ÎNSCRIS ÎN GENE

de Gabriela Genţiana Groza

__Gabriela_Gentiana_GrozaCiteam cu nesaţ literatura potrivită vârstei mele de copil, eram fascinată de povestiri, recitam cu plăcere poezii şi, de ce să nu recunosc, mă depărtam uşurel de disciplinele ştiinţifice. Tatăl meu, preotul poet Nicolae Martinescu era mulţumit, având o moştenitoare a talentului său literar. Eu am fost singura dintre cei cinci copii ai săi înclinată spre literatură. Mama, care mi-a fost învăţătoare, spera să mă preocup şi de matematică, ştiinţe ale naturii, ştiind că voi avea nevoie să mă descurc mai apoi la examene. Aşa că, de voie, de nevoie, am învăţat bine şi la materiile care mă atrăgeau mai puţin. Îmi plăcea să o ascult pe buna mea învăţătoare, fermă de altfel, nu puteam să o dezamăgesc. Cum îmi amintea uneori: „tu să fii un exemplu”… Şi eu aşa voiam să fiu şi chiar să devin ca ea dăscăliţă.

Încă din anii de gimnaziu, compuneam poezii. Le ofeream colegelor mele, pe câte o foiţă de hârtie, câte o dedicaţie, de care mi-au amintit ele mai târziu, la întâlnirile noastre ocazionale.

Formarea mea pentru scris s-a petrecut însă în anii de liceu. Am avut dascăli buni de limba română şi literatura română. Cel care m-a impulsionat cel mai mult a fost dirigintele meu Constantin Enciu, el însuşi autor de articole în reviste şi eseist. La Liceul „Mihai Viteazul” din Ploieşti publicam poezii la gazeta de perete intitulată „Lamura”. Am participat la concursurile despre viaţa şi opera lui Mihail Eminescu şi Ion Luca Caragiale, la care m-am remarcat situându-mă pe locurile fruntaşe. Am reprezentat bine Liceul nostru la concursul „Drumeţii veseli” cu tema: „Puşkin în literatură şi muzică”, transmis la radio. Eram stimulată să compun şi mi se recunoştea talentul. Mai dificil a fost când la unul dintre concursurile de creaţie literară pe oraş am fost trecută pe locul al doilea deşi lucrarea mea a ieşit în evidenţă ca fiind de departe cea mai bună şi, mai ales, originală. A doua zi după corectarea lucrării, m-a oprit pe stradă una dintre profesoarele de română din Liceu care fusese în comisia de corectare. ,,Să ştii, Gabriela, că lucrarea ta a fost cea mai bună. Am fost însă obligaţi să te trecem pe locul al doilea, cred că ştii pentru ce, eşti fiică de preot. ” Trebuie să arăt că acestea se petreceau înainte de 1960. Pentru moment, nu am dat mare importanţă, doar premiul al doilea, la aşa o concurenţă, era ceva! În clasa a X-a, la cercul profesorilor de limba latină care s-a ţinut la noi la Liceu, am recitat o poezie scrisă de mine, o odă închinată lui Publius Ovidius Naso, poetul exilat la Pontul Euxin. Eram de-a dreptul îndrăgostită de opera ovidiană. Scandam, transpusă, nostalgicele versuri care zugrăveau durerea despărţirii de frumoasa lui Romă, surghiunit pentru „carmen et eror”, poezia şi o altă greşeală… „Cum subit illius tristissima noctis imago / quae mihi supremum tempus in Urbe fuit… ”, îşi deplângea soarta, amintindu-şi de ultima sa noapte petrecută în oraşul lui scump. Scrisă din suflet, oda mea „Ad tuam statuam” a plăcut profesorilor de latină şi a fost publicată într-o revistă din Bucureşti. Tot din liceu, îmi amintesc o mică întâmplare care a avut ecou asupra mea ca viitor condeier. La un control mai amănunţit al stării noastre de sănătate, ne-a examinat un medic, căruia i s-a spus că sunt poetă. M-a întrebat ce scriu şi dacă am citit poezii scrise de Octavian Goga. Nu auzisem de poet, spre dezamăgirea lui, pe care şi-a manifestat-o, fără să mă menajeze. Mi-a cerut să compun pe loc câteva versuri. Am scris o strofă, mi-a urat să am inspiraţie, dar mi-a recomandat să citesc şi opera „poetului pătimirii noastre”. Am înţeles atunci că scrisul nu-i o jucărie şi m-a făcut responsabilă pentru ce avea să urmeze în privinţa statutului meu de „mare poetă”. M-am înscris la Cenaclul literar de la Palatul Culturii din Ploieşti. Eram singura elevă printre profesori şi medici cu talent literar care se întruneau periodic şi se evaluau reciproc. Aflaţi într-o „congregaţie” specială, aproape că mă intimidau. A fost însă pentru mine o reală experienţă. M-au ţinut lângă ei şi mi-au mângâiat micile mele aripioare de poet dar care mă făceau să simt că pot să scriu în continuare.

Partea următoare a existenţei mele de după Bacalaureat nu mai are vreo legătură cu scrisul. Au fost câţiva ani nebuloşi. Deşi absolvisem cu medie mare, care mă plasa printre primii elevi din clasă, odată ieşită din Liceul care mă apreciase pentru talentul literar, uşile pentru studiul universitar mi-erau zăvorâte; mie şi altora ca mine, cu „origine nesănătoasă”. Am dat examen prima dată la facultatea de Filologie secţia română-engleză. Nu am intrat. Dosarul meu era pus cumva deoparte. Mi se spunea că am luat medie mare, mai ales la disciplinele umaniste, dar deocamdată nu e loc. Am încercat timp de doi ani la diverse alte facultăţi, fără succes. La şcoli postliceale, zadarnic! Am fost doi ani la Preventoriul postcură TBC din localitatea Măneşti, judeţul Prahova, profesoară suplinitoare. Predam elevilor veniţi acolo pentru întremare, discipline umaniste. Copiii erau cazaţi în castelul boierului Calimachi, aflat în mijlocul unui frumos parc dendrologic de care mi-amintesc şi acum. Iubeam elevii care se ataşau de noi, educatorii de ocazie, care ţineam locul părinţilor aflaţi în toate colţurile ţării.

În 1962 am intrat în fine la Facultatea de Ştiinţe Naturale şi Agricole. Şi astfel, m-am depărtat fără să vreau de profesiunea care simţeam că mă prinde şi o aveam înscrisă în gene. Mă întâlnea uneori câte un fost profesor sau coleg care mă întrebau: ,,tu mai scrii?” Parcă era vorba de altcineva… nu de mine! Profesiunea pe care aveam să o slujesc ca o adevărată vestală mi-a procurat cele mai interesante momente din viaţă. Mi-am completat studiile la Facultatea de Biologie, mi-am luat cu succes gradele didactice. Am format generaţii de elevi, mi-a plăcut enorm ce am făcut. Am avut succes la Olimpiada Naţională, am instruit elevii pentru acordarea de prim ajutor, alături de medici şi asistente, fiind recompensată cu medalii de bronz, argint şi aur, de-a lungul întregii mele cariere. Cum era să mă mai gândesc la o altă profesie?

Şi totuşi… dorul de a scrie a sosit pe neaşteptate, după 1990, când le dedicam elevilor câte o epigramă, aşa ca la Faza Naţională a Sanitarilor Pricepuţi de la Poiana Pinului, Buzău, când una dintre elevele din echipajul Liceului „George Coşbuc”, care reprezenta judeţul Cluj, a anunţat că: „ne va recita doamna Groza, epigramista noastră”. Sau după episodul petrecut la Magazinul din cartierul clujean unde locuiam când mi-am auzit recitate clar şi tare versurile mele dedicate adolescenţilor de către un fost elev, care şi-a făcut astfel cunoscută bucuria de a ne reîntâlni… Şi după câte alte surprize trăite de mine alături de cei pe care îi surprindeam scriind poezii ocazionale!

Am început, într-un cuvânt, să compun spontan, la chemarea unui impuls izvorând din suflet, din dorinţa mea de a-i face pe colegi şi pe elevi să treacă mai uşor amărăciunile acelor zile de după 1989. Nu exagerez dacă spun că am simţit o transformare anume, ceva care-mi dădea un suflu nou, pe care nu îl simţisem până atunci. Scriam cu uşurinţă, ba am început să şi public, mai ales epigramă, în revistele locale. În 1994 am publicat primul meu volum de versuri „Pe punte… peste punţi” sub pseudonimul Genţiana. Am fost plăcut surprinsă de interesul pe care l-am stârnit în rândul colegilor profesori, dar şi al elevilor, de mulţimea celor care veneau la lansarea cărţilor mele. Rolul soţului meu şi al fiilor mei a fost de asemenea hotărâtor în evoluţia mea ca scriitoare; m-au înţeles şi m-au sprijinit cu înţelegere. Pot spune acum, după mulţi ani, că am avut de partea mea norocul de a fi în preajma unor oameni deosebiţi, care m-au determinat să-mi şlefuiesc condeiul. A urmat publicarea celor peste 17 volume de poezie, proză scurtă, haiku şi epigramă. Apoi, ceva premii, dintre care cel din Japonia, premiul al doilea „Kusamakura” pentru haiku, îl consider mai important. Cum, oare, aş fi evoluat dacă reuşeam să intru la Filologie? Nu ştiu, şi cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost în favoarea mea. Chiar şi umilinţele la care am fost supusă la un moment dat m-au impulsionat, fiindcă îmi place să scriu.

Sunt profund recunoscătoare colegilor de breaslă din Uniunea Scriitorilor, filiala Cluj a cărei membră sunt. Am beneficiat de apropierea scriitoarei Irina Petraş, eminentă personalitate în literatură, căreia îi sunt profund recunoscătoare. Sunt convinsă acum că, deşi talentul e înscris în unele gene din configuraţia ADN, fără influenţa mediului, fără strădanie şi seriozitate, n-aş fi reuşit să las o urmă în constelaţia condeierilor.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: