Tăceri lângă Coloana Infinitului (A Recunoştinţei)

de Mirel GIURGIU

Am stat la masa de piatră
dumicând tăceri şi cugetare
cu Tine şi cu Constantin cel Mare –
departe de lumi răzvrătite
aproape de ceruri liniştite,
cu tăcerea regina chemându-ne

la festinul înţelepţilor,
cel fără de cuvinte –
ajungea o privire, un semn discret şi un gând
schimbam unii cu alţii tăceri adânci pe rând,
priveam firul de iarbă şi florile
cum răsar din pământ
fără-a rosti vreun cuvânt,
era atât de bine, Constantine,
să rătăcim prin grădina ce răspândea în jur
parfumul iscat din cupe albe, pline de tăcere,
fără a ne istovi în cuvânt –
vedeam lumini trecute prin fulgere de gând
şi culegeam ultimul trandafir
din grădina ce se mistuia
pe eşafodul iernii venite prea curând…

Mâna întinsă către Tine,
regina de pace –
în tăcere,
să-ţi culeagă scăpărările diamantine
luciri din privirile-ţi de foc,
buchetul înmiresmat
de flori de-nţelepciune
şi de iertări,
cules de pe mări de tăceri –
pe toate să le ţină Ideea-n cugetare la un loc.

Primenite-s în abisurile din noi,
atâtea dureri şi sfâşieri
visări şi neîmpăcări
preschimbate prin vrăji de linişti vorbitoare
în minuni de răbdări şi cugetare –
avânturi suitoare pe umerii coloanei,
tot mai sus, mirare cu mirare,
poliedru cu poliedru,
acatare din acatare,
piept de pasăre cu piept de pasăre,
Măiastra lumii vindecătoare
zburând drept către soare…
Hai, vino, Constantine,
mai fă-mi pe lumea asta o plăcere…
să stăm la masa ta de piatră aprinsă
de regina tăcerilor cu ochi de foc,
dincolo şi dincoace de timp să facem loc Ideii
şi să citim cu toţi apostolii din Evanghelii…