Ce înseamnă a fi intelectual (2)

bujor salbatic_foto_Adrian Pop_a

de Mirel GIURGIU

În cultura europeană, prima definiţie a intelectualului se găseşte (după Alexandru Dragomir) la Anaxagora, în fragmentul A 29 (ediţia Diel-Kranz): „Anaxagora men gar ton klazomenion ten theorian phanai tou biou telos einai kai ten apo tautes eleutherian legousin” (grec original). „Se zice că Anaxagoras din Klazomene a spus că theoria este scopul vieţii şi că din ea se naşte libertatea.”

Să luăm mai întâi prima parte a frazei. Cuvântul theoria înseamnă la propriu „vedere”. Ce înseamnă aşadar că „scopul vieţii este vederea”?

În Protrepticul lui Aristotel, există următorul fragment despre Anaxagoras: „Despre Anaxagoras se zice că, întrebat fiind care este, după el, acel lucru în vederea căruia ar alege cineva să se nască şi să trăiască, a răspuns aşa: Ca să privească cerul – theasasthasai ouranos – şi cele ce sunt pe cer: stelele, luna şi soarele, ca şi cum (după el) nimic altceva, dintre toate câte sunt, n-ar avea vreun preţ” (Aristotel citat de Alexandru Dragomir).

Ajuns aici, ar trebui să amintesc folosindu-mă încă o dată de vasta cultură elină a filosofului român (Alexandru Dragomir) – că „theoria” mai semnifică, pe lângă vedere şi înţelegere – privire a lumii –, o culme de pe care privesc cerul şi încerc să-i desluşesc tainele… Natura (physis) fiind ascunsă, după părerea lui Heraclit, e plină de enigme care devin transparente dacă ne servim de intelect-gândire. Gând, gândire, o tautologie mereu întâlnită – niciodată îndeajuns de lămurită fiindcă puţini au răbdarea să disece înţelesul ca să ajungă până la miezul dulce-amar al unui substantiv uzitat până la irosire, riscând să-şi piardă orice farmec…

Ca să limpezim apele gândirii, să-l ascultăm mai departe pe ilustrul filosof, citez din nou: „Gândesc abia atunci când gândurile mele pleacă de la mine; şi atunci creez libertatea – eleutheria. Dacă trăiesc într-o cetate condusă de un tiran, eu nu sunt, exterior, liber. Dar înlăuntrul meu zace libertatea, căci eu pot gândi, iar gândirea creează libertate. O libertate interioară, bineînţeles, dar deloc de lepădat…” Am încheiat citatul din Alexandru Dragomir (Crase banalităţi metafizice), am luat o gură de aer proaspăt şi m-am liniştit pentru o vreme aflând de la un înţelept ceea ce omisesem în atâtea rânduri să definesc cât de cât satisfăcător şi să răspund unei întrebări pe care un erou de roman şi-o pune la sfârşitul cărţii: de fapt ce-i aia un intelectual?… Mai ales că toţi – sau foarte mulţi – dorim să fim intelectuali – mergem la facultate, cucerim o diplomă, o punem în cui şi de mâine ne trezim bând cafeaua ca un intelectual, credem că ne-am ajuns scopul vieţii aflat în emanciparea socială ce presupune o anumită bunăstare materială în comparaţie cu ceilalţi… Este, oare, de-ajuns…? Fiecare are dreptul să răspundă potrivit libertăţii sale interioare, în funcţie directă de clarviziunea gândului care fabrică aceasta „eleutherie” – libertate interioară necesară unei existenţe căutătoare de rosturi nobile…

Eu ştiu doar că acum, în zori de zi, îmi pun problema sensului vieţii mele, îmi pun întrebări la care nu pot să răspund fiindcă în jurul meu e prea multă lumină, prea mult zgomot şi prea multa forfotă. Aştept să vină seara, să se stingă agitaţia din jurul meu, să coboare liniştea domoală şi atunci poate voi găsi răspunsuri care mă vor satisface doar în parte… Urmează un vis lung şi-a doua zi o iau de la început…

Lucrul cel mai uimitor la un intelectual autentic mi se pare detaşarea de materie… Aceeaşi materie de care se serveşte în fiecare zi, pe care e o disecă până în străfundurile ei, îi oferă ocazia desprinderii de contururile ei, pe măsură ce se afundă în solul cunoaşterii, el intelectualul, se înalţă spre cerul de deasupra, în care vede în mii de chipuri strălucind suprafirescul, divinul, Creatorul – cel care prin lecţia de armonie atemporală dă sens vieţii omului…

Detaşarea de materie survine în urma unui act de curaj intelectual eliberator de circumstanţe… Curajul acesta presupune asumarea şi afirmarea ideilor la care cineva a ajuns la un moment dat în urma reflecţiei îndelungate asupra existenţei, incluzând-o pe a sa proprie.

Daca ar fi sa trec la exemple concrete, m-aş referi la acei intelectuali care au preferat închisoarea avantagiilor promise de sistemul comunist în schimbul tăcerii, sau al trădării, al aderării la o ideologie străină de propriile convingeri. Daca mă cheamă Nicolae Steinhardt, înseamnă că voi folosi resursele spirituale izvorâte în mare parte din intelect, pentru a refuza să semnez o scrisoare de condamnare a celor ce fac parte din grupul Noica-Pillat – alegând astfel să-mi pe-trec (vorba lui C Noica) următorii ani, nu ştiu câţi (?)… în închisorile comuniste… Voi regăsi astfel o libertate interioară în ciuda pierderii „entelehiei” exterioare, strivite sub zidurile de la Jilava, de la Aiud, de la Gherla etc.

Intelectualul nu mi se pare a fi cel care se mândreşte cu studii, titluri şi diplome academice pentru a le instrumentaliza în scopuri ce servesc ameliorarea situaţiei sale materiale şi mai ales cucerirea unei înalte platforme în societate… După cum vedem, numărul acestor pseudoelititişti, grozavi fanfaroni, derutează, îngrijorează şi tulbură apele în societatea românească de azi.

Vom spune cu Alexandru Dragomir că intelectualul este cel care se simte în stare a face binele de care aminteşte Sokrate, după el (după Sokrate), acest bine se află la întâlnirea dintre epistemi-ştiinţe şi hedonai-plăceri, caracterizate de filosoful grec a fi „adevărate şi necesare”…

VA URMA

 

 

 

Anunțuri

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: