Ce înseamnă a fi intelectual (4)

foto_Adrian Pop2

Epilog

Motto: „Un om fără tabuuri la vedere, fără fasoane, fără cultul gesticulaţiei statuare.
Nu-şi etala metafizica, nu atrăgea atenţia cu prefăcută nonşalanţă asupra subteranelor
sale de competenţă
” (Andrei Pleşu despre filosoful Alexandru Dragomir)

de Mirel GIURGIU

Intelectualul văzut cu ochiul inimii – cel căruia îi închin timpul şi gândul meu acum – este un om pe cât de înzestrat, pe atât de modest. El este un preot ce slujeşte din convingere pe altarul cunoaşterii îmbrăcat întotdeauna în haina modestiei. Caută să descopere înţelesul vieţii în tot ce are ea mai plin de miez, mai saturat de esenţe rare. Se spune că „modestia şade bine tânărului” – îmi permit să adaug că modestia şade bine oricui – indiferent de vârstă, preocupări şi realizări.

Am cunoscut de-a lungul vieţii mele profesori, ingineri, avocaţi ce nu vorbeau niciodată despre ei înşişi. Abia la despărţire, gazda îmi spunea:  Ştii cu cine ai vorbit? – Sigur că da –răspundeam, am vorbit cu domnul, doamna Popescu-Ionescu-Ardeleanu sau Moldoveanu-etc. Ei, da, dar ştii că domnul, doamna, continua gazda întâlnirii, e inventator, a scris cărţi, a primit laude, titluri şi premii în ţară şi străinătate etc? – Sunt uimit de ce-mi spuneţi – răspundeam – domnul (doamna) n-a pomenit nimic din toate astea şi doar am stat o seară întreagă de vorbă despre câte-n luna şi stele!

Sublimarea unor însuşiri proprii intelectualului de clasă am găsit-o întrupată în persoana unui filosof român – cvasinecunoscut publicului larg românesc, în ciuda trecerii timpului şi a valorii lui intrinseci recunoscute de Constantin Noica, Heidegger şi alţi mari corifei ai spiritului. L-am numit în câteva rânduri în textele precedente, încercând mereu să evit, uneori fără succes, superlativele la adresa dânsului. E vorba de cugetătorul nepereche numit Alexandru Dragomir.

Navigator solitar pe mările gândirii – omul pe care îţi vine să-l iei cu tine pe o insulă pustie şi să stai de vorbă cu el tot restul vieţii tale, fără teama de-a cădea-n plictis vreodată. Filosof –prieten al înţelepciunii, fără să o trădeze vreodată de dragul de a se urca mai sus pe scara socială a timpului – în fine, omul care a gândit mereu rostul existenţei dar nu a publicat nimic în timpul vieţii – acesta este, pe scurt, Alexandru Dragomir. A făcut studii de drept şi filosofie la Universitatea din Bucureşti – după care a fost admis în cercul restrâns, foarte select, al membrilor acelui „Philosophisches Seminar”, care în anii ’30 era o treaptă înaltă ce ducea spre cucerirea doctoratului în filosofie susţinut la Freiburg la catedra condusă de celebrul Heidegger.

Dar, vorba cronicarului care ne învaţă că „nu vremile sunt sub om ci bietul om sub vremi” –se adevereşte şi în cazul lui Dragomir care, în ciuda calităţilor excepţionale de gânditor original, apreciat de maestrul său german, părăseşte în anul 1943 seminarul, înainte de aşi fi luat doctoratul, fiind încorporat în armată şi trimis pe front în războiul mondial. Nu va mai reveni niciodată la Freiburg, ghilotina sovieto-comunistă căzând peste România, tânărul nu se va mai ocupa de filosofie decât în mod clandestin – „fenomenologia spiritului” heideggerian nu avea ce căuta în societatea stalinisto-comunistă a anilor postbelici. Aşa se face că îl regăsim pe doctorandul nostru în postura omului care, pentru a-şi asigura traiul zilnic, va practica tot felul de mici meserii, de multe ori fiind nevoit să schimbe după câteva luni şi locul, şi ocupaţia sa zilnică: magaziner, funcţionar la serviciul de achiziţii-vânzări, sudor, redactor, merceolog, economist etc.

Trăind ca un apostol, retras în sine, plin de modestie în traiul de zi cu zi, nimic nu lăsa să se întrevadă în el filosoful excepţional care era, mai ales că-n tot timpul vieţii nu a publicat nimic. Este meritul lui Gabriel Liiceanu şi al editurii Humanitas pe care o conduce faptul de a fi recuperat post-mortem circa 90 de caiete conţinând reflecţiile, gândurile, definiţiile şi aforismele unei minţi demne de panteonul culturii româneşti în orizontul european al cugetării filosofice.

Ceea ce face originalitatea gândirii lui Alexandru Dragomir este abordarea interogativă a unor subiecte pe care noi le considerăm a fi demult lămurite, căzute în banalitatea aprecierilor noastre, teme asupra cărora credem că s-au dat demult răspunsuri cuvenite. Şi totuşi filosoful se întreabă:

– Pădurea un oraş al copacilor?
– Până la ce nivel individuăm?
– Care este relaţia între „eu cu mine” şi timp?
– Viaţa este existenţa care merge, sau existenţa care merge, asta e viaţa?

Aceste întrebări şi multe altele la care încearcă şi reuşeşte să-şi dea răspunsuri, abordează aşa-numitele „evidenţe” – lucruri pe care le sesizăm cu simţurile şi le clarificăm în mintea noastră folosindu-ne de cunoştinţe anterioare şi de raţiune. Păream că ştim de mult ce vrea să spună Caragiale în capodopera sa „O scrisoare pierduta”, până când îl întâlnim pe Dragomir cel din „Crase banalităţi metafizice”, care se întreabă şi ne întreabă: „Care este configuraţia provinciei”? – Răspunsul este o interpretare platoniciană a celebrei piese, în care descoperim un univers impresionant al problematicilor existenţiale. Cărţile care au rezultat din oboselile de selectare şi redactare ale celor 90 de caiete pline de note ne uimesc prin armonia instaurată între limpezimea judecăţii şi adâncimea transcendentalului – amândouă flori înmiresmate ale gândirii lui Dragomir. Ele merită a fi descoperite, citite şi recitite de către orice intelectual consacrat sau în devenire.

„Crase banalităţi metafizice”, volumul intitulat „Seminţe” şi tot ce a apărut postum din ceea ce a gândit vreme de decenii Al. Dragomir ne poartă în „Terra Mirabilis” a filosofiei apropiate de conţinutul vieţii fiecăruia dintre noi. O filosofie care încearcă să răspundă întrebărilor fundamentale de tipul „de unde vin şi încotro mă îndrept?” „Care este rostul vieţii omului?” etc. În acelaşi timp, autorul ne oferă accesul la un alt tip de abordare a filosofiei decât am fost obişnuiţi până acum: „Am vrut oarecum să se priceapă că filosofia nu e chestie care tratează despre problema infinitului în paralogismele raţiunii pure la Kant. Nu, nu! E o chestie de aici în imediat. Ea trebuie gândită «hic et nunc». Tocmai de aceea nu poţi trăi fără să faci filosofie” – citat din Alexandu Dragomir.

Mirajul ideilor – adevărat răsfăţ al gândirii resimţit pe tot parcursul lecturii cărţilor susamintite mă reconfortează în descoperirea trăsăturilor intelectualului pe care m-am străduit să le înfăţişez cititorilor în episoadele care au precedat acest text de încheiere. Ţesătura textuală este îndatorată modestiei, competenţei, dăruirii, alterităţii, generozităţii şi, nu în ultimul rând, adevăratului patriotism asumat tuturor trăirilor şi faptelor care definesc paradigma intelectualului pentru care pledam.

BIBLIOGRAFIE:
Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2004.
Alexandru Dragomir, Crase banalităţi metafizice, Bucureşti, Humanitas, 2010. (Eu am citit ediţia din anul 2010)
Alexandru Dragomir, Seminţe, Bucureşti, Humanitas, 2008.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: