Emil Cioran – Armel Guerne – Lettres 1961-1978

foto_Adrian-Pop_Copalnic-Manastur

MOTTO: Noi toţi trăim în adâncul unui infern în care
orice clipă este un miracol
(Emil Cioran)

de Mirel GIURGIU

Prestigioasa editură pariziană Edition de L’Herne a publicat în vara anului 2011 un volum închinat corespondenţei dintre Emil Cioran şi prietenul său francez, poetul Armel Guerne. Schimbul de scrisori dintre cei doi se întinde pe intervalul a 17 ani – între 1961-1978. Cititorul are ocazia rarisimă de a pătrunde în intimitatea gândurilor scriitorului şi omului Cioran, care prin intermediul scrisorilor se destăinuie prietenului său la modul simplu şi direct. Din lectura primelor pagini aflăm câte ceva despre grijile omeneşti, de zi cu zi, ale gânditorului român, preocupat de soarta rudelor sale aflate în ţară, cutreiera magazinele şi pieţele Parisului pentru a achiziţiona bunuri fel de fel – în special îmbrăcăminte – pe care trimiţându-le acasă, să poată veni în ajutorul alor săi. Aproape că nu mai trebuie să stăruim în a spune că la acea vreme bunăstarea materială nu-l dădea afară din casă pe filosof… Acest lucru, adică să-l scoată din locuinţă la propriu, îl încerca cu asiduitate proprietarul micului apartament din rue de l’Odeon – nemulţumit de plata chiriei considerată de el a fi modică… Chiar dacă, la începutul anilor ’60, Emil Cioran cunoştea celebritatea, el era departe de a fi fost un om înstărit din punct de vedere material. Asta, în primul rând fiindcă el trăia ca un filosof de factură antică – după expresia lui Henri Bolton, jurnalist, bun cunoscător al biografiei lui Cioran, omul care înlocuise „Butoiul lui Diogene” cu mansarda modestă situată în Paris rue de l’Odeon la numărul 21. Ajuns aici, îmi amintesc replica unui personaj shakespearian: „Oamenii ar trebui să fie ceea ce par a fi, iar cei ce nu sunt, nici să nu pară”. Cititorii fideli ai lui Cioran vor fi de acord, cred, că gânditorul român era un ins care desconsidera bunurile materiale precum o făceau toţi filosofii antici începând cu Socrate şi terminând cu Plotin…

Să revenim la scrisorile către Armel Guerne, din care aflăm ca eseistul se supunea uneori unei modalităţi de a scrie care-i displăcea – referirea se face la paginile introductive, la prefeţe, concepute în favoarea diferiţilor autori – pagini pe care le scria pentru a-şi asigura un trai foarte modest…

Chiar daca nu-i plăcea viata megalopolisului de pe malurile Senei, cu stresul şi agitaţia ei de zi şi de noapte, scriitorul preferând traiul simplu al omului de la ţară, dintr-o inerţie înnăscută, pe fondul propriilor slăbiciuni – după cum o afirmă el însuşi –, Cioran nu se simte în stare să părăsească Parisul. Împreună cu Jean Francois Foulon – alt jurnalist care a scris despre Cioran –, îl descoperim pe stilist a fi adesea în viaţa de zi cu zi victima a propriilor ezitări şi nehotărâri. Acest lucru rezultă cu prisosinţă şi din corespondenţa apărută în volumul pe care-l comentăm aici. Dar cine este cel căruia Emil Cioran îi consacra atâtea rânduri de scrisori de-a lungul a nu mai puţin de 17 ani…? Cine este Armel Guerne…? Este un poet, un traducător din mari autori clasici şi contemporani, născut în Elveţia, la Morges, în acelaşi an cu Cioran – 1911. Acest om poseda o biografie demnă de un român, foarte bine scrisă. Când viitorul poet avea vârsta de numai 7 ani, părinţii lui se despart, împreună cu fratele său, îşi urmează tatăl, care se stabileşte în Franţa. Urmând o cale proprie, refuză să urmeze studiile comerciale pe care tatăl său, industriaş bogat, dar om lipsit de dragoste paternă, ar fi fost dispus să le susţină materialiceşte… Dar, după cum se spune, „atunci când Dumnezeu închide o uşă, deschide o fereastră”, se întâmplă ca viitorul poet să afle un ajutor nesperat din partea unei familii de binefăcători… După un scurt popas în Siria, unde practică lectoratul în limba franceză, Guerne se întoarce la Paris şi urmează cu succes studiul literelor la Sorbona. Al Doilea Război Mondial, care izbucneşte între timp, îl motivează să intre în „Rezistenţa Antifascistă Franceză”. În anul 1943, este arestat de Gestapo şi trimis în lagărul de la Buchenwald – unde nu va ajunge, fiindcă reuşeşte să sară din tren şi să scape miraculos de urmărire… După un scurt popas în Spania, ajunge la Londra, acolo ia legătura cu serviciile de spionaj antigermane… Culme a nerecunoştinţei, impas al destinului, Armel Guerne este arestat de englezi, care nu dau crezare spuselor sale… Este eliberat în cele din urmă, graţie intervenţiei unor înalţi funcţionari ai Ambasadei Elveţiei la Londra. După război, poetul francez îşi reia activităţile literare reuşind numeroase traduceri din Novalis, Hölderlin, Rilke, Shakespeare, Elias Canetti şi alţii. În acelaşi timp, scrie poezie şi proză de calitate. El reuşeşte lucrarea de prestigiu intitulată „Les romantiques allemands” – „romanticii germani” – operă publicată în volum, care-i aduce consacrarea în lumea literelor franceze… Pe Emil Cioran îl întâlneşte în 1954, se împrieteneşte cu el şi, după cum vedem, poartă în anii următori o corespondenţă care nu se va sfârşi decât odată cu trecerea sa la cele veşnice, în anul 1980 – în urma unei rupturi de aortă…

Atât de diferiţi şi atât de asemănători, Emil Cioran şi Armel Guerne, citindu-i pe fiecare în cheie epistolară, reuşim treptat să înţelegem cum de a fost posibilă această lungă corespondenţă între ei… E momentul să spunem că Guerne era un scriitor marcat de viziuni profetice, un solitar pe care aglomerările urbane îl îngrozesc… , în fine un catolic fervent, un om foarte credincios care-şi găseşte ambientul potrivit firii sale, departe de Paris, la Tourtres, o mică localitate din departamentul Lot et Garonne. Acolo, împreună cu prietena lui, Ellen Guillemin Nadel, restaurează o veche moară de vânt, pe care o vor locui vreme de aproape 20 de ani.

Poetul îi scrie lui Cioran într-una din epistole: „Din aprilie nu mai am apartament în Paris. Fără regret. Moara aşezată în peisajul ei, este un loc aparte, pe care în fiecare zi învăţ să-l preţuiesc tot mai mult. Liniştea este magnifică. Acolo aproape că domneşte singurătatea şi amabilitatea oamenilor din jur…” Ceva ce ne duce cu gândul la Alphonse Daudet şi la scrierile lui provensale (Scrisori de la moara mea) – alt boem, un solitar doritor de înstrăinare, întorcând spatele aglomeraţiilor de orice fel.

Omul Cioran şi-ar dori, în forul său interior, să trăiască undeva departe de capitală şi să se hrănească cu visul ce se împlineşte undeva la ţară, o mărturiseşte chiar el: „suport greu viaţa în marile oraşe. Sunt făcut pentru orice în afară de a fi orăşean şi literat” – citat dintr-o scrisoare adresată lui Guerne de către Cioran la 30 noiembrie 1963. Şi totuşi de ce nu se decide…? De ce ezită gânditorul stilist să părăsească Parisul zgomotos al atâtor editori nesuferiţi, al ceremoniilor pompoase pe care le dezavuează arătându-le un dispreţ nedisimulat, de câte ori are ocazia? O explicaţie demnă de luat în considerare ne este oferită de eseistul Jean Francois Foulon, citez: „El îl invidiază pe Guerne dintr-un atavism congenital, iar pentru faptul de a fi născut în Balcani, n-a găsit energia necesară de a se elibera; el a rămas acolo unde-i era cel mai rău, altfel spus, într-una din cele mai mari capitale ale lumii”… Greu de găsit o întrebuinţare benefică indeciziei lui Cioran în perspectiva schimbului epistolar în care invitaţiile făcute de Guerne prietenului său, de a veni să-i ţină o vreme companie la ţară, abunda. De fiecare data, sub un pretext sau altul, românul găseşte de cuviinţă să-l refuze, cităm din nou: „Având în vedere obiceiurile mele de vechi maniac-pat special, bucătărie specială, îmi este imposibil să mă las găzduit de cineva… Ţin prea mult la prietenia noastră pentru ca s-o pun în pericol prin prezenţa mea la moară” – scrisoare datată 26 aprilie 1966.

Acestea pot fi ciudăţenii, manii şi obsesii dobândite pe un fond maniaco-depresiv, de-a lungul multor ani de viaţă dusă de unul singur.

Cititorul acestui volum de scrisori nu poate decât să regrete puţinătatea întâlnirilor pe viu dintre Guerne şi Cioran, cu atât mai mult cu cât aveau foarte multe idei de împărtăşit unul altuia, ce dialoguri spumoase s-ar fi iscat între ei…? Chiar pe fondul existenţei unei corespondenţe bogate, cred că oralitatea vivace a dialogurilor, bucuria întâlnirilor faţă-n faţă, le-ar fi făcut bine amândurora… O singură dată avea să dea curs invitaţiei poetului francez, în primăvara anului 1964, când Cioran împreună cu Simone Boue, prietena lui, aflaţi în drum spre Spania, vor face un scurt popas la moară.

Momentul 1968

Dezgustul pentru societatea contemporană lor îi apropie pe cei doi, el apare încă o dată fără ocol, în schimbul de scrisori ce au urmat protestelor tineretului francez din mai 1968… Emil Cioran manifestă la început o oarecare simpatie pentru tinerii contestatari, mai apoi ajunge la concluzia că se face prea mult zgomot pentru nimic, părându-i-se că retorica liderilor este lipsită de conţinut. În tot acest timp, amicul său Guerne îi suspectează pe manifestanţi de a fi manipulaţi de către marxiştii chinezi, doritori să-şi propage propriile idei în toata lumea… Pe de altă parte, poetul francez având o biografie marcată de eforturi fel de fel pentru a-şi câştiga existenţa, nu încetează a se întreba, în scrisorile către Cioran, cum pot oare aceşti tineri lipsiţi de merite şi de realizări personale care să-i recomande, să se manifeste de-o manieră atât de categorică, de justiţiară şi de violentă, cum a fost cazul în primăvara lui 1968… Citez: „Eu contest revolta care permite nu ştiu cărui retardat, înainte de a fi realizat ceva, ori de a fi încercat să realizeze ceva ca lumea, să se creadă a fi o creatură superioară”. (Guerne către Cioran, 10 iunie 1968). Amândoi corespondenţii, fiecare în manieră proprie, îşi exprimă indignarea, inapetenţa şi aversiunea vizavi de comportamentul tinerilor 68-işti, caracterizaţi de cei doi ca fiind nişte burghezi leneşi, drogaţi plini de mofturi…

Despre colegii de breaslă scriitoricească

Necruţător ne apare Guerne atunci când face aprecieri asupra cărţilor scrise de unii scriitori, citez: „Opera în negru” a lui Marguerite Yourcenar este livrescă, pedantă, pretenţioasă, plicticoasă, de-o vagă erudiţie, a cărei etalare prin complezenţă nu reuşeşte să mascheze ignorarea fundamentală a esenţialului” (Guerne către Cioran la 22 martie 1969). Cioran e mult mai îngăduitor cu aceeaşi scriitoare (M. Y.), el admite că romanul în chestiune este, citez, „plictisitor, dificil, thomasmanian, masiv şi chiar greu de citit, dar e de remarcat că Marguerite Yourcenar cunoaşte arta scrisului, scrie bine”…

Şi românul, şi francezul sunt de acord că Paul Valéry e prea lipsit de conţinut în ceea ce scrie, Guerne şi de astă dată e mai aspru în judecăţi decât prietenul său: el compară opera poetică a lui Valéry cu un vas bogat ornamentat pe dinafară, din conţinutul căruia însă vinul lipseşte cu desăvârşire… Avem de-a face aşadar cu un conţinător fără conţinut.

În general, prietenul lui Cioran e nemulţumit de unii dintre autorii pe care a trebuit să-i traducă, excepţie făcând Novalis la care admira spiritul latin… Rilke are o poezie „lipsită de naturaleţe (mignarde), afectată, frumoasă, sensibilă, fugitivă, lipsită de vigoare” (Guerne către Cioran).

În mai multe rânduri, Cioran se entuziasmează în faţa a ceea ce el numeşte capacitate de lucru, energie necesară scrierii unei opere atât de vaste cum este cea a amicului său Guerne, citez din nou: „1720 de pagini, unde aţi găsit forţa necesară pentru a duce la bun sfârşit o întreprindere atât de extraordinară…? Va rămâne pentru mine, nehotărâtul care sunt, un mister absolut de nepătruns sursa din care vă încărcaţi cu atâta energie… (Cioran către Guerne 25 aprilie 1965).

Viaţa celor doi scriitori, la care avem plăcerea să ne referim aici, se confundă cu opera lor, ei încearcă şi reuşesc să se contopească cu miezul creaţiei pe care o lasă posterităţii, sunt preocupaţi de a căuta mereu esenţialul în orice lucru, în orice fenomen care le trezeşte atenţia… Ceea ce află în jurul lor îi contrariază, le stârneşte neliniştea, neîmpăcarea cu lumea contemporană în care mediul natural se degradează din cauza prea desei intervenţii a omului în cadrul său, turiştii sunt pe tot locul, agricultura recurge tot mai des la substanţe chimice pentru a creşte în mod artificial producţia… În fine, totul pare să se îndrepte către o inevitabilă catastrofă… Insecuritatea domneşte în marile oraşe cum e Parisul. Cioran face unele profeţii care azi capătă o aură de realitate malefică, cu care ajungem să ne confruntăm azi, citez: „Nu vei mai putea circula peste zece ani în Paris decât cu escortă”, scria el în 1965… Ne întrebăm ce sunt, oare, camerele de luat vederi instalate cu tot mai multă insistenţă în locurile publice, decât o escortă adesea invizibilă, menită să prevină acte de vandalism şi atentate la viaţa cetăţii…? Ce sunt poliţiştii, tot mai vizibili în marile metropole…?

Şomajul – plagă a societăţii moderne

După filosoful din Răşinari, din cauza automatizării ce are loc în industrie, mase de muncitori vor ajunge pe stradă, şomajul devenind astfel inevitabil. Încă o dată, Emil Cioran se dovedeşte a fi un profet al vremurilor pe care le trăim, citat: „Atunci când muncitorii nu vor mai lucra decât câteva ore pe săptămână din cauza automatizării, ei vor reacţiona ca şi studenţii doritori să arunce totul în aer din plictis şi exasperare, din acest vid îngrozitor, fruct al leneviei (Cioran către Guerne, 16 februarie 1969).

Laitmotivul îndepărtării societăţii omeneşti de simplitate, al rupturii de vechile tradiţii, apare adesea în scrisorile trimise de Cioran. Uneori regretul după alte vremi apare nedisimulat: „Atâta vreme cât omul lucra cu propriile sale mâini şi credea în Dumnezeu, totul părea să meargă bine” (Cioran către Guerne, 27 septembrie 1969).

Ultima parte a corespondenţei lor, Cioran şi Guerne o dedică sănătăţii, avatarurilor senectuţii, care aduce cu ea suferinţă, boli şi în cele din urmă moartea. Guerne îşi aşteaptă sfârşitul cu liniştea deplină a credinciosului creştin care întrevede dincolo de hotarele vieţii pământeşti izbăvirea de suferinţă, mântuirea însemnând totodată sfârşitul marasmului existenţial îndurat pe pământ. Deja în anul de graţie 1961, Emil îl considera pe prietenul său un ales al Domnului, el scria: „În esenţă, dumneavoastră sunteţi categoric de cealaltă parte, aţi trecut acest prag al imposibilului…” Ultimul cuvânt pe care l-a rostit Armel Guerne a fost un nu hotărât adresat medicului său curant care îi propunea să se lase de urgenţă internat în spital. Ca urmare a unei rupturi de aortă, Guerne moare la 9 octombrie 1980.

După cum se ştie, Cioran avea să mai trăiască încă 15 ani, angoasa, ezitările şi scrupulozitatea lui proverbială, aveau să-i ţină mai departe lunga companie… Regretul de a fi pierdut un bun prieten va fi fost şi el prezent de-a lungul acestor ani, poate mult prea lungi şi lipsiţi de sens…

Cioran şi Guerne ne apar în lumina lungii lor corespondenţe ca fiind doi oameni care au căutat mereu drumul ce duce la esenţe, aveau în comun asumarea în cotidian a ceea ce scriau, căutau să intre în intimitatea operei lor cu toată fiinţa, scrisul era pentru ei un modus vivendi, o terapie pentru Cioran, pentru amândoi o mărturie vie a crezului îndelung elaborat ca un reflex al cunoaşterii…

Aşteptăm cu îndreptăţire apariţia versiunii româneşti a volumului „Lettres” – apariţie care sperăm să aducă bucuria descoperirii de către cititorul român a unor aspecte mai puţin cunoscute, dacă nu total necunoscute, din viaţa celor doi scriitori.

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: