Modele ale procesului de îmbătrânire

de Pr. lect. univ. dr. Marius NECHITA

1.

„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”… este, oare, acest lucru posibil, sau este el un ingredient al fericirii umane, aşa cum ilustra un basm popular românesc?

Chiar dacă mulţi dintre oameni îşi doresc o tinereţe eternă, această dorinţă nu este suficientă pentru a împiedica nedorita perioadă a bătrâneţii, când inevitabilul şi necunoscutul sfârşit al vieţii, moartea, devine din ce în ce mai apropiat.

Interesul oamenilor din diverse domenii faţă de o calitate a vieţii mai bună, şi, implicit, faţă de aspectele şi consecinţele îmbătrânirii este reflectat în mulţimea de definiţii, mai mult sau mai puţin contestate, clasificări şi numeroase studii care pot fi întâlnite răsfoind miile de pagini din literatura de specialitate.

Această ultimă perioadă din viaţă poate fi întâlnită sub denumirea de vârstă înaintată, vârsta a treia, perioada de involuţie, perioada de bătrâneţe sau senescenţă.

  1. 1. Definiţia îmbătrânirii

În încercarea de definire a perioadei de bătrâneţe, sunt invocate, de cele mai multe ori, trei criterii:

1. Vârsta cronologică (timpul scurs de la naşterea unei persoane până în momentul respectiv). În cultura noastră, sunt considerate persoane vârstnice cele care conform Legii nr. 17 din 6 martie 2000, au îndeplinit vârsta de pensionare.

2. Vârsta funcţională (capacitatea individului). Acest concept contribuie la ilustrarea faptului că abilităţile diferă de la un vârstnic la altul şi că nu toate persoanele de aceeaşi vârstă funcţionează la acelaşi nivel. Fiecare persoană are un ritm propriu de îmbătrânire, astfel încât criteriul vârstei cronologice, deşi larg utilizat în studiile sociologice şi politicile sociale, nu oferă prea multe indicii despre nivelul îmbătrânirii individuale.

3. Ciclul vieţii. Conform acestui criteriu, bătrâneţea este văzută ca un proces de schimbări progresive în structura biologică, psihologică şi socială a unei persoane.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră că îmbătrânirea este un proces care se desfăşoară de-a lungul vieţii, începând încă înainte ca noi să ne naştem. Capacitatea funcţională a organismului biologic uman creşte în timpul primilor ani de viaţă, atinge punctul culminant în perioada adultă timpurie şi declină natural după aceea. Declinul este mai accentuat în funcţie de diverşi factori externi care au acţionat de-a lungul vieţii[1]

Din perspectivă biologică, îmbătrânirea este considerată un fenomen care apare aproape la toate speciile animale, o rezultantă a interacţiunii dintre factorii genetici, de mediu şi cei ai stilului de viaţă, care influenţează longevitatea. Acest proces cauzează apariţia unui metabolism anormal, a unor destrucţii la nivelul moleculelor, structurilor, organelor şi a sistemelor organismului, precum şi a unei patologii relaţionate vârstei[2]. Bătrâneţea este un proces biologic natural şi inevitabil, care începe la naştere[3].

 Din punct de vedere medical, bătrâneţea este o stare distrofică, de involuţie, care se poate agrava în condiţiile prezenţei unor boli cronice, din acest motiv fiind foarte importantă realizarea distincţiei între aspectele normale şi cele patologice ale îmbătrânirii[4].

 Îmbătrânirea, ca fenomen al lumii vii, este un proces de regres, de deteriorare, care afectează atât individul, cât şi grupurile, populaţia.

     1. 1. 1.  Îmbătrânirea individului

La nivelul individului, în sens larg, îmbătrânirea este considerată un fenomen multidimensional care include schimbările fizice ale organismului uman după viaţa adultă, schimbările psihologice care apar în mintea şi capacităţile mentale şi schimbările sociale, în modul în care persoana este văzută, în ceea ce aşteaptă şi ceea ce se aşteaptă de la ea. Ca atare, abordarea acestui fenomen trebuie să fie una pluridisciplinară şi interdisciplinară[5].

 1. 1. 2. Îmbătrânirea demografică

O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă de astăzi este reprezentată de „încărunţirea” populaţiei Globului pusă pe seama scăderii natalităţii şi a mortalităţii ridicate în rândul persoanelor adulte. Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial, iar ţara noastră se înscrie în acest tablou general, confruntându-se cu schimbări demografice îngrijorătoare, care au implicaţii pe termen mediu şi lung[6].

Consecinţele unui astfel de proces se înregistrează la nivel:

 demografic (îmbătrânirea populaţiei va influenţa pe termen lung sporul natural al populaţiei Globului, determinând o scădere a nivelului natalităţii, ca urmare a reducerii efectivelor tinere în totalul populaţiei, şi o creştere a nivelului mortalităţii generale, ca urmare a creşterii efectivelor vârstelor înaintate, care deţin cea mai ridicată rată a deceselor);

social (acest proces influenţează anumite aspecte ale vieţii sociale prin consecinţele pe care le are procesul îmbătrânirii la nivel individual);

economic (îmbătrânirea demografică se reflectă în creşterea ratei de dependenţă economică şi a celei de dependenţă de vârstă)[7].

La fel ca majoritatea ţărilor europene, România se confruntă deja cu consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire demografică.

 1.  2.  Clasificări ale perioadei vârstei a treia

În formarea unei imagini holistice complexe despre aspectele ultimei perioade a dezvoltării umane, este bine să se ţină cont de clasificările perioadei vieţii umane, existente în literatura de specialitate şi care constituie, de cele mai multe ori, criteriile cronologice ale selecţiei participanţilor în diversele studii privind procesul îmbătrânirii.

 Cea mai uzuală clasificare a perioadei bătrâneţii umane cuprinde:

1. stadiul de trecere spre bătrâneţe: de la 65 la 75 de ani;

2. stadiul bătrâneţii medii: de la 75 la 85 de ani;

3. stadiul marii bătrâneţi: peste 85 de ani.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii consideră că persoanele bătrâne pot fi clasificate, în funcţie de vârstă, în trei categorii:

1. persoane în vârstă: între 60 şi 74 de ani;

2. persoane bătrâne: între 75 şi 90 de ani;

3. marii bătrâni: peste 90 de ani.

Concepţia americană asupra bătrâneţii propune următoarea clasificare a persoanelor de vârsta a treia:

1. bătrâni-tineri (old-young): de la 65 la 75 de ani;

2. bătrâni-bătrâni (old-old): peste vârsta de 75 de ani;

Concepţiile medico-sociale franceze consideră că ultima etapă a dezvoltării umane poate fi împărţită în perioada vârstei a treia (după 65 de ani, corespunzând vârstei pensionării) şi perioada vârstei a patra (după 80 de ani).

2. Teorii şi modele ale procesului de îmbătrânire

Numeroşi autori au încercat să răspundă la întrebarea „De ce îmbătrânim?”, elaborând o mulţime de teorii şi modele care au adus un aport ştiinţific semnificativ în explicarea fenomenului complex de îmbătrânire. Având în vedere că îmbătrânirea aduce schimbări evidente, în primul rând din punct de vedere biologic, cele mai multe dintre teoriile îmbătrânirii sunt de natură biologică[8].

Dar, cu toate că fiecare dintre teorii a explicat cu succes o parte a acestui fenomen, niciuna dintre ele nu a fost acceptată ca fiind o explicaţie definitiv valabilă. Totuşi, nu se ştie încă exact de ce înaintarea în vârstă determină pierderea unor abilităţi de funcţionare ale organismului uman. Se ştie doar că îmbătrânirea este un proces complex, influenţat de o varietate de factori, printre care se numără ereditatea, nutriţia, boala, multiplele influenţe ale mediului înconjurător[9].

Teoriile biologice presupun că îmbătrânirea, inclusiv cea umană, este determinată în mare măsură de un program existent în genele organismului, dovezi pentru existenţa unui asemenea cod genetic fiind oferite de Hayflick (1965). Acesta a arătat că anumite celule ale organismului, crescute în culturi in vitro, posedă o capacitate de diviziune limitată, iar cu cât eşantioanele celulare provin de la persoane mai înaintate în vârstă, cu atât scade capacitatea de diviziune a celulelor prelevate[10].

În funcţie de factorul incriminat în procesul de îmbătrânire, aceste teorii se grupează în mai multe clase. Cele mai populare teorii biologice ale îmbătrânirii vor fi expuse în paginile care urmează.

2.1. Teorii genetice celulare

Acest grup de teorii încearcă să sublinieze faptul că îmbătrânirea rezultă din distrugerea informaţiei genetice implicate în formarea proteinelor celulare, iar mecanismele genetice ar oferi cea mai bună explicaţie a procesului de îmbătrânire[11].

În cadrul acestei abordări, unii autori sugerează că mutaţiile distrug acidul dezoxiribonucleic (ADN-ul) mult mai rapid, în comparaţie cu procesul de refacere a acestuia, iar că acest proces continuă până când celula moare. Destrucţiile ADN-ului vor avea consecinţe negative mult mai mari dacă celula a fost una care nu mai poseda capacitatea de diviziune (de exemplu, celula musculară).

Alţi autori au sugerat că îmbătrânirea ar fi cauzată mai degrabă de erorile care apar în procesul de transmitere a informaţiei, de la ADN, la produsul proteic final, fiind incriminate moleculele de acid ribonucleic (ARN)[12].

Descoperirea genomului uman a dus la noi progrese în ceea ce priveşte rolul genelor în procesul de îmbătrânire. Teoria silenţionării genelor presupune că aproximativ 90% dintre genele noastre sunt silenţioase, iar sistemul factorilor biochimici (epigenomul) este format din legături moleculare care activează şi reduc expresia genelor în decursul vieţii noastre. Factorul cheie implicat în procesul de îmbătrânire este reprezentat de reducerea expresiei unor gene. Silenţionarea genelor are la bază un mecanism complex care implică metilarea ADN-ului, modificarea histonă, remodelarea cromatică şi mai nou, mecanismul ARNi.

Metilarea secvenţelor promotoare ale genelor reprezintă principalul mecanism al silenţionării, atât pentru genele care nu mai sunt necesare pentru dezvoltare, cât şi pentru cele care sunt dezactivate în timpul procesului de îmbătrânire. Celulele adulte prezintă un patern stabil de metilare în ADN-ul lor, esenţial în programul de îmbătrânire, dar, în primele zile de viaţă, acest patern este şters. Multe dintre genele active în timpul dezvoltării embrionare iniţiale vor fi blocate prin intermediul metilării şi deacetilării, pe măsură ce nu mai este nevoie de expresia lor. Hipometilarea întregului genom va induce o instabilitate genomică, amplificarea expresiei oncogenelor şi silenţionarea unor gene prin mecanismul ARNi. Silenţiozitatea continuă a genelor prin metilare şi deacetilare este un factor major, care duce la o îmbătrânire progresivă, cancer şi în cele din urmă la moarte[13].

S-au constat modificări substanţiale ale expresiei genelor odată cu îmbătrânirea. Cea mai importantă modificare a fost reprezentată de silenţionarea genelor supresoare ale tumorilor (gena p 53) şi a altor gene implicate în controlul ciclului celular, apoptozei, detoxifierii şi a metabolismului colesterolului. Apare, în schimb, o intensificare a expresiei unui grup restrâns de gene oncogene şi a unora asociate bolilor tipice vârstei înaintate.

Studiile din acest domeniu arată faptul că intervenţiile terapeutice ale managementului vârstei ar trebui focalizate pe normalizarea expresiei genelor la populaţia în vârstă, începând încă de la perioada adultului tânăr, recurgându-se la activarea genelor silenţioase şi normalizarea genelor supraexprimate prin intermediul unor restricţii calorice, a exerciţiilor fizice şi a unor suplimente nutritive (fenilacetat, fenilbutirat, fenilacetilglutamină). Datele trebuie privite însă cu o oarecare reţinere, având în vedere faptul că ele provin din modele animale[14].

 2.   2. Teorii nongenetice celulare

Teoriile nongenetice celulare se focalizează pe schimbările care au loc la nivelul proteinelor celulare după ce acestea s-au format. Diferiţi cercetători din cadrul acestei abordări consideră că îmbătrânirea poate fi pusă pe seama prezenţei unor factori diferiţi în celule.

       2.2. 1. Teoria acumulării

Susţinătorii teoriilor acumulării sugerează că acumularea unor substanţe nefolositoare sau toxice în celulele organismului, cum ar fi , de exemplu, lipofuscina, poate interfera cu metabolismul celular, ceea ce poate duce la moarte celulară. Dar, este nevoie încă de date precise, care să evidenţieze clar mecanismul prin care substanţele toxice şi cele nefolositoare din celulă influenţează metabolismul celular.[15]

Cercetările recente din acestă perspectivă consideră că unul dintre factorii toxici importanţi, dar nerecunoscuţi încă, asociaţi procesului de îmbătrânire şi patologiei vârstei a treia este reprezentat de homocisteină, care afectează multe dintre importantele funcţii ale moleculelor şi celulelor organismului, prin multiple căi: oxidarea, hipometilarea, homocisteilinarea, stresul reticular enoplasmatic, activarea metaloproteinazelor, respectiv destrucţiile mitocondriale şi telomerice. Hiperhomocisteinimia are un rol cauzal în apariţia unor boli comune ale vârstei a treia, cum ar fi : boala vasculară ocluzivă, declinul cognitiv, depresia, osteoporoza senilă şi presbiopia[16].

Deşi nu se poate prezice încă mărimea efectului pe care homocisteina îl exercită în procesul de îmbătrânire, există dovezi că scăderea nivelului de homocisteină va întârzia accelerarea procesului îmbătrânirii celulare şi a bolilor relaţionate cu vârsta înaintată[17].

 2. 2. 2. Teoria cross-linkage-ului

 O mare credibilitate pare să primească Teoria cross-linkage-ului, conform căreia cross-linkage-ul poate duce la eşecuri biochimice progresive, atât la nivelul componentelor aceleiaşi molecule, cât şi la nivelul moleculelor.

  2. 2. 3. Teoria radicalilor liberi

 O concretizare a modului în care cross-linkage-ul poate duce la moarte celulară este reprezentată de teoria radicalilor liberi, care sunt consideraţi compuşi chimici instabili ce reacţionează cu alte molecule aflate în vecinătatea lor. Ca rezultat al acestor reacţii, poate să apară o alterare a structurii (de exemplu, molecula de ADN) şi a funcţiilor celulare care pot determina o eventuală moarte celulară.

Formarea radicalilor liberi este accelerată de radiaţii şi inhibată de antioxidanţi[18].

Cercetările din acest domeniu au evidenţiat faptul că sursele principale de producţie ale radicalilor liberi sunt reprezentate de mitocondriile celulare şi de cele şapte tipuri de enzime NOX (transportori de electroni transmembrană) a căror prezenţă a fost evidenţiată în bolile care apar la vârste târzii[19]. Dar, cu toate acestea, sunt necesare alte studii, care să lămurească cât mai clar rolul radicalilor liberi în procesul de îmbătrânire umană.

 2.   3. Teorii fi ziologice

 Acest tip de teorii sugerează că fenomenul îmbătrânirii ar putea fi explicat de eşecul unor sisteme de coordonare fiziologică, în încercarea de a integra adecvat funcţiile organismului. Sistemul incriminat este cel reprezentat, pe de o parte, de sistemul imunitar, iar pe de altă parte de cel endocrin.

 2. 3. 1. Teoria sistemului imunitar

 S-a constatat că, odată cu înaintarea în vârstă, organismul uman se confruntă cu o scădere a capacităţii sistemului imunitar de a mai produce anticorpi, care au rolul de a reacţiona cu proteinele celulelor străine din organism, respectiv cu o scădere a abilităţii acestuia de a recunoaşte celulele mutante, ceea ce poate duce la autoimunitate, în care sistemul imunitar reacţionează atât la celulele normale, cât şi la cele străine. Această teorie a fost susţinută empiric de studii care au indicat o creştere a anticorpilor autoimuni în sânge odată cu înaintarea în vârstă (Walford, 1969)[20].

 2.3. 2. Teoria sistemului endocrine

 Unii autori sunt de părere că îmbătrânirea celulară poate fi reglată de anumite evenimente hormonale iniţiate la nivelul creierului, mai precis la nivelul glandei pituitare şi a hipotalamusului. Eficacitatea funcţiilor sistemului endocrin scade odată cu înaintarea în vârstă, fapt susţinut şi de scăderea nivelului de insulină necesar pentru prevenirea apariţiei diabetului la persoanele de vârsta a treia şi, implicit, de incidenţa mai mare a diabetului în rândul acestui segment de populaţie[21].

 2. 4. Modelul integraţionist

 Deşi fiecare dintre teoriile prezentate anterior se focalizează pe aspecte diferite ale procesului de îmbătrânire, acestea nu sunt cu necesitate incompatibile, iar un model integraţionist ar explica mai bine fenomenul îmbătrânirii (Strehler, 1978).

Astfel, evenimentul primar în fenomenul îmbătrânirii l-ar constitui pierderea abilităţii celulei de a se mai diviza, abilitate programată în codul genetic al celulei.

Datorită încetării diviziunii, celula devine mai susceptibilă la mediul destructiv, iar gradul de refacere a celulei respective depinde de alte gene. Însă un defect cheie care apare este pierderea anumitor copii ale unui grup de gene responsabile de sintezele proteinelor. Astfel că, scăderea moleculelor de ARN duce la o acumulare crescută de enzime destructive şi lipofuscină, care duc la o funcţionare deficitară a celulelor, funcţionare ce poate determina o integrare neadecvată a funcţiilor organismului din partea sistemelor fiziologice ale acestuia. Ca urmare, organismul cedează, iar persoana moare[22].

 2. 5. Teoriile evoluţioniste clasice

 Teoriile evoluţioniste clasice se bazează pe ideea că mutaţiile al căror efect este tardiv vor avea un impact mult mai scăzut asupra fitness-ului faţă de mutaţiile cu efecte timpurii. Mutaţiile cu efect negativ se vor acumula mult mai repede în cadrul populaţiilor care prezintă un nivel crescut al mortalităţii extrinseci, datorită faptului că puţini indivizi vor supravieţui pentru a ajunge la vârste târzii iar, ca urmare, puterea de selecţie va scădea mult mai repede[23].

2.  6. Teoriile ratei de viaţă

 Acest grup de teorii consideră că îmbătrânirea este determinată de factori precum cantitatea de energie a organismului (determinată genetic şi a cărei epuizare aduce moartea), numărul de calorii şi de reglarea hormonală a sistemului de adaptare la stres. Studiile au evidenţiat o scădere a abilităţii de a face faţă stresului odată cu înaintarea în vârstă, iar un nivel scăzut al acestei abilităţii pare a fi corelat cu diverse boli grave, comune bătrâneţii: arteroscleroza, diabetul, hipertensiunea, osteoporoza şi deficitul cognitiv[24].


[1] Sorescu, Maria E. (2005). Asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Editura Universităţii din Craiova, Craiova, p. 6-10.

[2] Prerez, F. P., Ilie, J. I., Zhou, X., Douglas F. & Jurivich, D. A. (2007). Pathmolecular effects of homocysteine on aging process: A new theory of aging. Medical Hypothenses x, xxx-xxx, art in press, 1-12, p. 1.

[3] Neubeck, K. J. & Mary Alice Neubeck (1997). Social problems. A Critical Aproach. Editura McGraw- Hill Companies, Boston, p. 370.

[4] Sorescu, Maria E. (2005). Asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Editura Universităţii din Craiova, Craiova, p. 8.

[5] Ibidem.

[6] H. G. Nr. 541 din 9 iunie 2005 pentru aprobarea Strategiei Naţionale de Dezvoltare a Sistemului de Asistenţă Socială pentru Persoanele Vârstnice în perioada 2005-2008, publicată în Monitorul Oficial Nr. 541 din 27 iunie 2005.

[7] Sorescu, M. E. (2005). Asistenţa socială a persoanelor vârstnice. Editura Universităţii din Craiova, Craiova, p. 17.

[8] Muntean, A. (2006). Psihologia Dezvoltării Umane. Editura Polirom, Iaşi, p. 419.

[9] Papalia, D. E. & Wendkos Olds, S. (1986). Human Development. Editura McGrae-Hill, Inc., p. 476.

[10] Lerner, R. M. & Hultsch, D. F. (1983). Human Development – A Life-Span Perspective, McGraw-Hill, Inc. p. 9.

[11] Burzynski, S. R. (2005). Aging: gene silencing or gene activation? Medical Hypothenses, 64, 201-208, p. 202

[12] Lerner, R. M. & Hultsch, D. F. (1983). Human Development – A Life-Span Perspective, McGraw-Hill, Inc., p. 95.

[13] Burzynski, S. R. (2005). Aging: gene silencing or gene activation?. Medical Hypothenses, 64, 201-208, p. 202.

[14] Idem, p. 203-206.

[15] Lerner, R. M. & Hultsch, D. F. (1983). Human Development – A Life-Span Perspective, McGraw-Hill, Inc., p. 96.

[16] Prerez, F. P., Ilie, J. I., Zhou, X., Douglas F. & Jurivich, D. A. (2007). Pathmolecular effects of homocysteine on aging process: A new theory of aging. Medical Hypothenses x, xxx-xxx, art in press, 1-12, p. 1.

[17] Prerez, F. P., Ilie, J. I., Zhou, X., Douglas F. & Jurivich, D. A. (2007). Pathmolecular effects of homocysteine on aging process: A new theory of aging. Medical Hypothenses x, xxx-xxx, art in press, 1-12, p. 8.

[18] Lerner, R. M. & Hultsch, D. F. (1983). Human Development – A Life-Span Perspective, McGraw-Hill, Inc., p. 99.

[19]Kraus, K.-H. (2007). Aging: A revised theory based on free radicals generated by NOX family NADPH oxidases. Experimental Gerontology, 42, 256-260, p. 257.

[20] Lerner, R. M. & Hultsch, D. F. (1983). Human Development- A Life-Span Perspective, McGraw-Hill, Inc., p. 99-100).

[21] Idem, p. 99-100.

[22]Idem, p. 100.

[23]Bronikowsi, A. & Promislow, D. E. L. (2005). Testing evolutionary theories in wild populations, Trends in Ecology and Evolution, vol. 20, no.6, 271-273, p. 271.

[24]Muntean, A. (2006). Psihologia Dezvoltării Umane. Editura Polirom, Iaşi, p. 419.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: