Bator

Lui Ion Agârbiceanu

de Leon-Iosif GRAPINI

Leon-Iosif GrapiniCâteva zile n-a mai văzut-o nimeni pe afară, pe drum, prin locurile călcate de oameni, la biserică, sau la crâşmă, să se lege de unul sau de altul rău de plată, dar mai ales pe cărăruia bătătorită, pietroasă, ce urcă povârnişul dinspre băi, cei grijulii şi interesaţi se întrebau de n-o fi murit cumva, ducându-se şi ea dincolo, după cei dragi şi pierduţi, că ce rost ar mai avea să se chinuiască pe lume, pentru cine şi pentru ce, a rămas singură, Şi când te socoţi, se mai găsea câte o vecină să-şi dea cu părerea stând la taifas peste gard cu alta, la ce folos viaţa de unul singur, îi ca şi cum n-ai fi, ca şi cum ai fi mort, şi asta mai abitir pentru oareşicine care-a avut familie numeroasă, Că bine zici, dar crezi că-i moartă, D-apoi cum, de atâta amar de vreme cum crezi că poate fi, n-am văzut-o de zile bune.

Dar femeia era încă vie, deşi, aşa cum stătea pe laviţă, încremenită ca o stâncă, ţinându-şi mâinile în poală şi privirea fixată într-un colţ de odaie, puteai crede că-i dusă de mult, însă fiorul vieţii nu i-a părăsit cu totul trupul, cu toate că nemâncată şi nebăută de atâtea zile ar fi trebuit să-şi dea duhul, însă ceva nu o lăsa, o trăgea mereu înapoi, ea ar fi plecat cu dragă inimă, tocmai de asta nu şi-a căutat de gură, n-a îmbucat o coajă de pâine şi n-a sorbit un strop de apă, poate se îndură Cel de Sus şi o strânge de pe pământ, să o ducă la bărbatul şi la copiii ei, însă acel tainic şi nevăzut prag ce leagă lumile între ele ea nu l-a putut trece, când se vedea în tunelul alb, cu lumina fericirii scânteindu-i în ochi, plutind ca un fulg spre acel soare strălucitor, dumnezeiesc, ce o îndemna să înainteze, învăluind-o cu strălucirea şi căldura sa mântuitoare, uita de toate şi de tot, bucurându-se pe deplin de mângâierea şi dezmierdarea caldă şi dulce a astrului divin, dar, deodată, ca la un semn, plutirea înceta, ea întindea deznădăjduită mâinile ca şi cum ar fi vrut să se agaţe de săgeţile scânteietoare, să se tragă spre înainte, să-şi continue zborul lin, însă o mână nevăzută o smulgea din loc, o târa împotriva voinţei sale îndărăt, spre viaţa ei amărâtă, ticăloasă şi blestemată, şi se trezea în pat sau pe laviţă, locurile din care încerca aprig să se desprindă de cele lumeşti.

Foto 1 Lucian Claudiu GrapiniŞapte fiinţe dragi a avut pe lână ea şi în suflet, bărbatul, cinci copii şi un cal, dar s-au dus cu toţii dincolo, de cal nu e sigură, însă la cum arăta, bătrân şi slab, numai piele şi os, mulţi purici n-o mai fi făcut la noul stăpân, s-a şi mirat cum de s-a încumetat omul să-l cumpere, poate i s-a făcut milă de ea sau de animal, se mai află pe lumea asta şi miloşi, nu doar bogătani negri în cerul gurii şi cu inimă de piatră, cum se dovedesc a fi unii chiar din satul ei, zgârciţi, batjocoritori, făţarnici şi haini. S-a măritat de tânără, atunci toate păreau a se rândui spre o soartă bună, spre un trai tihnit, bărbatul lucra în baie, aducea la sfârşit de săptămână trei-patru zloţi, îndestulători pentru două guri, apoi au apărut, pe rând, cei cinci copii, gurile s-au înmulţit, trebuia să se înmulţească şi bucatele, şi zloţii, din ce-au avut pus deoparte au cumpărat calul, înalt, alb, ciolănos, destul de trecut, dar încă în putere, şi ea a luat drumul câştigului în plus, căra cu animalul pietre la săteni, ani la rând a făcut asta, cei mai tineri aşa i-au prins, trecând amândoi, femeie şi cal, pe uliţele satului, urcând cărarea dinspre dealul băilor şi pierzându-se dincolo de creastă, pe coasta povârnită şi pietroasă, ca să revină mai târziu, ea ducând animalul de căpăstru, îndemnându-l la pas, calul urmând-o tăcut, zdrobindu-şi copitele pe cărăruia strâmtă şi bolovănoasă, cu spinarea încovoiată sub greutatea a două corfe aşezate desăgeşte, agăţate de şaua mică, de lemn, şi pline cu piatră mărunţită. Din munca istovitoare pentru ea, o femeie slabă, şi pentru animal, bătrân şi ca vai de el, sâmbăta, seara, număra trei zloţi care, puşi laolaltă cu cei câştigaţi de soţ erau destui pentru a cumpăra bucatele necesare pentru o săptămână întreagă. Copiii erau amărâţi şi piperniciţi, galbeni la faţă ca turta de ceară, parcă prinşi de o boală fără nume şi fără leac, de pe feţele ofilite li se desprindea mai mereu un praf fin ca o pudră, tatăl nu-i putea suferi văzându-i aşa de uscăţivi, chinuiţi şi pirpirii, îi suduia şi-i stropşea cu vorbe de ocară, ea, ca orice mamă, sărea şi le prindea partea, Lasă-i în pace, omule, nu te mai da la ei, ce vrei, sunt mici, când vor creşte şi li se va încheia şi întări osul vor arăta ca toţi ceilalţi, dar soţul îşi exprima neîncrederea, Din gălbejiţii şi răpciugoşii ăştia n-or ieşi oameni cât îi hăul, bine ar fi să trăiesc şi s-o văd şi pe asta. Şi n-au ieşit din ei oameni, că s-au stins unul după altul, cum nici bărbatul n-a apucat să-i vadă mai mari măcar, că s-a prăpădit, lăsând-o văduvă, cu cinci copii în grijă. I-a crescut pe toţi până la cincisprezece ani, vârstă la care cum ajungea fiecare, cum pleca la ceruri, lăsând-o îndoliată, cu inima strânsă şi cu lacrimi în suflet, parcă era un făcut, un blestem pe casa ei, însă ea nu credea în farmece şi bozgoane, ştia că aşa e lăsat de la Dumnezeu, ca odraslele sale să nu aibă parte de viaţă lungă. Sfătuită de babele satului să facă descântece, pentru că nu-i lucru curat ca pruncii să i se stingă unul câte unul la aceeaşi vârstă, ea s-a arătat nepăsătoare, nu dădea crezare unor asemenea basme, cum nu credea în diavol şi în puterile lui drăceşti, ştiind că ce e dat să se întâmple se întâmplă cu voia Celui de Sus. În primii cinci ani scurşi după moartea soţului, a rămas doar cu un băiat şi o fată, şi-a îngropat ceilalţi trei copii fără a plânge cu lacrimi la vedere, ci doar înlăuntrul fiinţei sale, viaţa cruntă şi istovitoare a asprit-o şi a întărit-o, a înţeles că în lumea asta fiecare se zbate şi se frământă pentru el şi pentru ai lui, nimeni nu-ţi împărtăşeşte necazurile şi suferinţele cu toată inima, decât aşa, de formă şi de ochii lumii, ai numai ceea ce-ţi faci şi-ţi rânduieşti tu cu mâna şi cu mintea ta, lumea e rea şi egoistă că e nevoiaşă, cei avuţi sunt şi mai răi că au prins gustul bogăţiei, banul e ochiul dracului, ca atare, atunci când îi murea un copil, îl jelea singură şi-l îngropa cu seninătate, de ce ar fi trebuit să vadă sătenii durerea ce o încerca. Apoi o lua de la capăt, prindea coşărcile pe spinarea calului, îl apuca de dârlogi şi se întindea la drum, tropotind, ea din cizmele tari, scorţoase şi învechite, animalul din copitele tocite, mâncate de bolovani, pe drumurile satului şi pe cărarea dealului. Se osteneau cât era ziulica de lungă, uneori primea plata pe loc, alteori nu, era amânată, bogătanii, mai ales, nu-i plăteau deîndată, o chemau ba într-o zi, ba în alta, cu gând că poate, ca muiere, va uita şi nu va reveni după cruceri, dar ea nu pierdea şirul datoriilor, îi căuta pe Foto 2 Lucian Claudiu Grapinioameni până şi în crâşmă, să le strige în faţă că-şi bat joc de ea, făcându-i de ruşine înaintea celorlalţi muşterii, dar se ruşinau ei oare, vezi de treabă, când te lăfăi în belşug, puţin îţi pasă de ce crede şi de ce zice lumea. După ce i-a murit bărbatul s-au găsit sfătuitori să o îndemne a se mărita iarăşi, că dacă o prinde bătrâneţea, cine se află s-o mai ia, însă cuvintele ei, Dar să ia pe muma-pădurii, le închidea gura, s-a mulţumit să retrăiască în gând vremurile bune petrecute alături de soţ şi de copii. Când i-a murit şi fetiţa, ultima odraslă, s-a descoperit dintr-odată bătrână şi încărunţită, uscată ca un ciot, cu faţa trasă, veştedă, împânzită de zbârcituri care însă nu reuşeau să-i ascundă gropiţele de vărsat ce-i stricau obrazul, cu bărbia ţuguiată, arcuită în sus şi cu gura strânsă pungă, dar s-a descoperit nu numai îmbătrânită şi istovită de vlagă, ci şi fără un sfanţ, iar copila trebuia îngropată. În prima zi după ce fetiţa a închis ochii, a rămas stană de piatră pe laviţă, a vărsat două lacrimi mici cât gămălia unui ac, după fată, şi altele două, nu mai mari, după viaţa ei câinească, da, chiar aşa, s-a văzut în cei peste patruzeci de ani cărând piatră la gazdele din sat cu tovarăşul ei de trudă şi de chin, a stat să adune în minte câte coşărci a strâns pe zi, câte pe lună şi într-un an, câte în tot acest timp, câţi zloţi s-au adus şi s-au cheltuit în casă, cât a pierdut cu îmbuibaţii rău-platnici, câte duminici a trecut pragul bisericii şi câte nu, câte drumuri a făcut la dus spre băi şi câte la întors ţinând calul mare, alb şi ciolănos de căpăstru, din bolovanii căraţi cu spinarea de săracul animal se putea ridica un deal tot atât de mare precum cel trecut zilnic spre băi. A jelit fără a plânge la vedere, doar cu sufletul şi cu mintea, rămânând întreaga zi aşezată pe laviţa din odaie, cu obrajii scofâlciţi în căuşul palmelor şi cu coatele ascuţite pe masă, până ce un gând i-a fulgerat judecata, fetiţa nu putea fi îngropată fără giulgiu alb şi fără coroniţă, fără sicriu de lemn vopsit, ştia asta încă de când amărâta a zăcut pe pat vreo două săptămâni, ceea ce nu ştia era de unde să ia creiţarii trebuincioşi pentru lucrurile şi podoabele de înmormântare, dar nu această grijă o întrista, ci acel gând ce-i tăia mintea, stârnindu-i strângeri de inimă şi tremurare de suflet, ca să facă rost de atâţia creiţari într-un timp aşa de scurt, de numai trei zile, trebuia să ia o hotărâre dureroasă, adică să-şi vândă calul, ultima şi singura fiinţă aproape de sufletul ei, animalul i-a fost nu doar tovarăş de silnicie, ci şi prieten de nădejde, nu o dată l-a întrebat, Zi, mă, sărace, tu ce zici, iar el o privea cu ochii albi, goi, lipsiţi de lumina vederii şi răspundea fornăind şi dând din cap, gesturi în care ea găsea răspunsul potrivit, Da, ai dreptate, Ce să faci, oameni şi oameni, De, lumea-i rea, aşadar se simţea apropiată de animal ca de un om. Când şi-a revenit din visare, a ieşit din casă şi a legat calul în şopronul plin cu fân, după o zi, l-a dus la târg şi l-a vândut unui om cu inimă largă, că fără simţăminte de milă nimeni n-ar fi cumpărat un animal bătrân, orb, cu spinarea rănită şi bătătorită, cu oasele ce împungeau mai să spargă pielea şi să iasă afară din trup. Când l-a înstrăinat, calul şi-a mirosit noul stăpân, pe urmă a întors capul spre ea, nechezând pentru prima oară după zeci de ani de tăcere, l-a lăsat acolo, în acea uliţă strâmtă, a cumpărat sicriul, cununiţa şi giulgiurile albe, s-a întors acasă şi şi-a îngropat ultimul copil. Dar odată cu această îngropăciune a înmormântat şi fiinţa cea mai dragă ei, calul, că nevăzându-l de atunci încolo pentru ea era ca şi mort, de n-o fi murit cumva, săracul.

Câteva zile n-a ieşit din casă, şi-a jelit în tăcere morţii, a stat pe laviţă sau pe pat încercând să se desprindă de lumea asta, să-şi încheie socotelile cu ea şi să plece la cei dragi, dar nu s-a petrecut aşa cum şi-a dorit, dovadă că soarta încă mai are de-i oferit câte ceva, oare ce, doar necazuri, lipsuri, durere şi plânset mocnit în suflet. A ieşit afară, mirându-se de lumina zilei ca şi când ar fi văzut-o întâiaşi dată, şi-a căutat de lucru prin ogradă, fără a privi spre vecinele curioase, dornice să afle ce-a făcut atâta vreme închisă în casă, le-a lăsat să se pârlească sub para curiozităţii, când a venit duminica s-a dus la biserică, la sfânta slujbă, nu a vorbit cu nimeni, nici la dus, nici la întors, îşi ferea privirea şi încerca să nu dea faţă cu vecinii, spre a ocoli, astfel, orice schimb de vorbe fără rost şi felurite întrebări şi păreri nedorite de ea. Dar au fost şi săteni ce i-au auzit glasul, parte dintre cei cu datoriile neplătite s-au arătat totuşi îngăduitori, Femeia a rămas singură, din ceva îi musai să trăiască, ziceau ei, pe unii i-a cercat ea, alţii au căutat-o ei, din creiţarii de la care şi-a luat gândul, câţiva s-au adunat în punga sa, aşa a putut trăi de pe o zi pe alta, ba a pus şi deoparte, având un gând anume cu cheltuirea lor, cândva tot se va stinge din viaţă, şi nu poate lăsa în seama vecinilor înmormântarea sa, au şi ei nevoile şi necazurile lor, când a socotit că s-au strâns câţi trebuie, cam după două luni de la moartea fetiţei, s-a hotărât să plece la oraş.

E zi de târg, aşa că femeia se scoală cu mult mai devreme decât în celelalte dimineţi, îşi dă cu apă rece pe ochi şi pe faţă, îmbracă hainele bune, îşi face patul, mătură podeaua îngrămădind gunoiul în colţul odăii, se aşază la rugăciune fără a zăbovi prea mult, e ruga din zori, mai scurtă, îşi mai face o cruce largă şi iese din casă încuind uşa în urma sa.

Afară e încă noapte, dar luna ivită când şi când dintr-un pâlc de nori luminează împrejurul cât să vezi pe unde să calci şi să umbli, o răcoare subţire înviorează faţa şi mişcările, iar liniştea satului încă adormit e sfărâmată în răstimpuri de câte un lătrat nehotărât de câine şi de cântecul răguşit, neconvingător, al vreunui cocoş speriat în pătul de te miri ce şi trezit înainte de vreme. Femeia se aşterne la drum, e de mers până la oraş, dacă se hărniceşte la pas în trei ceasuri bune ajunge, de puţine ori a parcurs această distanţă cu piciorul, ultima dată, când a vândut calul, în cele mai multe dăţi a Foto 3 Lucian Claudiu Grapinicălătorit cu carul câte unui gospodar binevoitor, cum şi în această dimineaţă se poate nimeri ca un căruţaş să oprească şi s-o poftească să urce sus, numai că ea are de gând să bată drumul cu talpa, decât să schimbe vorbe cu un sătean, el pe scândură, ea pe loitră, sau cu mai mulţi aflaţi în acelaşi atelaj, cum adesea se întâmplă, mai bine măsoară drumul cu pasul şi-şi vede de gândurile ei. Când era mai tânără şi mai spornică la mers pleca de acasă cu ziuă, că se temea de câini uliţari, de vandralăi şi de hoţi la drumul mare, acum nu are asemenea temeri, viaţa grea a oţelit-o, şi parcă şi tâlharii s-au mai împuţinat, or fi hălăduind şi ei prin alte părţi, unde lumea are ceva mai mult adunat în buzunare şi în bătătură.

După ce iese bine din sat dă a se crăpa de ziuă, până acum nu a ajuns-o niciun car, e încă devreme, gândeşte ea, dar când să dea cotul cel mare, aude în depărtare huruitul unor roţi, se dă mai către margine, ferindu-se şi lăsând loc larg de trecere, din spate călcătura roţilor pe bolovănişul drumului se desluşeşte tot mai aproape, ca în scurtă vreme să audă şi o voce de om, Ho, ho, boalelor, bună dimineaţa, lele, la târg mergi, Dară, vine răspunsul scurt al femeii care continuă să-şi vadă de drum, Haide urcă în căruţă, nu-i mai cald, dar ajungem mai repede, dacă mârţoagele mele nu şi-or da duhul taman în dimineaţa asta. Femeia se opreşte locului şi-şi aruncă ochii spre căruţaş, după chipul luminat slab de lună şi de felinarul agăţat de răcoanţa din dreapta şi după glas pare a fi tânăr şi străin de satul ei, dacă tot n-o cunoaşte, socoteşte ea, n-ar fi rău să salte în car, şi-ar mai odihni picioarele, că de ajuns nu cu mult va ajunge mai repede, întrucât caii par bătrâni şi istoviţi, în cele din urmă se urcă prin spate şi se aşază pe loitră, Hai, lele, mai aproape, Lasă, voinice, că-i bine unde m-am pus, mulţam de bunăvoinţă şi de poftire, Să fii sănătoasă, răspunde căruţaşul dând bice cailor. Din ce sat eşti, întreabă stăpânul animalelor după o vreme, Din satul băilor, Când merg la târg o iau peste deal, îi mai aproape, dar cunosc satul dumitale, am fost cu căruţa după piatră când mi-am ridicat casa nouă, multă şi trainică piatră aveţi în munte, Multă, îngână femeia, trăgându-şi năframa pe ochi şi strângându-şi pieptarul în jurul taliei, Dar e ceva timp de când n-am mai dat pe-acolo, s-or fi schimbat unele lucruri. Femeia tace, iar căruţaşul, văzând că nu primeşte răspuns, înţelege că muierea nu are poftă de sporovăială şi îndeamnă caii la mers, Dii, boalelor, că ne prinde amiaza, dii.

Mulţam de drum, zice femeia coborându-se din căruţă, Mergi cu bine, lele, dacă nu ai treabă multă, cam peste două ceasuri fac cale-ntoarsă, Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, îi urează aceasta luând-o din loc, fără a-l lămuri dacă la întoarcere va vrea sau nu să meargă în căruţa lui. Tăcută muiere, vorbeşte tânărul în barbă, privind cum bătrâna se îndepărtează, amestecându-se printre târgoveţii mulţi la număr totuşi pentru această oră matinală.

Treabă multă nu are, să cumpere pânză albă şi păioară, doar pentru atât s-a învrednicit a veni la oraş, ştie exact unde are de mers, doar cu numai două luni în urmă a călcat pragul prăvăliei a şasea oară, când a cumpărat cununiţă şi giulgi pentru fetiţa ei dragă, prăpădită săraca, dar va mai pierde ceva vreme prin magazine şi printre tarabe, se va uita la una şi la alta, că cine ştie dacă va mai veni vreodată la târg.

Mai târziu, cam pe când soarele s-a înălţat binişor pe cer, femeia străbate printre oameni, îndreptându-se spre drumul către casă, purtând în spinare o traistă în care a îndesat ţesăturile cumpărate. Când trece prin dreptul străzii unde e târg de animale îşi întoarce privirea şi se uită în lungul ei, cu luare-aminte, apoi, renunţând la gândul de a pleca imediat spre satul său, intră printre căruţe, aruncându-şi ochii în stânga şi în dreapta, spre locurile unde aşteaptă caii, fie pe stăpân să-i înhame şi să se întoarcă în bătătură, fie spre a fi vânduţi, care, cum, după ce gând a avut gospodarul când s-a pornit către oraş. Trece printre oameni, dobitoace şi căruţe, uitându-se fugar într-o parte şi în alta, căutând ceva anume, e mai ajunsă în capătul celălalt al uliţei şi nu găseşte ce caută cu privirea, mâhnită, dă să se întoarcă, dar ochii îi cad pe un gard înalt de leaţuri, iuţeşte văzul pentru a putea distinge bine ce se află dincolo, şi o undă luminoasă i se lăţeşte pe întreaga faţă, printre răriturile gardului îşi zăreşte fostul ei cal, legat la un stâlp. Se apropie cu grijă, parcă spre a nu-l speria, parcă spre a-l lua prin surprindere, şi, când mai are doar patru, cinci paşi de făcut, animalul, ce ronţăie nişte ogrinji, înalţă capul, ciuleşte urechile, îşi întoarce botul spre direcţia din care vine femeia, adulmecă aerul şi fornăie a plăcere, apoi eliberează în văzduh un nechezat slab, puternic totuşi pentru un animal bătrân ca el. Femeia se apropie, îşi întinde mâinile şi îi cuprinde grumazul, îşi aşază faţa zbârcită şi uscată pe firele puţine şi aspre ale coamei, oftând, Zi, mă, sărace, ce mai faci tu, mă, iar animalul, simţind mâinile cunoscute, o miroase pe spate şi mai nechează o dată, Măcar pot să mor liniştită, amu când ştiu că tu trăieşti. Alături, stăpânul calului, nimeni altul decât omul căruia femeia i l-a vândut cu mai bine de două luni în urmă, sosit în ultima clipă din treburile lui, priveşte cu duioşie la muiere şi la animal, E de vânzare, lele, că multă treabă nu mai face, îl dau la jumătate din preţul cu care l-am luat de la dumneata, Amar de mine, gospodare, cum nu l-aş lua înapoi, dar bruma de parale avută am dat-o pe păioară şi giulgi, pentru mine îmi trebuie, c-am rămas singură, şi să am când oi muri, Mai las la târg, se arată binevoitor bărbatul, Ce să zic, Dumnezeu să te aibă în pază, că bun om eşti, dar oricât ai lăsa eu tot nu am un sfanţ să-ţi dau pe el, Şi dacă las din preţ până la nimic, tot nu-l iei, întreabă omul surâzând, De unde, păcatele mele, se vaietă bătrâna neatentă la spusele acestuia, Lele, de necazurile ce le ai şi de bucuria de a-ţi revedea animalul drag nu mai prinzi înţelesul vorbelor, ia-l de căpăstru şi al dumitale să fie, nu-mi trebuie un creiţar pe el, zi o rugăciune şi dă o slujbă pentru mine şi pentru lumea asta, să fie mai bună, Vai, că Dumnezeu mi te-a scos în cale, mare mulţumire, câte zile oi avea m-oi ruga seară de seară pentru dumneata, că om mai bun n-am întâlnit, fie ca Cel de Sus să te aibă în grija şi-n paza lui. Femeii i se scurg două lacrimi pe obraz, mici cât gămălia unui ac.

Pe drumul de întoarcere, bătrâna calcă apăsat şi larg, tropăind cu cizmele scorţoase şi grele, ţinut de căpăstru, o urmează ascultător calul, mare şi alb, ciolănos şi costeliv, vlăguit şi ca vai de el, din când în când îşi întinde grumazul şi atinge cu buzele boţite şi descărnate spatele femeii, ea surâde mulţumită. Când trece o căruţă pe lângă ei, încărcată de lume, aude o voce de flăcău că strigă, Ia priviţi, e fefeleaga şi bator, calul ei.

Pe faţa femeii şi în priviri lumina fericirii scânteiază, Dii, mă, batore, dii, sărace.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: