„Arta este o taină, este o credinţă, iar nicidecum o formulă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne scuturăm de toată obrăznicia omenească” (Constantin Brâncuşi)

„A trebuit musai să mă eliberez de mine însumi”
(Constantin Brâncuşi)

de dr. Mirel GIURGIU
Frankenthal, Germania

foto_Delia FloreaDe la antici, la renascentişti, de la iluminişti, până la clasici ai secolului al XX-lea, mesajul artei şi sacrificiul artistului poate fi comparat cu cel al lui Prometeu, care dăruieşte oamenilor focul cu tot fluviul de metamorfoze care inundă omenirea pentru ca aceasta să aibă acces la bunăstare şi sublim.

Arta este o taină, un mit, un ceva inefabil pe care Brâncuşi şi l-a apropiat jertfindu-se pe sine, fiindcă întru credinţa ei a pornit din Hobiţa lui frumoasă – un dulce colţ de Românie – mergând pe jos până la Paris… Ce flacără o fi ars în pieptul lui de i-a luminat calea prin atâta întunecime câtă i-a fost dată să suporte până să ajungă după un an şi mai bine de zile, în „Orasul lumină”?

De impertinenţi şi suficienţi cu aere de artişti consacraţi, nu ducea lipsă Parisul acelui timp, cum nu duce lipsă nici astăzi, la fel cum nici „spaţiul mioritic” nu duce lipsa, ba dimpotrivă, atinge culmea culmilor în materie de grobianism cu ifose culturale şi nu se eschivează să trimită peste hotare şi peste oceane pseudocreatori imorali şi pornografi, duzinei de ocazie împuterniciţi de ICR (Institutul Cultural Român de la care am primit cu alte ocazii semnale mai aproape de menirea lui…), cu aura de ambasadori ai artei româneşti, tocmai la New York… unde vernisajele puse pe picioare de aceşti nechemaţi au pus de fapt în genunchi arta plastică românească, provocând derută şi nedumerire în rândul privitorilor şi scandalul de presă la care, dacă ne-am fi aşteptat, cu mare probabilitate că l-am fi evitat… Dar de ce să ratăm o ocazie atât de favorabilă ca să ne dăm în stambă…? Să ne amintim de Montreal, de pildă, când nimeni nu a înţeles ce legătură avea fantoma de pe soclu cu ilustra persoană a lui Eminescu…! Şi nici astăzi cei care trec prin faţa arătării aceleia nu înţeleg pe cine vrea să reprezinte, a rămas încă o enigmă a aşa-zisei arte moderne româneşti… Acestea sunt două exemple din cele multe pe care le-am putea oricând oferi celor interesaţi… „Arta” devenită marfă de tarabă în mâna acelor negustori care o produc şi o prezintă doar ca să aducă încă o ofrandă zeului Ban… şi, desigur, să şocheze o lume întreagă cu ajutorul mass mediei, atâta bucurie îşi rezervă dânşii, nimic mai mult… De obrăznicia de care pomeneşte Brâncuşi ce să mai vorbim…? Câtă vreme artistul a servit condiţiei materiale, dictată de ritmurile necruţătoare ale unui angrenaj complicat şi implicat în realităţile ignobile ridicate la rang de cult, nu-şi doreşte decât popularitate şi bunăstare negustorescă, şansa salvării condiţiei umane prin artă devine pură fantasmagorie.

Ajunşi aici, ni se pare că trebuie să mai spunem ceva, fiindcă altfel totul ar părea a fi prea simplu… dacă n-ar fi totuşi complicat, deoarece implică şi priveşte genul uman din care facem cu toţii parte, toţi fiind consideraţi a fi încoronarea Creaţiei lui Dumnezeu…

Vrând-nevrând dăm peste un bolovan greu de urnit şi imposibil de ocolit din calea pe care păşim nepăsători, siguri şi deloc singuri până la el…

E vorba de condiţia de exemplaritate a artei şi artistului vizavi de societatea în care trăieşte el şi în care va supravieţui sau nu opera lui, care poate influenţa comunitatea într-un sens al binelui asimilat echilibrului tensiunilor celor mai variate, sau al răului – asimilat distrugerii treptate prin alienarea indivizilor… Brâncuşi ne îndeamnă în aforismul de mai sus şi-n altele, de care în parte ne-am ocupat deja, să ne facem un examen de conştiinţă şi să ne punem întrebări când abordăm opera de artă – creatori sau spectatori – în egală măsură: ne face opera de artă mai buni…? Ne cultiva sentimentele nobile, ne face părtaşi la sublim, sau nici vorbă de aşa ceva…? Avem nevoie astăzi de sublim, de înălţare sufletească…? Sau ne putem mulţumi să admirăm ingeniozitatea artistului – inventivitatea lui, vezi originalitatea lui, care adesea coboară şi ne coboară la nivelul instinctelor primare…? E de ajuns ca un artist, o operă, să fie recunoscută ca fiind foarte „en vogue”, mediatizată pe toate canalele virtuale – adesea lipsite de orice virtute… (ce o mai fi însemnând asta, mon cher…?) –, pentru ca marele public să-l adore şi să-l ia drept model…? Ce urmări are fenomenul acesta pentru societate…? O face mai bună, mai rea, sau o lasă pur şi simplu indiferentă…?

Ce facem cu cei mai tineri, scutiţi de nelinişti metafizice deocamdată, dar foarte grăbiţi să urmeze un model – o paradigmă sau alta…? Sau ar mai fi nevoie de ceva ce ţine de credinţă, de taină şi de lipsa de obrăznicie de care pomeneşte Brâncuşi…?

Oare să fie aforismul acesta doar o reuşită stilistică a maestrului, pe care o putem cita ca să ne impresionăm auditoriul la vreo reuniune de afaceri…?,  sau se ascunde ceva dincolo de toate astea…? Ceva de care am avea nevoie imperioasă aplecându-ne urechea la suflul bolnav al societăţii infestate de mercantilism şi ambiţii josnice…

Văzând cum merg lucrurile în societatea tot mai globalizată şi mai globalizantă, ne punem tot mai multe întrebări asupra eficacităţii modelului materialist consumist obsedat de randament economic, care domneşte în Occidentul ce serveşte drept model unei părţi importante a acestei lumi, având drept unic ţel confortul material al individului… Devenită scop în sine, în loc de a fi un mijloc, arghirofilia desfiinţează lent şi sigur omenia – faţa societăţii nu se mai poate schimba –, dar artele ar trebui să aibă mai departe drept finalitate transfigurarea realităţii care să permită celor ce o privesc sau o ascultă să acceadă la valorile renăscute ale eticului, etosului şi esteticului ca la nişte comori cucerite de către sufletul uman de-a lungul multor epoci de eforturi şi introspecţie, întoarcere „scuturare şi eliberare de sine” în acord simfonic cu zicerile aforistice ale marelui Constantin, pentru a păstra şi perpetua diamantele sufletului nostru în folosul umanismului, la care nimeni nu ne dă dreptul să renunţăm…

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: