Tristeţi

foto_Adrian Pop_bde Mirel GIURGIU

Cad frunze,
cad fructe
cad ploi –
cad gândurile noastre
în adâncul tristeţilor din noi
şi nimeni nu vine să le ridice
să le arunce dincolo de moarte –
risipă de culori –
risipă de iubiri pierdute
pe drumuri ce duc spre nicăieri,
dorinţi clădite-n aer
cad peste noi ca săbii uitate de Damocles
deasupra ospăţului la masa cuvintelor crucificate
pe volute de cifre blestemând înţelesul în neverosimila
stană împietrită,
magmă saturnină a vremilor îşi face veacul…

În sala oglinzilor ospăţul regal se amână,
din lipsă de lumină nimic nu mai reflectă ornamentele
şi nici mesenii nu par să reflecteze la ceva,
în lipsă de idei, se bea până la căderea definitivă a cortinei –
spectacolul se amână de când actorii suferă de coşmaruri…
Unde e visul care s-alerge în pas cu viaţa..?
Arvuna de melancolii însângerate,
negrul şi roşul pe aripile însângerate
trecute peste vămi de safir…, unde se cheltuie…?
Zilele iau cu ele gândurile nerostite,
îmbrăţişările amânate,
fructele dulci şi săţioase
ce le împărţeam cu fetele frumoase…, unde-s…?
Unde călătoriile îmbarcate pe nave de vis,
Atâtea bucurii şi tristeţi laolaltă, cine le varsă-n groapa timpului…?
Ooh neînţelesul abis de dincolo de fire –
pulberea care rămâne la umbra castelului
va dăinui mai mult decât turnul –
iar cioburile de cristal mai mult decât vasul de pe masa regelui…

Azi bufonii sunt poeţi iar poeţii sunt bufoni
pe lângă care trece trenul accelerat al vieţii ăsteia
ce nu vede decât fuga către o gară incertă,
pierdută-n ceaţa depărtărilor…
Casa iluziilor se prăbuşeşte peste visătorii
care şi-au preschimbat peste noapte visele-n coşmaruri
în care biata liră îşi frânge corzile
pe care altădată creşteau versuri ca iedera pe ziduri –
impresionism la Barbizon fără penel muiat în stele
trădat de erotism desfigurând eternul
din unduirea înşelătoare a femeii
la care tocmai te duceai, copile…

N-am încotro merge de când mi-au furat Roza Vânturilor,
apune Răsăritul, Steaua Polară pierdută-i în vremuri confuze.
mai departe cad frunzele, cad ploile până când bolţile cerului
se prăbuşesc peste noi strivind sub ele gândurile noastre
ajunse pe fundul abisului de lume…
Nu-i vreme de citit eseurile lui Montaigne –
nici de purtat dialoguri cu Sokrates şi învăţăceii lui,
romanele-fluviu n-au cotă la bursa de valori –
o moară nevăzută amestecă-ntruna cenuşiul cu negrul cenuşiu
pe paleta de culori a lumii ăsteia
romantismul n-are nicio căutare –
doar aurul lui Montezuma o să liniştească furtunile din pieţe…

Austrul vuieşte, iubito,
aştept în zadar chemări dinspre tine ce nu vin,
cad ploi peste mine, cad frunze şi-n sânge-şi dau duhul copacii
când rătăcesc pe străzi pustiite şi-ţi văd faţa albă lucind în eter
„leggiadro tuo viso” – miracol de lumină ieşit din impasul gândului
pierdut în deşert…
Pe Marea cea mare rătăcesc argonauţii,
ucisă-i Medeea – şi lâna de aur nu-i de găsit…
il tuo sorriso, copilo, astrul ce suie
pe cerul himeric al sufletului meu,
il tuo sorriso – „leggiadro viso” –
potirul plin de albul feţei tale mir…

Cad frunzele grele de zilele cât anii,
ajungem cumva la capătul zilei –
vâslim curajos printre stânci de nenoroc
alunecând de-a lungul coastei colţuroase
către capătul de lume al acestui an,
trecem acum de Capul Horn,
dar mai departe, nicio busolă nu-mi arată
Capul Bunei Speranţe…

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: