DANIELA (PRIMA PARTE)

de Corina Diamanta LUPU

Corina Diamanta LupuPe Daniela mi-o voi aminti întotdeauna aşa cum am văzut-o prima dată: o fetiţă de 12 ani, desculţă, tremurând de frig, îmbrăcată într-un capot de stambă zdrenţăros şi decolorat de prea mult purtat, pe cap cu un „batic” încropit dintr-o batistă bărbătească. Era începutul lui octombrie 1989 atunci când am cunoscut-o şi mă aflam împreună cu elevii mei, printre care se număra şi ea, la practică agricolă pe câmp, la cules de arahide americane. În ziua aceea, vântul bătea rece şi tăios, cerul învolburat de nori ameninţa să se prăbuşească parcă asupra noastră, iar aerul mirosea deja a zăpadă.

O zi de practică agricolă la arahide americane

Anul şcolar 1989-1990 a început pentru mine – proaspătă profesoară de rusă şi română la o şcoală generală şi un liceu dintr-o mare comună din sudul Olteniei – cu practica agricolă. Timp de o lună încheiată, elevii de liceu şi gimnaziu, sub supravegherea cadrelor didactice, ajutau la strângerea recoltei patriei, şi abia apoi aceştia începeau propriu-zis cursurile. Aşa se face că după două săptămâni la cules de vie, au urmat încă două săptămâni la strâns de arahide americane. Dacă la vie mai fusese cum mai fusese, pentru că vremea ţinuse cu noi, la arahide timpul se schimbase brusc, odată cu întâi octombrie. Astfel, după ce cu doar 24 de ore în urmă un soare arzător pârjolise totul în jur, noaptea adusese cu sine o ploaie rece şi măruntă, cernută cu dărnicie până în zori.

Dimineaţa primei zile de practică la arahide americane s-a arătat dezbrăcată de strălucire, într-o lumină mohorâtă. Văzând cum stau lucrurile, m-am îmbrăcat gros, mi-am încălţat cizmele de cauciuc şi am plecat spre şcoală. În poarta şcolii trăsese deja unul dintre tractoarele cu care urma să fim transportaţi spre câmpul de arahide, iar copiii aşteptau frumos aliniaţi, fiecare cu câte o găleată în mână, să se suie în remorcă. După ce m-am asigurat că toţi elevii ce îmi fuseseră repartizaţi se cocoţaseră în remorcă, m-am urcat şi eu în cabină, pe scaunul de lângă tractorist. Cu chiu cu vai, printre hârtoape şi hurducături, cu o viteză de melc, am ajuns la locul faptei. Am coborât cu toţii din tractor şi ne-am grupat, aşteptând ca inginerul agronom să ne îndrume spre parcela pe care trebuia să o recoltăm. Între timp, au mai sosit pe câmp şi alţi şcolari şi profesori.

Cu ochi albaştri şi în picioarele goale

Agronomul, un om cu experienţă în ale câmpului de arahide americane, ne-a explicat cum să procedăm pentru a dezghioca din pământ preţioasele roade ce urmau să plece la export peste mări şi ţări. Instructajul fiind gata, nu mai rămânea decât să trecem la treabă. În acel moment, în rândul elevilor, obişnuiţi cu ritualul practicii agricole din anii trecuţi, s-a produs o vânzoleală: ca la o comandă neauzită, aceştia au rupt rândurile şi au luat-o la fugă spre parcelă. Brusc, m-am aflat în urma lor, alături de alte profesoare, de directorul şcolii şi de agronom. Lângă mine s-a aciuiat o fetiţă pe care nu o observasem până atunci şi care nu se lipise de ceata ce o luase la picior puţin mai devreme. Înaltă, bine făcută, cu ochi albaştri, faţă de păpuşă şi păr şaten ondulat, aceasta tremura din tot corpul, vânătă de frig, în timp ce vântul rece îi umfla cârpa de veşmânt pe care o purta; picioarele goale i se făcuseră negre, iar mâinile i se încleştaseră, albe, pe mânerul găleţii. „Doamne, ce frumoasă e!”, mi-am spus privindu-i chipul, pentru ca în clipa următoare să nu mă pot opri să mă întreb în gând: „Oare măcar chiloţi o fi având fetiţa asta pe ea?”

„Pe ea o creşte bunică-su”

Mi-am dezbrăcat imediat pardesiul şi apoi vesta de lână pe care o purtam pe sub el. Întorcându-mă spre ea, i-am oferit-o.

– Ţine, i-am spus, îmbracă-te, o să te îmbolnăveşti dacă nu îţi iei o haină mai groasă pe tine!

Copila m-a privit scurt, cu o demnitate hotărâtă în ochii ei albaştri şi apoi a început să alerge spre parcelă, lăsându-mă cu mâna întinsă. Am pornit-o după ea.

– Nu vreau să îţi fac rău, i-am spus, te rog, pune vesta pe tine. Cum te cheamă şi în ce clasă eşti?
– Daniela, mi-a răspuns ea tăios, sunt la a şasea B.

Am obligat-o să îmbrace vesta. Între timp, sosiseră lângă noi şi celelalte profesoare.

– Lăsa-ţi-o, domnişoară, în pace şi nu îi mai tot căutaţi ăsteia în coarne, a spus una dintre ele. Nu păţeşte asta nimic, e învăţată cu frigul.
– N-are părinţi?, am întrebat-o eu, prefăcându-mă că nu auzisem ce spusese.
– N-are, mă-sa muri din beţie, a lovit-o tractorul, iar ta-su să duse pe lumea ailaltă tot de prea mult trăscău. Pe ea o creşte bunică-su.

Haine de la Bucureşti

N-am mai zis nimic. Mă gândeam la cocioaba în care locuia probabil Daniela, singură cu un bătrân, lipsită de dragostea mamei, de grija tatălui, fără nicio bucurie. Parcă aerul îmi era greu la respirat şi totul în jur suna a batjocură, a cruzime, a dispreţ. O priveam pe Daniela cum aduna arahide, rebegită de frig, dar dârză, luptându-se să nu arate cât de mult se temea de desconsiderarea nemiloasă a colegilor şi a profesorilor.

La sfârşitul zilei de practică, nu i-am mai cerut Danielei să îmi dea înapoi vesta pe care i-o împrumutasem de dimineaţă, cu toate că ea a venit să mi-o aducă. Seara, m-am grăbit să merg la poştă, să sun la Bucureşti. Le-am povestit părinţilor mei de Daniela şi i-am rugat ca până la sfârşitul săptămânii, când reveneam acasă, să îmi pregătească un pachet în care să pună hainele pe care eu nu le mai purtam, pentru a i le aduce ei.

Cadou de la domnişoara profesoară

Un pardesiu cumpărat de la Romarta Copiilor, un basc tricotat, luat de la Eva, cu care făcusem furori în liceu, un hanorac de blană, ghete tip adidas, bluze cu imprimeuri vesele, pantaloni eleganţi şi sport, pantofi şi cizme de piele, acestea au fost câteva din articolele de îmbrăcăminte pe care i le-am dăruit Danielei săptămâna următoare. Vestimentaţia ei era diferită acum de a celorlalţi copii din comună. Daniela era curată şi frumoasă şi hainele veneau bine pe ea, aşa că atunci când ieşea pe stradă, stârnea mirarea şi invidia celor ce o vedeau. Din sărăntoaca pe care nu dădea nimeni un ban măcar, fetiţa aceasta se transformase într-o mică domnişoară prezentabilă, care nu putea rămâne neobservată.

– De unde ai, fă, hainele astea de pe tine? Ţi le cumpăraşi tu?, era întrebată pe uliţă Daniela, la tot pasul.
– Mi le dădu domnişoara profesoară, răspundea ea, fără să se lase intimidată, chiar mândră de ceea ce i se întâmplase.
– Şi nu-ţi luă, fă, bani pe ele, nu te puse la treabă?, continua dialogul. Ţi le dădu domnişoara, ţie, una de la ţară, doar aşa, că îi plăcu de tine?
– Da, domnişoara profesoară mi le aduse cadou, răspundea Daniela, cu ochii măriţi a mirare şi cu o şiretenie naivă în glas.

„E bună de muncă”

Peste câteva zile, la ore, am început să primesc solicitări:

– Domnişoara profesoară, dacă mai aveţi pe acasă haine pe care nu le mai purtaţi, ni le daţi nouă? Că şi noi suntem amărâţi, nu doar asta.

„Amărâţii” aveau casă cu etaj, găini în bătătură, porci în coteţ, hambarul plin cu de toate şi Dacia în garaj.

– De ce nu o chemaţi să vă muncească, domnişoară?, a deschis într-o zi, în cancelarie, discuţia, o profesoară mai înfiptă. Zău aşa, o umplurăţi pe asta de haine şi să nu îi cereţi nimic în schimb?
– Aşa e, i-au ţinut isonul colegele, chemaţi-o să vă facă treabă în casă, e bună de muncă.
– Să pun la muncă un copil?, le-am întrebat. Şi pentru ce, pentru nişte zdrenţe, pentru nişte vechituri?
– Ce vechituri, domnişoară, alea nu sunt vechituri! Îi dădui şi eu ăsteia câte ceva mai demult şi o mai chem şi acum de îmi sapă în grădină, a sărit cu gura altă profesoară.
– Bine, am încheiat eu conversaţia, o voi chema la mine, dar nu ca să muncească. O s-o ajut la lecţii. Vreau să recupereze, să înveţe bine, să facă şcoală. Daniela are minte, e deşteaptă şi harnică.

Bucureşti
31 iulie 2012

One Response to DANIELA (PRIMA PARTE)

  1. Dr.Mirel Giurgiu spune:

    M-ati emotionat si m-ati pus pe ganduri in acelasi timp …Inainte de a citi partea a doua-ma intreb cum de este posibil, ca un popor marcat de crestinism si de o bunatate proverbiala a inimii-sa aiba in mijlocul lui atatia oameni fara suflet,meschini arghirofili,cum sunt aceste profesoare,colegele dumneavoastra …? Textul are certa valoare literara,emotioneaza si mai ales ne obliga pe toti la o reflectie reinnoita vis a vis de conditia celui sarac,lipsit de mijloace,avand o ereditate controversata…copil ,lipsit de afectiune…..Trebuie oare sa-l dispretuim…?Sa-l exploatam…?
    In ce fel trebuie sa ne aratam „superioritatea „de la inaltimea careia ne erijam in judecatori ..?Acest personaj -Daniela -minunat creionat pana aici -imi aduce aminte de altele pe care pe nedrept le dam uitarii..
    Va multumesc doamna Corina.
    cu mult respect,
    Mirel Giurgiu

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: