Ce înseamnă a fi intelectual (1)

Motto: „Prefer să găsesc o singură legătură cauzală decât
să dobândesc împărăţia perşilor” (Democrit)

de Mirel GIURGIU

In brazi-zenit_foto_Adrian Pop

În brazi – zenit (foto: Adrian Pop)

Cum se face că întrebările cele mai simple în aparenţă sunt adesea cel mai greu de satisfăcut printr-un răspuns adecvat conţinutului lor…? Cheltuim prea multă energie ca să înotăm într-un ocean de ştiri agitat de valuri mass-media pentru a mai avea răgaz pentru lucruri aureolate de nimbul Minervei. Uităm de ele, furaţi de cotidianul a toate devorator, sesizam arareori lucruri şi fenomene esenţiale ce bat la poarta gândului nostru, cum ar fi sfârşitul lumii, infinitul universului, originea cataclismelor etc.

Definiţia binelui şi a răului, cunoaşterea de sine, datoria de memorie, frumosul şi urâtul şi altele ca acestea ne par atât de banale şi de cunoscute, încât ies cu totul din sfera noastră de preocupări zilnice… Tot aşa şi cu intelectualul, cu care încă nu ne-am lămurit – de fapt orice problemă metafizică îşi află doar o rezolvare parţială – deloc exhaustivă – orice întrebare îşi află justificarea în primul rând prin faptul că este pusă, că ne frământă, răspunsurile pe care le dăm sunt adesea incomplete, false, totuşi e lăudabil faptul că am năzuit spre o rezolvare, că ţintim mai departe un ţel care va fi atins cândva, răspunsuri la neliniştile noastre sunt cu putinţă chiar din momentul în care le recunoaştem ca atare… Condiţia primă ne îndeamnă să începem să ne cunoaştem pe noi înşine – îmi pare că-l aud pe Sokrates cu al său – „gnothi se authon” – „cunoaşte-te pe tine însuţi”.

Să revenim la intelectual şi să facem un pas mai departe împreună cu filosoful Alexandru Dragomir, care ne sensibilizează asupra unor lucruri ce stau la lumina zilei şi totuşi noi trecem nepăsători pe lângă ele, având aerul că nu le vedem… Citez: „Apariţia intelectualului, în lumea greacă nu a însemnat însă apariţia unei profesii, şi anume cea de intelectual. Cel care spune că înţelegerea lumii este scopul vieţii nu-şi revendică un domeniu anume, precum astrologul sau medicul, şi nu-şi caută un loc în cetate. Nerevendicându-şi un domeniu şi un loc anume, el se opune tuturor celorlalţi, care, fiecare în parte, face ceva într-un domeniu sau altul. El se opune de fapt oricărei profesionalizări şi, indirect, el se opune cetăţii şi politicului. Exact cum s-a opus Socrate”.

Închidem citatul şi deschidem larg ferestrele discuţiilor – ale dialogului, care îşi află substanţa în sine însuşi – de data asta una miezuindă – având un buchet foarte rafinat… De unde să începem când nu ştim unde am rămas…? Ce înseamnă să fii intelectual…? Ustensilele cu care lucrează cel pe care-l numim intelectual sunt ideile, materialul pe care-l prelucrează este ştiinţa pe care şi-a însuşit-o până la un punct. Finalităţile eforturilor sale ţin de impactul ideii care motivează individul, chiar societatea din care face parte, spre umanizarea existenţei…

Fascinant este dezinteresul pentru domeniul bine precizat, refuzat de omul care gândeşte – el preferând să se mişte pe arii mari de cuprindere ale înţelesurilor ce ţin de domeniile cele mai diverse ale cunoaşterii. Pentru intelectualul autentic, detaşarea de materie nu înseamnă negarea ei, ci doar un zbor planat al gândului către zările care-i convin, spre satisfacerea acelei dorinţe de libertate de care amintea Anaxagoras. În ipostaza aceasta de căutător vizionar în câmpul neîngrădit al epistemologiei, gustând cu poftă din cele mai diferite fructe ale ei, îi recunosc mai întâi pe marii clasici, pe Eminescu, pe Eliade, Cioran, alături de Luceafărul poeziei, pe marii romantici ai secolului al XIX-lea, precum şi pe toţi visătorii începutului de veac al XX-lea, care spre sfârşitul său, a marcat o reducere drastică a numărului acestora odată cu avântul postmodernismului…

În fond, aici e vorba de umanism, de acele însuşiri fundamentale ale sufletului uman dăruite lui de intelect care este o proiecţie a infinitului în finit – adică în trupul nostru pe care tot intelectul îl conduce. Fericirea legitimă – aceea pe care orice fiinţă o caută în această viaţă – este în primul şi-n ultimul rând apanajul intelectului care animă resorturile gândirii, energiile nevăzute rămase pentru mine fără altă explicaţie decât cea de origine divină, chiar dacă, uneori, ele acţionează fără respectul cuvenit acestei fântâni fără fund din care se adapă…

VA URMA

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: