„Arta trebuie să odihnească şi sa vindece contrarietăţile interioare ale omului. Aceste contrarietăţi derivă din înseşi destinul şi tragedia lui… ” (Constantin Brâncuşi)

de dr. Mirel GIURGIU
Frankenthal, Germania

foto_Delia Florea_Inserare_1Tragismul este la îndemâna existenţei umane, fie că persoana o resimte ca atare, fie că nu. El derivă între altele din permanenta conştientizare ontologică pe fondul condiţionării materiale a omului. Ne-o spun tragicii greci (tragodeo era cel ce juca teatru cu mult patos, plin de tragism), ne-o spune Miguel de Unamuno, ne-o aminteşte Eminescu şi ne-o reaminteşte Emil Cioran în mai toate cărţile lui. Şi chiar dacă n-am avea habar de frământările acestor corifei ai gândirii, ne-am aduce uşor aminte că omul se naşte plângând şi moare secat de lacrimi înăbuşite în pieptul său muribund, în care îşi face loc imensul regret că părăseşte viaţa pământească în contra firii trăitoare în abisurile lui. Singura fiinţă care continuă să sufere chiar şi atunci când sănătos fiind, fiziceşte vorbind, şi-a îndestulat trupul cu cele mai alese bucate, este omul. Cel mai vorace animal e liniştit şi mulţumit când e sătul şi are un adăpost bun. Omul îşi plimbă tristeţile şi neliniştile prin palate de aur şi marmură, chiar atunci când le stăpâneşte fără nicio grijă. Ca o umbră îl urmăreşte peste tot acelaşi duşman, fie că e rege, fie că e simplu muritor… Duşmanul implacabil, resimţit din zorii zilei şi până târziu în miez de noapte, e timpul fizic trăit ca o realitate conştientizată la fiece pas, la fiece mişcare. Imperativul existenţei cotidiene aduce pe om în situaţia disperată a echilbristului ce traversează zilnic doi poli călcând cu teamă peste o sârmă întinsă din înălţimea căreia cu cât deschide ochii mai mari asupra lumii, cu atât hăurile ameninţă să-l înghită mai degrabă şi nu are de ales decât să privească înainte către limanul salvator… Odată ajuns acolo, se vede scăpat cel mult de o teamă – teama de moarte, dar nicio fericire nu-l aşteaptă, fiindcă toate fericirile câte le-a cunoscut el vreodată sunt înapoia lui – cele mai multe fiind ascunse în cotloanele paradisului pierdut al copilăriei, al tinereţii, al fostelor iubiri ce nu se mai întorc…

Şi totuşi viaţa nu poate fi trăită mereu sub spectrul fricii şi al groazei, impulsuri din adâncul fiinţei noastre ne cheamă la întâlnirea cu veşnicia, cu sentimentul de împlinire şi cu bucuria de-a trăi. Agonia trece în extaz prin magia inefabilă a artei. Cineva a întrebat odată la ce bun poetul… La care un altul răspunde: la nimic altceva decât a ne face să vedem strălucirea soarelui atunci când cerul e acoperit de nori ameninţători, aducători de furtuni. Stările de graţie înălţătoare şi îmbucurătoare, dacă le căutam, le găsim mai repede decât ne-am fi aşteptat – ajunge o scânteie într-o peşteră pe pereţii căreia vezi un chip oricât de straniu, un ceva care seamănă cu o plantă, cu un animal sau cu un om plecat la vânătoare. Poate sunt frescele de la Altamira, poate sunt numai nişte desene rupestre… poate că nici nu ne interesează ce sunt, doar că simţim că păşim pe un alt tărâm, dincolo de hăurile pe care cu grija le ocolim… Cât de întuneric ar fi – mai e cu putinţă o luminiţă în sufletul înspăimântat. De unde să vie, oare? Şi cine să fie cel care deschide o portiţă între timpul real şi cel ideal perceput cu suprafirescul din noi,  prin care avem acces la miracol – ceva ce nu putem defini, dar pe care îl simţim ca pe o imensă bucurie pricinuită de eliberarea din încătuşarea cu care părea că ne-am obişnuit. Ne complăcem într-o condiţie de sclavie a trupului şi de lenevie a spiritului în virtutea inerţiei pe care o acceptăm fără prea mult discernământ, aşa, doar ca să fim în rând cu lumea… Dintr-o dată ieşim la suprafaţă şi auzim cum respiră cariatidele Erechteionului de pe Acropole. Trecem marea şi ajungem să asistăm plini de uluire la întâlnirea pelerinilor de la Emaus cu Domnul Iisus, ne simţim copleşiţi de exuberanţa culorii vrăjite de penelul lui Caravaggio… Sau ne lăsăm furaţi de „Măiastra” lui Brâncuşi spre înălţimi din care am jura că nu mai revenim pe pământul plin de răni niciodată… Zeiţa vindecătoare a spiritului bolnav de plictis este arta.

Sufletul ne vorbeşte de nemurire, de eliberare de propria noastră condiţie, de ieşirea din labirintul existenţei comune numai dacă-l lăsăm să-şi ia zborul spre alte vieţi decât cea pe care noi ne-o recunoaştem ca fiind a noastră proprie şi numărată. Viaţa căreia îi căutam un sens în pripă şi nu-l găsim, cum nu găsim petala crinului în ceaţa de pe malul lacului… Şi cum să-şi ia zborul spre sferele înalte, dacă nu-i dăm voie să iasă la întâlnire cu muzele dansând în jurul lui Apollo din Belvedere…? Una din puterile vindecătoare ale artei, în oricare dintre manifestările ei, zace în sentimentul de armonie şi echilibru pe care-l induce în inima noastră creaţia unui artist adevărat… acela care învinge timpul şi epocile…

Constantin căuta esenţa oricărui lucru şi de multe ori o găsea în avântul spre înalt, spre universul nemărginit. Şi asta se manifestă nu numai când e vorba de celebrele lui păsări ce par să deschidă văzduhurile de deasupra capetelor noastre întoarse spre Dumnezeu, ci chiar şi atunci când e vorba de o focă sau de o broască ţestoasă furate de mitul ascensiunii, după cum se ştie unul din miturile ce au făurit o parte din opera lui Brâncuşi.

Aceste mituri ne introduc într-o casă a iluziilor având ferestre mari, prin care putem privi oriunde şi oricât de departe, înapoi sau înainte, spre înălţimile celeste sau spre adâncul fântânilor săpate în materia doritoare de metamorfoze… Privind într-acolo, memoria se desparte de timp, ochiul de apă întrezărit scaldă cerurile în care cresc păşuni verzi, unde contrariile se fac una cu ierburile aromate, frumos mirositoare,  în care spiritul sileşte trupul să se hrănească şi rănile îmbălsămate de muze, încet, încet, să se vindece…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: