ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

de Nicolae ŞTEF (Strasbourg)

Epicurianul: Într-o asemenea spirală, ar fi desuet şi

fără bun-simţ să excludem roata sau banul de la o numire

regală. Chiar dacă un teocrat le-ar desconsidera pe

motive de perisabilitate, am putea spune că dreptatea

lui s-ar rezuma la insul luat individual în static, dar nu şi

în punctul istoric de dăinuire a neamului într-un alt

neam. Astfel rostesc: Printre zecile de mii de frânturi

care au zguduit mişcarea umanităţii, ar fi indicat să întrebăm

care ar fi ideea supremă, singura şi privitoare de

sus, cuprinzătoarea tuturor celorlalte faceri mentale?

Această întâietate am zice că se leagă de o forţă

axiologică proprie, un fel de mecanism integru de

autoguvernare ce nu necesită nici o formă de subordonare.

De aici pleacă aspectul de bază care ipso facto o

separă. Dar ecartul e doar o înălţare întrucât această

idee căutată este supremă. Reformulând inocenţa

precedentă, propun următoarea: Care idee ar fi în stare

să domine oricare altă idee reprodusă sau creată de ins?

Totuşi, ideile nu pot fi continuate sau amintite în

lipsa unui afect, fie el ură sau dragoste cruntă. Ideile se

raportează prin simţ ceea ce ne îndeamnă a spune

convingeri şi nu idei. Mai mult, traiectul de simţ îi

conferă o individualizare, o atestare că e ştiută. Am fi

înclinaţi a crede că o astfel de calitate supremă se

scindează în părţi spre convingeri şi convingeri.

Motricitatea ei se impune din diverse raţiuni:

individualitatea ei plezneşte, stabilitatea întărită o face

să valseze deasupra cronosului şi a felului de om ataşat.

Mobilitatea o ajută sporit să revină şi/sau să se

regăsească în ins. Însă, raţionamentul acesta scurt se

izbeşte de zidul ivirii, al modului de a o descoperi şi a o

predispune la uz.

Empiristul: Dimensiunea descoperii reprezintă temelia

oricărei religii. În ceea ce priveşte convingerea mobilă

supremă, ea trebuie supusă exerciţiului. Altfel spus, unei

verificări a forţei sale de a înlătura importanţa oricărei

convingeri de natură minoră. Actul edificator este cel mai

bine înfăţişat în cadrul acelor contexte extreme când

decizia sau cuvântarea proclamă marea idee.

Venise odată muţenia înaintea unor trei femei,

apucată să le treacă peste cerc direct în jos la cel

îngheţat.

– Tu, femeie ştearsă, ce-ţi alegi a fi cu tine-n veci că

ţi-e timpul să îngheţi?

– Crucea.

– Iar tu, îndestulată şi plină de încă alte foi?

– Banul.

– Tu, ultima din cele trei, nu ai nimic. Rămâi şi

caută încă. Iar dacă va fi să găseşti ceva care să se lege

de tine, până şi crusta idioţeniei, să nu mă chemi, căci

voi şti eu când s-a prins de tine!

Variaţiile umane împing unitatea spre dislocare.

Am zice o scindare de la individ la individ a convingerii

supreme pe care noi o căutăm. Fiindu-i dat omului

atributul de a hotărî, eleganţa de a avea un singur crez

rămâne un lux pentru epicurian, însă pentru pustnici şi

cei cumpătaţi este doar o normă clară de vieţuire. Pe un

asemenea ansamblu diferenţiator, eficacitatea jocului

edificator pare nulă. Totuşi, acea convingere există. O

alegem sau o dobândim.

Dacă am impune analiza per capita şi nu per integrum,

poate că exerciţiul ar fi mai coerent în obţinerea acelui

lucru suprem. Ceea ce ar fi de înţeles este că asimilând

omul în simplitatea sau absconsul său, îndepărtându-ne

de la regimul de catalogare, convingerea mobilă capătă

formă, însă nu şi conţinut, datorită criteriului variaţiei

ca armă evolutivă. În schimb, semizeii sau natura observatorului

plin de sine poate să cizeleze o convingere

divină pentru toţi de alt fel şi deasupra altor viziuni ce

ţin de specificul colectiv. În ultimul caz, vorbim de

unicitate, în timp ce în primul ne mulţumim cu

unicitatea nuanţată.

Apologetul: Fascinaţia adevărului ne educă. Nimic

nu corijează mai rapid comportamentul nostru decât

înştiinţarea unei certitudini în privinţa căreia putem

jongla liberi şi siguri. Astfel putem naşte un frumos de

care să ne ataşăm, lăudându-l, slăvindu-l. Dacă teza

existenţială a empiristului stăpâneşte pe deplin oricare

atac sofist, cutezăm să cerem un pro adevăr pentru

această convingere mobilă. Cât timp siguranţa este

îndesată în ea, inşii vor fi dispuşi să o urmeze.

Preamărirea se poate realiza prin adevăr. Probabil

singurul mijloc eficient de a extrage fanatismul sau

credinţa este definitivat prin această trăsătură. Doar aşa

sunt împlinite condiţiile care permit un ataşament faţă

de convingere. Am spune că legătura nou creată ar

asigura potenţa unei autoidentificări cu ideea

susmenţionată. Divinizând, devii fie adept ori luptător,

fie zeu/semizeu.

Totuşi, ceea ce scapă des privitorilor de uman este

că divinizarea depăşeşte pragul unilateral încât până şi

contrariul sau anticontratriul poate fi luat în sfera ei.

Maşinăria aceasta răsucită de om este aptă de orice

convingere. Plasându-ne înaintea adevărului nostru, ne

punem în vieţuire şi vieţuim neamuri, familii şi clase

sociale. Ar trebuie să fie încântător să dispunem de o

singură legitate-idee care să fie, în concept, aceeaşi

pentru fiecare. Probabil omul şi-ar opri evoluţia,

probabil ar atinge pragul limită al perfecţiunii. Dar

pentru o aşa măreţie insul ar trebui să tindă spre omul

vertical, pentru că deviaţiile lăturalnice fără o precizie îl

împing spre searbăda stagnare. Chiar şi după împlinirea

acestei idealităţi, confruntarea cu lenea ar fi inevitabilă.

Ciudată minunăţie de adevăr!

Trântorul: Vocile care compun doctrina se dezic

mereu, ele între ele. Mobilitatea convingerii pe care o

căutăm ar putea fi mult prea istovitoare pentru omulmediu,

cel care susţine continuitatea regnului. Dacă am

creiona adevărul în termeni probabilistici, l-am face

inutil şi poate că doleanţa apologetului ar deveni un

abuz de cuvinte.

Încropirea sau finisarea unor convingeri cât mai

elitiste ne-ar strica scena vieţii prin prisma fragmentării

în cei care pot, care nu vor, care vor, care nu ştiu sau

ştiu, care nu pot. Sunt mulţi în spatele pietrelor, lăsaţi-le

liniştea siguranţei că acele biete convingeri ce le îndrumă

pasul sunt parţial de bun-simţ.

Optica practică necesită ani pentru crearea unei

singure norme comune care să fie şi aptă să se

regăsească în fiecare ins, oricând prin naştere şi încheiere.

Dacă se cer munci interioare pentru arhitectura

unei asemenea construcţii, trântorimea ar deveni deviza

majorităţii. Dacă unul-câţiva pot descoperi ori făuri

convingerea supremă, să o facă, dar nu cereţi mulţimii

să renunţe la jocul greu al supravieţuirii şi/sau al

îndestulării. Iar dacă ideea aceasta regală s-ar ivi de la

sine, cu atât mai bine pentru cei de jos, înapoiaţi sau

limitaţi.

Există mult prea multe formalităţi de care trebuie

să se izbească naţiunile lumii şi care împiedică agregarea

tuturor concepţiilor într-una singură care să joace un

rol de numitor sau bază de raportare în termeni empirişti.

Este suficient faptul că necesitatea umană e mult

prea variată. Doar dacă numărul inşilor ar fi unu, atunci

cu siguranţă că ea, convingerea noastră, ar fi lesne de

reperat. Apropiindu-ne de aceste dificultăţi, am găsi o

istovire în van, întrucât beneficiile găsirii ar rămâne la

îndemâna unor epicurieni. Singura utilitate întrezărită în

mod clar este că ar ajuta la identificarea noastră ca entitate.

În perfecţiunea susţinută de apologet cred cei cu

voinţă, predispuşi la greul înălţării, nu şi cei slabi,

odihniţi şi mulţumiţi. Chiar dacă aceasta ar fi atinsă, toţi

am fi trântori inactivi, înglodaţi şi fixaţi că uzualul nu

mai este obligatoriu.

Artistul: Lenea infantilă este cea mai bună scuză,

dacă nu eşti cel matur. Depăşirea esenţei reprezintă

mult mai mult decât o banală identificare inter alia.

Plecând de la momentul atingerii acelei perfecţiuni,

fiecare gest devine semn de artă pură. Imaginea noastră

copleşită de forţa unei convingeri poate împinge

vieţuirea zilnică în operă vizuală. Toate liniile care s-ar

ivi din noi ar fi de neconfundat. Astfel că va fi belşug

pentru toţi cei din tagma umană. Vorbim aici de o

motricitate unică. Creaţiile noastre nu ar mai putea fi

duplicate. Cu o aşa forţă expresivă, empiristul şi-ar

pune analiticul în slujbă mereu, epicurianul pofta,

apologetul lauda, trântorul naiva-i lene; deci toţi ne-am

primi crucea, chiar şi muţenia pe bătrâna strâmtoare

intelectuală.

Din zecile de mişcări produse de acest scop, ar

exista premise pentru o depăşire a armoniei celeste.

Statutul de figurant ar deveni caduc, ceea ce lasă un

relief de genialitate deplină şi face din fiecare ins un pol

de creaţie a perfecţiunii. Aproape de acest deziderat,

răutatea ar putea fi strivită, însă şi iubirea, poate, dacă

acea convingere mobilă căutată ar sfâşia părţi din

umanitatea noastră. Trebuie învinse acele stări de

psihoză care nu ne lasă certitudine în faţa vreunei

îndoieli, trebuie pentru a putea face artă pentru viaţă şi

pentru ca rangul de artist să fie inclus într-un asemenea

întreg!

Insul cu valenţa unei convingeri mobile supreme nu

ar mai putea reproduce nimic, ci doar făuri noi forme şi

conţinuturi sau ameliorări fatale. Totuşi, el nu ar fi

echivalentul vreunui zeu, căci prezintă semnul dependenţei,

dar nici al unui inconştient în gesturi, prin prisma

solului sigur impus de ideea sa. Ar deveni însă optima

estimare a dumnezeirii-om. Cu un aşa măreţ piedestal,

singura dilemă ce trebuie macerată priveşte modalitatea

de a-i converti/redefini pe ceilalţi într-un tipar precum

acest ins. Cizelând gloata în lung, e greu a crede că toţi

pot naşte în ei înşişi doar o singură convingere. Variaţia

umană este mult prea exigentă, ea producând ecarturi

imense încă de la facerea primilor semeni: ascultători/

neascultători, haini/blânzi, însetaţi/plini… astfel că cel

mai mare abuz produs de instaurarea ideii supreme ar fi

împărţirea gloatei în apţi şi inapţi, sau mai precis în

dispuşi la acceptare şi mulţumiţi cu celelalte subconvingeri.

Dacă nu este loc decât de schimburi ostile,

toleranţa în gropi diferite este binevenită pentru augmentarea

liniştii în cadrul mulţumii.

Groparul-scriitor: Toate născocirile umane sunt

înglodate de păcatul lăsării în urmă. Ele tractează

evoluţia şi propun un adaos pe care mulţimea îl poate

invoca drept o măsură de binefacere sau indispoziţie.

Cei care nu adoptă binele ivit/cei care nu desconsideră

opoziţia creată sunt loviţi de o oarecare distanţare care

îi face să fie lăsaţi în margini. Aspectul acesta teoretic

nu exclude potenţa vreunei convingeri supreme care,

prin jocul formidabil al sorţii, poate să se dezică pe rând

de plăceri, verificări, laude, lene, artă. Astfel că voi aţi

deveni bieţi martiri diseminaţi în nişte gropi reci.

Bineînţeles, conţinutul ideii mobile condiţionează

validitatea acestei prezumţii. Dar dacă premisa ajunge în

confirmare, ar trebui să mă apuc de săpat. Totuşi, dacă

rămâneţi în speculaţii de prost-gust ce nu izbutesc să o

găsească, va trebui să sfărm lutul pentru cei marginali.

Se pare că munca mea ar fi perenă. Vă las să

continuaţi. Vă aştept sau îi aştept. Cum doriţi sau cât

puteţi, întrucât naşterea aceasta nebună nu mă mai

satură!

4 Responses to ÎN IDEEA DE A SCRIE: CORUL ÎNDREPTĂTOR

  1. Dr.Mirel Giurgiu spune:

    Sigur fac si eu parte din gloata la care va referiti-nu am o singura convingere,am mai multe -nici una dintre ele nu cred ca merita a fi catalogata a fi „suprema”.

    Dialogul mai este posibil..?

    • Nicolae Stef spune:

      Chiar și în perspectiva analitica propusă de Bogdan, acest dialog ar fi posibil independent de o existență validă a vreunei idei supreme.

  2. Nicolae Stef spune:

    Dacă ne-am raporta strict la text, dialogul e purtat de-a lungul mai multor voci, reprezentând de fapt o căutare a unei idei supreme sau cel puțin o validare că ea ar exista. Astfel, dialogul ar mai fi posibil chiar în absența unei idei supreme.

  3. Groza Bogdan Nicolae spune:

    Aceste voci multiple, pot fi totodata si multieuri, fiecare „filosof” putand trece, simultan si succesiv prin diverse stari, si poate deveni fie superficial fie profund in gandire, in actiune, in reactie, aceste „personaje” nefiind altceva decat eurile noastre multiple, cand in anumite perioade ale vietii filosofam, analizam, experimentam, „apologizam” adica comentam, si prin asta devenim si noi, neinitiatii, filosofi ai experientei vietii traite. Cel mai profund in gandire, dupa parerea mea, imi pare, aici, trantorul. Atunci cand nu faci nimic, cand stai, de pilda, la umbra unui copac si filosofezi, aidoma unui socrate, iti focalizezi atentia, gandirea si simturile spre filosofie, in timp ce ceilalti, activii ( empiristul, epicurianul, artistul, apologetul etc.) isi risipesc suflul si energia in mai multe directii.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: