Preambul (1)

Suior_Gutai_foto_Adrian Pop_7

de Mirel GIURGIU

Acolo unde simţi lumina ca fiind rostul cel dintâi şi cel din urmă al existenţei tale pământeşti, acolo unde limpidităţile ating praguri suitoare între pământ şi mare, ce cauţi, drumeţule…? În ce case vrei să intri? Ce trepte vrei să urci…? Prin ce curţi să dănţuieşti…? N-ai decât să dai colbul amintirii la o parte, să bănuieşti parfumul lumilor demult duse, s-atingi catifeaua lumilor moarte… să stai de vorbă cu duhul amintirii şi mai ales să uiţi că timpul a existat vreodată… Acolo unde Dunărea îşi vărsa odată cu apele, toate orgoliile şi înverşunările în mare, casele uitate, cu storurile trase de veacuri, dorm printre ierburile mai înalte decât ele… Au plecat demult oamenii, au înnebunit neîmpăcate atâtea destine, s-au îmbătat toţi zeii şi-au presărat prin curţi morminte… Doar pulberea-i regină peste toate…

Unde-i înţelepciunea lumii…? Mai la vale…

Aici nu există nici până unde, nici până când…? … Aici sunt doar zări îmbătate de roiuri de lumini sălbatice… Irealul e tot atât de palpabil, de inexprimabil şi de năucitor pe cât sunt de nesfârşite pământurile ce tac dincolo de orizont…

Aici există un profet solitar, un singur condamnat la-nţelepciune; el stă să-ndure desluşind toate câte sunt, câte vor veni… şi câte n-au fost niciodată… poetul…

CASA DIN MANGALIA

de Ion VINEA

Dobrogea sonoră ca lemnul de vioară
s-afundă sarcofagul între Dunăre şi mare
pe valul lui Traian.

Pe prag zebrat de drumuri vechi
la Pontul Euxin
casa cojită de crepuscul
e o epavă mai mult
fără leagăn, fără cuvânt.

De albele arşiţi măcinată
se-ntunecă-n pleoapa olanelor nocturne
şi un trecut răspunde din fiecare treaptă
gemând sub pasul rar.

Din somnul de praf al storurilor
ferestrele sorb lacrima
neplânsă a secetei…

În grădina cearcănul de granit
al fântânii păzeşte
ochiul de răcoare din pământ.
Pe arborii toamnei timpurii
se spulberă polenul sterp al pietrelor.

Unde sunt glasurile de altădată?
poate că izvorul lor mai întârzie
în umbrele rămase aci…
Doar dacă-n vis le mai poţi auzi.

Unde e cugetul acestui loc şi în cine
a luminat candela lui ascunsă?…

… S-a rezimat cu fruntea de masa de nuc,
s-a odihnit cu iedera boltită în vecie,
cărţile toate le-a citit
şi stelele una câte una.

Palid apoi de tumultul lăuntricei aurore
a răsturnat pe oglinda lui
secolele, largurile, lumile, –
şi aruncate au fost zarurile:
– până când zăbrelele înguste ale soarelui?
– până când cei trei sute de paşi la ţărmul fără pornire
şi monotonia turmă a serilor,
masca fără răspuns a localnicilor
apelul patetic al farurilor?

până când?… din cavoul vacanţelor
izbucni într-o zi de alarmă
a lui soartă cu gura de aur.

Al lui e semnul şters de pe poartă
şi cheia ruginită la intrarea spartă,
legenda ţesută de greierii lutului
şi numele lui, ca o pasăre departe.

(1923)
Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: