POETUL ŞI FIARA

de Nicoară MIHALI

Am în faţa mea volumul de Poezii Secrete semnat de Viorel Sorin Bledea, volum care, de la prima poezie – Rază de soare – şi până la ultimul poem – Profeţie –, demască frământările poetului despre destinul său în lume, cât şi despre salvarea omenirii în faţa apocalipsei, în faţa fiarei.

În permanenţă, poetul dialoghează cu Dumnezeu, precum în psalmii arghezieni. Când nu se ceartă cu Dumnezeu, atunci Viorel Sorin Bledea scrie o frumoasă poezie de dragoste în care femeia iubită trădează. Atunci poetul regretă, se întreabă de ce nu există iubire. Fagii şoptesc tăcerea dintre îndrăgostiţi, cuvântul tainic nu mai aparţine zeului, iar raza de soare orbeşte Chipul meu te taie – zice poetul, ca şi cum iubita ar fi propria lui dedublare, oglinda în care se reflectă sufletul lui. Apoi regretă şi spune Îmi culeg de jos sufletul, de trădare rănit (Părăsire).

Pentru poet starea de fericire este fiinţare, jocul existenţei „devenirea de mereu”. Dialoghează în permanenţă cu oglindirea apei, cu statornicia copacilor, cu soarele. Pentru că în starea de creaţie, poetul se întâlneşte cu lumina: Şi-am înţeles că lumea e o căutare de lumină, lumea-i o mare căutare. În dialogul cu divinitatea, poetul se regăseşte în starea supremă de fericire: Am întrebat sfinţii şi l-am întrebat pe Dumnezeu,/Ei mi-au spus că fericirea şi mâhnirea lor sunt eu. Poetul este fericirea creatorului, este reuşita lui, pentru că s-a luat la pariu cu Dumnezeu, este şi el un creator. În aceste escapade, poetul revine la tema lui obsedantă: iubirea. Iubita este un vultur ce spune mereu adio. Poetul caută sacrificare pentru o clipă de iubire:

Şi tu nu ştii că zborul tău ţine

Doar atât timp cât îţi cresc aripi în mine…

Poetul trăieşte o suferinţă prometeică. Propriul său trup este sfâşiat, este trecut în zbor pentru libertatea iubitei. Însă cea mai profundă temă din volumul cu Poezii Secrete rămâne însăşi starea poeziei, definiţia acesteia, crezul poetic, în cele din urmă:

 O, crudă poezie, surâsul tău amar

M-aruncă în tristeţea tăcerilor ce plâng

Lumea poetului e formată din iluzii, deşertăciunii, întuneric, valuri, furtuni, mângâieri ca o rază pentru că el a venit ca să te dor ca o durere pentru iubire.

Poezia este în acelaşi timp durere, este avanpost înainte de singurătate: Poezia mea e durerea din adâncul suspinului. Avem în faţa noastră un poet romantic, un romantic întârziat care se salvează prin ultimul poem (Profeţie) şi demonstrează în acelaşi timp că este şi un poet modern.

Poezia are sclipirea prafului de aur în bătaia soarelui. Iubirea pare să fie deplină. Sunt momente de reală alchimie, de pace sufletească, de pace cu sine şi cu lumea:

Sunt clipe în care te simt aproape

Şi-ţi mângâi părul căzut

Cu zâmbetul chinuit de aşteptare,

Cu timpul ce ne vede prin culoarea ochilor tăi

Cu buzele ce se pierd într-un sărut.

E, în sfârşit, starea carnală a poeziei, abisalul dispare, iubirea se materializează în forme concrete în sărut, iubirea platonică dispare. Din acest moment, pentru poet se naşte universul. El trece în trupul tigrului ce e gata să se lupte cu fiara din apocalipsă.

A început viaţa. Împrejur e o lume de soare

Întemeietorul a coborât din soare, un tigru vărsător

L-a dăruit lumii nu se ştie dintr-un care ascuns dor

În sfârşit, este clipa unei iubiri supreme. Clipa aceasta trecătoare, în care iubirea e sacrificiu şi împreunare. În acest timp trece zeul şi clopotele vibrează suspine:

Clopotele vor vibra

Câteva secole, suspine (Clopotele)

Pentru poet, adevărul este pedeapsă. Dosarul este închis din lipsă de probe. Judecata se amână în acest timp, el caută secretul timpului, clepsidrele sunt sparte la margini de drum, zeul trece prin pustiu: Visezi dureros o zodie a salvării… / Venită dintr-o altă lume…

Viitorul poeziei şi al lumii se ascunde în visul poetului:

Viitorul mă caută violent, îmi bate la uşă,

Ce dragi îmi sunt visele…

Le caut şi după ce au devenit cenuşă (Secretul adevărului)

Inima poetului se luptă cu toate suferinţele, iubirea irupe precum în muguri florile. Iubita este liniştea poetului. Iubita se naşte o dată cu steaua ce împrăştie răzbunare şi ură.

Şi luptă cu inima mea sau

Mi-eşti datoare să vii cu un pas mai aproape de mine…

Să caut în tine cărarea liniştei, să mă pot opri,

Să mă sprijin de tine cu bătăile inimii (Neîncredere)

După aceste stări de fericire supremă, poetul este din nou trist, se ascunde în singurătate şi cade în rugăciune, reia dialogul cu Dumnezeu:

Eu paharul şi el vinul…

Eu sângele, el veninul…

……………………………………

Eu sunt zâmbetul, el plânsul,

Eu sunt ruga, el răspunsul… (Rugăciune)

Poetul este bucuria ochilor ce plâng, este sângele otrăvit de credinţă şi iubire, este disperarea între cer şi pământ.

Oamenii pândesc din grote focul care crapă cerul

Îmi dezgrop din suflet ruga ce invocă fierul (Secretul pământului)

Avem creată aici o lume primitivă, în care omul se foloseşte de crimă până când învaţă ruga către divinitate. Iubita trece ca un glas peste zidul cetăţii. Poezia lui Bledea împrumută reflexii eminesciene, noaptea este somn şi plutire, se aud paşii iubiţilor, lumina se naşte din inima poetului:

Mintea se umple de uimire

Ce Iluzie, Ce Frumoasă Eşti: Iubire!

A găsit secretul. Raza soarelui o ajută să crească precum o floare de colţ. Iubita este chemată dintr-o lume neîncepută, dintr-o altă dimensiune de senzaţii:

În care mi-au lăsat o mângâiere

Doar umbrele iubirilor ce nu există (Dorinţă)

În volumul acesta găsim relieful poeziei cu lumini şi stele, cu noaptea şi pădurea, cu misterul vânătorului şi „tăceri monahale”. Peste tot stările unui romantic. Starea de apocalipsă acoperă lumea:

Cortegiul spre moarte e apusul…

La capătul gândului în zare

Iubita lui se apropie

Să-i ceară iertare

Castelul cu lebede albe e o ruină „zborul e o alunecare târâtă în oglindă”. Poetul învie într-o lume uitată, se reîntoarce din moarte, stă de vorbă cu fantomele; „o gardă de umbre” îl păzeşte. Apare frica. Iubiţii ridică temple în ploile de stele. Fiara nu se arată.

Şi urli nebun peste urlatul de lupi

Şi-atunci ei se apropie, şi-atunci…

O, ce fierbinţi se clatină pădurile adânci (Frica)

Apocalipsa este aproape şi începe era Vărsătorului. Poetul din nou va muri, se va face trup de tigru, va frământa poezie din melodia pământului. Fiara a fost învinsă. pe pământ e linişte şi pace:

Aducătorul de lumină

Printre oameni vrea să vină”

Poetul, ca un Crist, arde în torţa poeziei sale şi învinge apocalipsa, învinge fiara.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: