o binecuvântare dumnezeiască, un dar sacru şi o obligaţie sfântă a fiecărei familii creştine care asigură continuitatea neamului omenesc în lume. Copiii sunt cei care fortifică temeliile familiei, unindu-i pe părinţi într-o gândire şi simţire, oferind rosturi superioare existenţei omului, împlinire, fericire şi bucurie, asigurând continuitatea vieţii şi întregul viitor fericit al familiei şi al lumii întregi. În aceasta regăsim caracterul universal al iubirii conjugale. Naşterea pruncilor ajută orice cuplu familial să-şi păstreze înnoirea, să-şi recapete tinereţea şi vigoarea stimulând în toţi din jurul lor forţe latente, nebănuite, izvoare de energie fizică şi spirituală, redimensionând mintea şi inima tuturor, determinându-i să ia parte la confruntarea neobosită cu sensul real al vieţii şi cu adevărul cel mai viu. Copiii sunt o călăuză miraculoasă care ne poartă din nou în lume, obligându-ne să o cunoaştem din ce în ce mai bine, căci împreună cu dânşii, părinţii călăuzindu-i şi călăuziţi fiind de ei, întreaga lor viaţă şi activitate este antrenată într-o mişcare existenţială care dă sens vieţii. Antrenaţi în relaţia plină de iubire dintre părinţi şi copii se reia un anevoios şi splendid proces de umanizare, mult mai greu, dar cu mult mai adevărat.
Nu întâmplător vârsta copilăriei este socotită intervalul vieţii cel mai apropiat de sfinţenie şi mai capabil de credinţă. Copilăria rezumă gingăşia, puritatea, nevinovăţia şi credinţa în Dumnezeu. Iisus Hristos găsea în orice copil modelul prin excelenţă al sufletului deschis spre Dumnezeu. „Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (Mt. 19, 14). Ei, deşi nu înţeleg nimic şi nu schiţează nicio împotrivire dialectică, cred totul şi cu credinţă pun întrebări uimitoare lui Dumnezeu.[27]. Pentru ei existenţa lui Dumnezeu şi prezenţa divină este un lucru de la sine înţeles. Nu în zadar s-au alăturat cele două cuvinte: copilăria şi sfinţenia. Mântuitorul Hristos îi vede pe copii ca adevăraţi mijlocitori ai adevărului. Neştiinţa lor este mai luminată decât intelectualismul ce se răsfrânge în vorbele înţesute de raţionamente. De fapt, omul începe viaţa cu sfinţenia, apoi o pierde: devine păcătos, devine „întrebătorul complicat şi cumplit al veacului acestuia”[28]. Aşa se face că Sfântul evanghelist Matei exclama, într-o zi, zicând: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pe ele pruncilor” (Mt. 11, 25). Celor pricepuţi le strică însăşi învăţătura lor, deoarece socotesc că ştiu totul; pe cei înţelepţi îi încurcă însăşi înţelepciunea lor, deoarece nu sunt în stare să descopere altă lumină, afară de lumina minţii lor. Numai cei neştiutori pricep nepriceperea, nevinovaţii nevinovăţia, îndrăgostiţii dragostea.
Revelaţia dumnezeiască a lui Iisus Hristos, dezvăluită numai în faţa sufletelor feciorelnice şi curate, stă în umilire, în purificare şi în milă. O încredere copilărească în Dumnezeu se recomandă tuturor, fiindcă copiii au fost puşi înainte drept modele de Mântuitorul Iisus Hristos. O inimă care iubeşte în chip neegoist, care îşi pune încrederea în Dumnezeu şi Îl respectă, este mai aproape de El şi de întreaga umanitate, decât o inimă închisă trufaş în ea însăşi. Adulţii sunt adeseori mai puţin smeriţi şi deschişi la inimă decât copiii, care în natura lor rămân inocenţi şi curaţi.
Copiii sunt oameni noi care încep viaţa în Duhul Sfânt prin Taina Botezului administrată de Sfânta Biserică. Adevărate „icoane ale smereniei“, aceste sfinte creaturi sunt daruri ale lui Dumnezeu, iar ceea ce vor deveni va fi darul lor pentru Dumnezeu. În fiinţa sa curată, ca într-o cupă cristalină, copilul cuprinde prezenţa celor mai mari iubiri: iubirea lui Dumnezeu şi iubirea părinţilor uniţi în Sfânta Taină a Căsătoriei. Copilul este cel care dovedeşte că Dumnezeu s-a angajat plenar în destinul a două iubiri. Lucrarea aceasta îi împovărează pe părinţi cu o mare răspundere, dar în acelaşi timp îi înalţă la acea vrednicie la care sunt chemaţi prin Taina Căsătoriei: vrednicia de a fi „părinte” – tată şi mamă[29]. De aici derivă imensa responsabilitate a părinţilor în scopul de a veghea asupra copiilor prin educaţie şi învăţătură şi de a-i orienta spre adevăratul ţel al vieţii: mântuirea.
Prin copii ne legăm indisolubil de sensul real şi generos al lumii şi al vieţii, căpătând o sensibilitate aparte faţă de problemele societăţii. Participarea efectivă la toate bucuriile şi necazurile, la biruinţele şi înfrângerile copiilor ne umple viaţa şi ne îmbogăţeşte fiinţa, dându-ne prilejul de a gusta farmecul prieteniei şi al sincerităţii adevărate. În acest sens, copiii, trezind stimulente şi puteri înnoitoare care sporesc potenţialul afectiv, energetic şi spiritual, reprezintă „fondul de aur” al resortului vieţii noastre cotidiene deschise împlinirii şi desăvârşirii eshatologice.
În viaţa familială, copiii mijlocesc înmulţirea dragostei dintre soţi, cu toţii bucurându-se împreună de rodul căsniciei lor. Pe drept cuvânt s-a spus că bărbatul este coroana femeii şi femeia coroana bărbatului, iar copiii sunt florile căsătoriei, pe care dumnezeiescul Lucrător le culege din livezile cele trupeşti. Copiii sunt o piedică în calea egoismului, iar soţii, prin copiii lor, se deschid faţă de cei din jur, faţă de societate, contribuind la menţinerea comuniunii între oameni ca fraţi întru Hristos şi fii ai aceluiaşi Părinte ceresc. Iată de ce Biserica acordă binecuvântare căsătoriei şi pecetluieşte unirea celor doi cu harul sfinţitor al lui Dumnezeu, căsătoria fiind acel drum în vederea „spiritualizării soţilor”, care, prin intermediul copiilor, în deschiderea plină de iubire faţă de ei, ajung să privească la cei din jurul lor şi să-i cunoască pe toţi oamenii în dimensiunea lor spirituală. În acest sens relaţia unitară soţ-soţie şi cea familială părinţi-copii, fundamentată pe iubire, este atât de benefică vieţii socioumane.
Nunta din Cana Galileii
BIBLIOGRAFIE
1. BOCA, Pr. Arsenie, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Edit. Pelerinul, Iaşi, 2003.
1. CLEMENT, Olivier, Trupul morţii şi al slavei, Edit. Christiana, Bucureşti, 1996.
2. CODRESCU, Răzvan, Teologia sexelor şi taina nunţii, Edit. Christiana, Bucureşti, 2002.
3. EVDOKIMOV, Paul, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, în trad. rom. de Pr. prof. dr. Vasile Răducă, Edit. Christiana, Bucureşti, 1994.
4. EVDOKIMOV, Paul, Femeia şi mântuirea lumii, Edit. Christiana, Bucureşti, 1995.
5. FELEA, Pr. dr. Ilarion, Sfintele Taine, Tiparul tipografiei arhidiecezane, Sibiu, 1947.
6. HABRA, Georges, Iubire şi senzualitate, în trad. rom. de Dora Mezdrea, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1994.
7. KOVALEVSKY, Jean, Taina originilor, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996.
8. MAZILESCU, Grigore, Învăţătura despre familie în epistolele pauline, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4/1974.
9. MIHOC, Pr. dr. C-tin, Taina Căsătoriei şi Familia Creştină în învăţăturile Marilor Părinţi ai Bisericii din sec. IV, Edit. Teofania, Sibiu.
10. MLADIN, Arhim. prof. dr. Nicolae, Valoarea morală a Sfintelor Taine, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 1-2 / 1965.
11. MLADIN, Arhim. prof. dr. Nicolae, Studii de Teologie Morală, Sibiu, 1969.
12. MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Iubirea taina căsătoriei, vol. I, Edit. Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia.
13. MOLDOVAN, Pr. prof. Ilie, Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii, vol. II, Edit. Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia.
14. ROSE, Serafim, Cartea Facerii. Cartea Lumii şi Omul începuturilor, Edit. Sofia, Bucureşti, 2001.
15. SUCIU, P.S. Ioan, Mama, Edit. Viaţa creştină, Cluj-Napoca, 2002.
[1] Pr. dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină, Edit. Teofania, Sibiu, 2002, p. 226.
[2] Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, Iubirea taina căsătoriei, vol. I, Edit. Tipografia Episcopiei Ortodoxe, Alba Iulia, p. 74.
[3] Sfântul Grigore de Nyssa, Despre facerea omului, II, în trad. rom. de Pr. prof. dr. Teodor Bodogae în colecţia PSB vol 30, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1998, p. 21.
[4] Cf. Edmond Jacob, Theologie de L’Ancien Testament, Neuchetel (Suisse), 1968, p. 124
[5] Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 121
[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, XV, 3, în trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în PSB vol. 21, Edit. IBM al BOR, Bucureşti, 1987, p. 171.
[7] Cf. Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Raiul, 11, 2, apud Serafi m Rose, Cartea Facerii. Cartea Lumii şi Omul începuturilor, Edit. Sofi a, Bucureşti, 2001, p. 121.
[8] Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, Edit. Christiana, Bucureşti, 1995, p. 146.
[9] Ibidem, p. 145.
[10] Cf. Jean Kovalevsky, Taina originilor, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 84-85.
[11] Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, op. cit. p. 81.
[12] „Prin păcatul lor, primii oameni şi-au pierdut liniştea desăvârşită a trupului, pentru că păcatul a trezit în ei pofta cărnii. Astfel, despărţiţi de cele veşnice şi alunecând spre pieire, trupurile lor s-au deschis plăcerilor şi necurăţiilor, firea-ntreagă bolnăvindu-se de păcat…” (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică şi Simbolică, p. 277).
[13] Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, op. cit. p. 83.
[14] Cf. Paul Evdokimov, Femeia şi mântuirea lumii, p. 153.
[15] Vezi pe larg Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi taina nunţii, Edit. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 154-156.
[16] Cf. Olivier Clement, Trupul morţii şi al slavei, Edit. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 76
[17] Slujba cununiei, Molitfelnic, apud Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 123.
[18] În rânduiala liturgică a Bisericii Ortodoxe Sfânta Taină a Nunţii era administrată în cadrul Sfintei şi dumnezeiştii Liturghii, prin încununarea mirilor („Doamne Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii” – prochimen la Cununie) abia după ce au fost mărturisiţi şi împărtăşiţi cu Sfintele lui Hristos Taine. Aşa cum Taina Sfântului Botez era integrată în rânduiala Sfintei Liturghii, Botezul fiind administrat în partea întâi a Liturghiei propriu-zise (Liturghia catehumenilor), tot astfel Sfânta Taină a Cununiei era săvârşită la sfârşitul Liturghiei credincioşilor, înainte de Rugăciunea Amvonului („Cel ce binecuvântezi pe cei ce Te binecuvântează, Doamne, şi sfinţeşti pe cei ce nădăjduiesc întru Tine…” – Rugăciunea Amvonului Liturghier, p. 191). La Sfânta Liturghie mirii se împărtăşeau cu Sfântul Trup şi Dumnezeiescul Sânge din Sfântul Potir, ca reprezentare a unităţii depline dintre ei, fiecare în parte, cu Hristos euharistic, Care-i uneşte pe ei, unul cu altul, în unitatea dragostei mărturisite, urmând apoi să fi e încununaţi „cu mărire şi cu cinste”, precum regii şi martirii, şi să bea „paharul mântuirii” pentru a chema necontenit în sânul familiei, al „bisericii celei mici”, numele Domnului.
[19] Împărtăşindu-se din acelaşi potir euharistic, între cei doi soţi se întrupează, ca într-un „pântece matern”, iubirea conjugală, prin care ei dobândesc darul unei noi existenţe, un „trup nou”. Ca într-o „cincizecime conjugală”, ei primesc harul sfinţitor şi curăţitor al Duhului Sfânt, pe care-l împărtăşesc, întru bucuria deplină a unităţii, tuturor celor din jur într-o comuniune eclesială.
[20] În aceasta constă marea taină a iubirii conjugale: intră doi în Biserică şi iese „una” (fiinţa una, integrală, duală). Iubirea iniţiază, deci, unirea dintre cei doi soţi în Taina Căsătoriei, iar ei devin şi trăiesc împreună o singură existenţă.
[21]Cf. Părintele Juvenalie, Teroriştii uterului, Edit. Anastasia, Bucureşti, 2002, p. 164.
[22] Platon a definit iubirea: „…creaţie întru frumuseţe, după trup şi după suflet” (Cf. Platon, Banchetul, 206 b, apud Georges Habra, Iubire şi senzualitate, în trad. rom. de Dora Mezdrea, Edit. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 70).
[23] Pr. prof. dr. Ilie Moldovan, op. cit., vol. II, p. 40-41.
[24] Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Epistola către Coloseni, 5, Omilia 12, apud Georges Habra, Iubire şi senzualitate, p. 80-81.
[25] Din punct de vedere etimologic „extaz” înseamnă „ieşire din sine”, din fiinţa ca atare şi orientarea „dincolo de sine”; este ieşire din sine şi intrare în Dumnezeu. Tot astfel şi iubirea adevărată se dăruieşte pentru a se putea umple de bucurie şi fericire veşnică. În acest înţeles vorbea atât de sugestiv eruditul cărturar Nicolae Steinhardt, monahul Delarohia, spunând: „Dăruind vei dobândi”. Căci „mai fericit este a da, decât a lua” (Fapte 20, 35).
[26] Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Epistola I Corinteni, 7, 2-3, apud Georges Habra, Iubire şi senzualitate, p. 96.
[27] Pr. Arsenie Boca, Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Edit. Pelerinul, Iaşi, 2003, p. 151
[28] Ibidem.
[29] În aceasta omul îşi găseşte menirea sa de a se dărui mântuitor. Mama este aceea care-şi dăruieşte viaţa prin naşterea de prunci, fiind sursă a vieţii; e cea care descoperă valoarea maternităţii înţeleasă ca formă particulară a chenozei feminine. Căci în iubire deplină faţă de copilul său, căruia se dăruieşte, mama moare parţial pentru el, imitând astfel iubirea lui Dumnezeu care se smereşte şi se pogoară repetând, într-un anume sens, cuvântul proorocului Ioan Botezătorul: „El [Iisus] trebuie să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3, 30). În acest sacrificiu, fiecare mamă se apleacă deasupra lui Hristos Cel răstignit (Cf. Paul Evdokimov, Taina iubirii. Sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe, Asociaţia Medicală Creştină Christiana, Bucureşti, 1994, p. 159).
e-Bibliotheca septentrionalis 