„DRAGOSTEA DE ŢARĂ ESTE UNUL DIN CELE MAI NOBILE SENTIMENTE, PĂSTRAREA ŞI CULTIVAREA LUI LA TÂNĂRA GENERAŢIE ESTE O DATORIE SFÂNTĂ ŞI OBLIGATORIE”

Dialog cu prof. ANDREI DRAGOŞ, dirijorul Corului Bărbătesc din Finteuşu Mare

realizat de Angela Monica JUCAN

prof. Andrei Dragos

prof. Andrei Dragos

Corul din Finteuşu Mare se apropie de 100 de ani de existenţă. Au fost, în timp, momente de tensiune, clipe de cumpănă, perioade de inactivitate? Ce anume face ca acest cor să-şi restabilească echilibrul şi să se reactiveze de fiecare dată, indiferent de natura încercării prin care a trecut?

La 1 decembrie 2018 vom avea 100 de ani de existenţă prin cântec. Pe parcursul celor 94 de ani de existenţă, în activitatea noastră n-au fost pauze, cu toate greutăţile apărute. În perioada Dictatului de la Viena, când Ardealul de Nord a fost ocupat de hortişti, activitatea corului s-a desfăşurat în biserică; aici, vrăjmaşii neamului românesc n-au îndrăznit să dea cu barda decisiv. În perioada regimului comunist, am ştiut să păstrăm măsura, să punem la conservare valori patriotice extraordinare, pe care le-am scos la iveală atunci când a apărut momentul. La Finteuş era locul în care cei care conduceau destinele judeţului în perioada comunistă veneau pentru a asculta în taină cântece pe care în altă parte nu le puteau asculta, iar din aprilie 1978, când a fost relansat cântecul „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, în România au reapărut vechile cântece patriotice, pe care le prezentam la diferite spectacole omagiale. Ele au fost preluate de diferiţi solişti şi prezentate cu variaţiuni. Desigur, suntem încântaţi că am fost factorul primordial al relansării vechilor cântece patriotice. Liantul în activitatea noastră este faptul că ne-am născut cu această „genă” a promovării dragostei de neam şi ţară prin cântec dar şi faptul că în cei 93 de ani am avut dirijori care au pus în prim-plan al activităţii acest deziderat, şi că au fost legaţi în totalitate de finteuşeni: Nistor Dragoş, Gheorghe Pop, Roman Sadoveanu, Valeriu Coteţi şi Andrei Dragoş s-au născut şi au trăit aici, în acest minunat colţ de ţară. Valentin Băinţan, la venirea în Finteuş, a fost fascinat de personalitatea satului, lansând dorinţa de a-şi dormi somnul de veci în glia străbună din cimitirul satului de la biserica din Finteuş. Cântatul în cor se transmite din generaţie în generaţie la finteuşeni.

„NE-AM UNIT INIMILE, GÂNDURILE ŞI GLASURILE PENTRU A PROSLĂVI PRIN CÂNTEC NEAMUL ROMÂNESC”

Când ridicaţi, de atâtea ori, sălile în picioare, se mai poate spune că sentimentul patriotic este atrofiat, acum, la români?

Dragostea de ţară este unul din cele mai nobile sentimente, păstrarea şi cultivarea lui la tânăra generaţie este o datorie sfântă şi obligatorie. Noi, corul din Finteuş, avem o deviză: „Ne-am unit inimile, gândurile şi glasurile pentru a proslăvi prin cântec neamul românesc”. Am cântat pentru prima oară în 1 Decembrie 1918, ziua cea mai sfântă a neamului românesc, ziua pentru care şi-au jertfit viaţa milioane de români, de-a lungul veacurilor, este ziua în care prin jertfă a apărut în lume „România Mare”, ziua în care visul milenar al românilor a fost împlinit. Promovarea sentimentului patriotic a fost, este şi va fi principalul obiectiv al activităţii noastre. Pentru a realiza acest obiectiv, am lansat proiectul cultural „Cântec din sufletul neamului”, acţiune cultural-patriotică de prezentare a istoriei poporului român prin cântec, de promovare a culturii spirituale şi materiale a poporului român în plan intern şi internaţional, în mod special în comunităţile de români din afara ţării. Mesajul cântecelor noastre reprezintă un semnal de alarmă la starea de somnolenţă, de letargie, în care se află o parte a naţiunii române – „Somnul raţiunii naşte monştri” –, în direcţia păstrării identităţii noastre spirituale şi chiar teritoriale. Cei care vor reuşi să-şi păstreze identitatea spirituală (limba şi tradiţiile) vor dăinui pe pământ. Acest deziderat cere în schimb sacrificii materiale şi voinţă naţională, decizii ale celor care pot şi au puterea să sprijine material acest demers, dar şi ale celor care desfăşoară activităţi în care acest sentiment trebuie promovat. Patriotismul este specific celor mulţi, celor care au fost sacrificaţi şi care sunt sacrificaţi şi în momentul actual, nu celor puţini, celor din vârful piramidei, care parcă s-au plictisit de atâta bine, uitând de cei care trudesc pentru prosperitatea lor. Prea sunt sacrificaţi cei mulţi pentru orgoliul celor puţini. Parcă este prea mare şi multă sărăcia la cei mulţi, pentru prosperitatea celor puţini. Să nu uităm că pentru păstrarea identităţii naţionale merită să facem chiar sacrificiul suprem.

„CÂND NE GĂSIM ÎN DEPLASARE, ORGANIZĂM ÎN AŞA FEL CA DUMINICĂ DIMINEAŢA SĂ PARTICIPĂM LA SUSŢINEREA LITURGHIEI ÎN LOCALITATEA ÎN CARE NE AFLĂM”

Ce relaţii are corul cu Biserica, în general, şi cu biserica din sat, în special?

La înfiinţarea corului au contribuit trei intelectuali ai satului: directorul şcolii, preotul şi învăţătorul; desigur, corul a fost şi este strâns legat de biserică. Biserica este locul în care, în fiecare duminică, corul participă la realizarea Liturghiei. În perioada Dictatului de la Viena (1940-1944), Biserica a fost singurul loc în care corul s-a putut manifesta, aici organele de represiune hortiste n-au intervenit. Corul este invitat să susţină Liturghia şi în alte localităţi, iar atunci când ne găsim în deplasare, organizăm în aşa fel ca duminică dimineaţa să participăm la susţinerea Liturghiei în localitatea în care ne aflăm. În deplasările noastre în străinătate, un rol deosebit l-au avut parohiile ortodoxe din zona în care am fost. În străinătate românii sunt legaţi mai mult de biserică decât în ţară, este locul în care se adună şi discută diferite probleme; biserica contribuie la unitatea de tradiţie şi credinţă a românilor din diaspora. Astfel, am susţinut concerte în Catedrala „Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail” din Paris, în Biserica „Sfânta Cruce” din Torino, în Parohia din Lodi (Italia), în Parohia din Fonte Nuova şi Mantova din Italia, în Alcalá de Henares din Spania, în Domul din Salzburg şi în Biserica „San Lorenzo” din Torino, unde se află giulgiul cu care a fost acoperit trupul lui Iisus Hristos.

Corul din Finteuşu Mare emoţionează întotdeauna publicul. Dar coriştii? Mai au emoţii înaintea unui spectacol? Să fie succesul propriile emoţii transmise, în sublim, publicului?

Corul din Finteuş reprezintă un unicat naţional prin repertoriul abordat şi prin modalitatea lui de a-l transmite publicului. Mesajul patriotic, naţional, pe care-l are repertoriul finteuşenilor e unic în felul său, atât în conţinut, melodicitate, cât şi în costumaţie. Este un cor al coborâtorilor de pe Columna lui Traian, care prezintă istoria poporului român prin cântec, de la strămoşii noştri (daci), la perioada actuală, fiind promovate prin cântec marile momente ale naţiei române. Emoţiile scenei sunt inerente şi prezente în orice moment al actului cultural, cu atât mai mult la coriştii din Finteuş, care-şi cântă marea dragoste de glia străbună, de Bunul Dumnezeu, de locurile natale. Sigur, emoţiile din scenă şi sentimentele artiştilor sunt transmise publicului, se realizează o comuniune, o unitate de simţire, spectacolul devine o comuniune de sentimente. Aceasta o considerăm noi cea mai mare realizare – publicul să caute să rezoneze cu artiştii din scenă.

„ÎNTOTDEAUNA TREBUIE SĂ DAI CA SĂ POŢI SPERA SĂ IEI”

Care a fost cel mai neospitalier loc în care aţi fost invitaţi? Ce a creat disconfortul?

Nu sunt locuri neospitaliere pentru corul din Finteuş şi, cred, pentru niciun artist. Noi ne creăm prin prestaţia artistică un mediu favorabil, în care ne simţim confortabil, atât noi, ca prestatori artistici, cât şi publicul spectator. Întotdeauna trebuie să dai ca să poţi spera să iei.

Prin ce peripeţii „de neuitat” aţi trecut în timpul turneelor? Cum v-aţi descurcat? Ce le face să rămână „de neuitat”?

Peripeţiile sunt multe, aşa, ca şi anii trecuţi peste noi, unele pozitive, altele negative, dar toate în colectivitate sunt depăşite mai uşor. Peripeţiile sunt legate de mijloacele de transport, care în unele cazuri cedează atunci când nu te aştepţi; aşa s-a întâmplat în decembrie 2010, când ne deplasam la Târgu Jiu şi un mic furtun de cauciuc de la sistemul de răcire al autocarului a cedat, iar timpul de reparaţie a fost de şase ore, lucru care a dus la pierderea concertului planificat la Teatrul din Târgu Jiu. Dar cu această ocazie am constatat şi ataşamentul unor oameni faţă de noi. Preşedintele Asociaţiei cultural-patriotice „Avram Iancu” ne-a facilitat accesul rapid într-un atelier de reparaţii al firmei de transport urban din Cluj-Napoca. O altă întâmplare a fost cu ocazia ultimului turneu de la Roma. Unui corist i s-a făcut rău pe scenă şi a leşinat în timpul concertului. Rapid, s-a intervenit, iar organele locale au solicitat serviciul salvării şi s-au făcut investigaţii speciale la un spital din Roma, privind starea de sănătate a colegului nostru. De ce amintesc un asemenea eveniment? – Pentru a atrage atenţia asupra pregătirii deplasărilor, ca toate detaliile să fie abordate şi pregătite cu multă seriozitate, deoarece nu se ştie când apare neprevăzutul. Asigurarea medicală pe care a avut-o colegul nostru ne-a scutit de unele neplăceri care se pot ivi în asemenea cazuri. Trebuie amintite aici şi câteva evenimente deosebite pe care le-a trăit corul în ultimii doi ani. În decembrie 2010, corul a susţinut un şir de concerte la Târgu Jiu, Turceni, Turnu Severin, iar în 6 decembrie la ora 18, am fost oaspeţii profesorilor şi studenţilor de la Universitatea de Vest din Timişoara. La finele concertului susţinut în Aula Magna a Universităţii, corul a fost distins cu diploma „Honoris Causa” pentru promovarea dragostei de ţară prin cântec. În 15 decembrie 2010, corul a susţinut un concert pe scena Ateneului Român, în cadrul Galei „10 pentru România”, prilej cu care a fost distins cu acest trofeu. În 1 octombrie 2011, în Bucureşti, a avut loc Gala Premiilor U.N.I.M.I.R. pentru anul 2011. Printre cei premiaţi a fost şi Corul Bărbătesc din Finteuşu Mare, pentru promovarea culturii naţionale. Am primit diploma alături de mari somităţi din arta românească: Mariana Slătinaru Nistor, Eugenia Văcărescu Necula, Gheorghe Zamfir, Daniel Podlovski, Dan Grigore, Cristian Mandeal, Horea Andreescu, Victor Rebengiuc – în total au urcat pe scenă şi au primit premiile 23 de colectivităţi sau personalităţi artistice.

„SUNTEM ÎMPREUNĂ LA BINE ŞI LA RĂU, NE AJUTĂM RECIPROC, ÎMPREUNĂ PUTEM FACE MAI MULTE ŞI MAI UŞOR”

Ce apreciaţi cel mai mult la un corist? Vocea poate fi mai puţin importantă decât unele calităţi morale?

Activitatea în corul din Finteuş are două laturi, de a transmite sentimente şi a educa prin cântec publicul spectator şi de a te autoeduca prin propriile tale acţiuni. Concertele noastre sunt lecţii de istorie naţională, sunt lecţii de educaţie muzicală şi iubire de aproapele tău şi de Dumnezeu. Acest mesaj este receptat atât de spectator, cât şi de corist. Coristul trebuie să fie un om complex, care este capabil de sacrificiu în pregătirea proprie şi în acţiunea de expunere a celor receptate spre public. Coristul trebuie să aibă harul cântatului în cor, să facă acest lucru din plăcere şi cu plăcere, să-şi respecte statutul de corist şi să-i respecte pe spectatori. Desigur, ne naştem diferiţi, dar aici, în grupul nostru, deprindem unii de la alţii lucrurile minunate ale vieţii în colectivitate, făcându-ne conştienţi de puterea pe care o are o colectivitate umană. Suntem împreună la bine şi la rău, ne ajutăm reciproc, împreună putem face mai multe şi mai uşor.

Cum e organizată o zi obişnuită a unui corist din Finteuş? Ce înseamnă pentru el „zi obişnuită”? Repetiţiile se includ în „obişnuit” sau în „deosebit”?

În funcţie de locul de muncă, coriştii îşi organizează timpul şi modul lui de utilizare. Cu mici excepţii, coriştii au gospodărie cu animale pe care le întreţin, iar atunci când sunt deplasări, aceste sarcini rămân în seama soţiei sau a altora rămaşi acasă. Repetiţiile la cor constituie un lucru obişnuit – în fiecare duminică, de la ora 14.30 începem repetiţiile care se termină după două, două ore şi jumătate. Repetiţii organizăm şi peste săptămână, seara, atunci când împrejurările o cer, în faţa unor spectacole, sau când avem ceva deosebit de pregătit. Repetiţiile constituie şi un prilej de a ne întâlni, de a discuta diferite probleme care vizează bunul mers al comunităţii.

Dacă ştiu bine, există o arhivă a corului. De când e condusă? Ce conţine? Se păstrează absolut orice document sau unele sunt considerate nerelevante pentru posteritate?

Corul are o arhivă condusă din anii ’70, care conţine fotografii, înregistrări audio şi video, afişe, programe, invitaţii, decupaje şi articole din ziare, trofee, medalii, carte de onoare şi multe alte documente. Se păstrează aproximativ toate documentele, deoarece la un anumit moment, toate pot avea valoarea lor. Sperăm ca după realizarea reparaţiilor capitale la căminul cultural, să organizăm acolo o sală (muzeul corului) în care să fie expuse diplome, trofee, fotografii, pliante etc.

Ce piese compun garderoba unui corist finteuşean? La ce (şi de ce) aţi renunţat din portul tradiţional?

Nu am renunţat la portul tradiţional. Coristul din Finteuş are două costumaţii: cea de vară, alcătuită din pantalon alb, cămaşă, vestă, pălărie de paie; şi costumaţia de iarnă, din pantalon tip „cioareci”, gubă şi căciulă neagră. Cu siguranţă, în satele româneşti, vechile activităţi tradiţionale, ţesutul, cusutul, cultivarea plantelor textile (in, cânepă) au dispărut, în favoarea produselor industriale, doar croiul şi modelul decorativ diferă de la o zonă folclorică la alta. Parcă folclorul sau tradiţionalul îl mai găsim în rare cazuri, chiar în scenă, în spectacolele de folclor, dar şi acolo predomină kitsch-ul, prostul gust. Totul este comercial, în detrimentul tradiţionalului.

Mai există vreo piesă din portul popular local pe care finteuşenii o poartă, în mod curent şi acum?

La Finteuş se poartă iarna căciula neagră, iar vara pălăria de paie, dar cu calota mai joasă decât cea de pe vremuri. În sărbătorile de iarnă mai vezi câte-o femeie cu guba sură, sau cu zadie de lână (şorţ de lână specific Chioarului).

„ODATĂ TREBUIE SĂ DISPARĂ UN LUCRU ŞI APOI ESTE PREŢUIT LA ADEVĂRATA LUI VALOARE”

Succesul la public al gubelor nu face ca ele să revină în „modă” la Finteuş?

Doar în rare cazuri se mai văd pe drum, în mod special femei, purtând gube, dar, ştiţi, odată trebuie să dispară un lucru şi apoi este preţuit la adevărata lui valoare.

De ce credeţi că au renunţat ţăranii la libertatea de a-şi asigura prin mijloace proprii tot ce le trebuie? Etnocultura e mai periclitată decât folclorul?

Sătenii au renunţat la produsele vestimentare tradiţionale datorită facilităţii de a procura vestimentaţie şi încălţăminte produse pe cale industrială. Femeile de la sat au tot mai puţin timp pentru a produce cu tehnică rudimentară, manuală, diferite produse care au devenit deja produse artizanale. Poate ar fi interesant ca în unele localităţi să se creeze centre de producţie de bunuri de larg consum, costumaţii tradiţionale, finanţate de stat, care apoi să fie valorificate în magazine specializate. Dar, până suntem săraci, nu cred că aşa ceva se va întâmpla.

Ce a mai rămas din industria casnică?

Din vechea industrie casnică a dispărut torsul, nu se mai cultivă in şi cânepă, foarte rar se toarce lână. Se ţes mai rar covoare, zadii de lână şi ştergări. Femeile cos năfrămi din „delin” cu modele aplicate prin cusătură cu mătasă. Se fac ştergari, feţe de masă, perdele cu ciur. Este o metodă decorativă pe pânză ţărănească, prin eliminarea unor fire prin tăiere, rămânând pânza cu găuri pătrate, după un anumit model. Se face manual dantelă, care se foloseşte la ştergari, feţe de masă, la cearceafuri.

Satul încă mai există, dar s-a modernizat mult. Folclorul se stinge ireversibil? Se retrage temporar? Sau se metamorfozează?

La dispariţia satului românesc şi-au adus contribuţia deciziile iresponsabile de industrializare forţată a României în perioada comunistă, când tinerii migrau de la sat, de la activitatea nerentabilă din C.A.P., spre activitatea industrială, la un salariu cât de cât satisfăcător. În acest fel au rămas sate în care în momentul actual trăiesc doar bătrâni ale căror posibilităţi fizice şi financiare nu pot susţine activitatea gospodăriilor private. Noile guverne venite după 1989 n-au adus nimic bun pentru sat, legile care guvernează activitatea în agricultură sunt haotice, de dragul respectării proprietăţii în agricultură, terenul s-au fărâmiţat, făcând ca activitatea agricolă să fie nerentabilă. În felul acesta satele s-au depopulat, iar unde nu sunt tineri, nu se poate face progres. Finteuşul este un sat la distanţă mică de Baia Mare şi mulţi locuitori fac naveta la diferite firme din oraş, în timpul liber desfăşurând activităţi în gospodăria proprie. Folclorul nu se stinge: se metamorfozează, se transmite de la o generaţie la alta, de la o comunitate la alta, sau prin mass-media. Aici trebuie luate măsuri radicale în ceea ce priveşte promovarea emisiunilor folclorice, în special la TV – televiziunile comerciale, în care este promovat folclorul, dar nu şi cel de calitate şi tradiţional, ci un folclor comercial, care denaturează originalul.

„UN EVENIMENT LA SAT IMPLICĂ ÎNTREAGA POPULAŢIE, CU MIC, CU MARE, TOATĂ LUMEA ESTE ANGRENATĂ ŞI DISPUSĂ SĂ FACĂ CEVA”

Oricine vede că satele sunt acum mult mai puţin pitoreşti decât în urmă cu 50 de ani. Totuşi, nu cumva aceasta e doar o aparenţă? Hainele, arhitectura şi câteva elemente de confort să fie totul? Raportarea la evenimente, abordarea problemelor, evaluarea importanţei lor, rezolvările ingenioase (tipic româneşti), relaţiile interumane nu tot pe mentalitatea „pitorească” a străbunicilor noştri merg?

Satul românesc este într-o continuă metamorfoză, în continuă mişcare şi transformare, atât populaţional, cât şi material. Satul rămâne pitoresc prin arhitectura tradiţională care încă se mai păstrează la construcţiile vechi şi în mică măsură la cele noi, dar satul a câştigat prin crearea utilităţilor necesare vieţii – străzi asfaltate, apă curentă, canalizare, telefonie, televiziune prin cablu etc –, toate duc la uniformizare, dar se păstrează la sat relaţiile interumane, ale vieţii patriarhale, ale vieţii rurale, relaţii umane mult mai apropiate decât la oraş. Un eveniment la sat implică întreaga populaţie, cu mic, cu mare, toată lumea este angrenată şi dispusă să facă ceva. În sat este mai proeminentă mândria de apartenenţă la o anume comunitate. Dacă s-ar face un arbore genealogic în sat, s-ar constata că există legături de rudenie foarte apropiate într-un număr mare de familii, peste 30% sunt legaţi prin rudenie de sânge sau naşi, cumetrii etc. Ineditul spiritualităţii finteuşene este vizibil şi la corişti, în diferitele deplasări, când raportează totul la sat, făcând mereu comparaţii între obiectivele vizitate şi Finteuşul nostru natal, desigur, multe sunt ilare şi produc o stare benefică asupra grupului.

„MEMBRII FORMAŢIEI CORALE NU AU ÎN SAT UN STATUT APARTE, NU SUNT VEDETE […] SUNT ADMIRAŢI, DAR NU INVIDIAŢI, SUNT OAMENI ÎNŢELEŞI ŞI CONSIDERAŢI NECESARI, PRIN EI S-AU REALIZAT MULTE LUCRURI ÎN COMUNITATEA NOASTRĂ”

Mai sunt oameni – şi încă destul de tineri – care au prins vremea când dobaşu satului anunţa evenimentele importante. Departe de a fi fost perceput ca o „joacă”, între aceste evenimente era şi jocul – sătenii considerând că e important să se ştie la şura cui va avea loc, ca oricine doreşte să poată participa. Astăzi, în Finteuş, ce importanţă dau oamenii corului? Membrii corului sunt priviţi în sat ca nişte vedete? Sunt admiraţi? Sunt invidiaţi? Sunt neînţeleşi? Au un loc mai „în faţă” în comunitatea satului? Sau trec mai mult neobservaţi? Ar anunţa dobaşu concertele lor?

În Chioar – zona etnofolclorică de care aparţine Finteuşul – „Danţu” era principala manifestare duminicală de peste an; iarna se organiza în casele mai spaţioase, iar vara în şura unui cetăţean care accepta ca, din primăvară până toamna târziu, la casa lui să se adune tot satul. Ca manifestare anuală, danţul culmina cu „Vergelul”, care se organiza în sărbătorile de iarnă, începând cu cele trei zile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează. Vergelul, sau danţul danţurilor, este danţul iniţiatic, aici intrau în danţ (la joc) perechile de dansatori – cei mici –, care începeau să joace în comunitate pentru prima dată. La Finteuş cânta la danţ familia Negrea, renumită pentru violoniştii şi instrumentiştii pe care-i avea, iar plata pentru cântat se făcea prin zile de clacă din partea fiecărui dansator. Peste an, se organiza claca danţului. Dacă în lume se vorbeşte de Finteuş, se vorbeşte datorită acestei formaţii corale, probabil unicat în ţară şi poate în lume. Membrii formaţiei corale nu au în sat un statut aparte, nu sunt vedete, sunt simpli cetăţeni care au în preocuparea lor şi acest hobby (cântatul în cor). Ei sunt conştienţi într-o măsură de importanţa activităţii lor, dar nu în profunzimea fenomenului produs. Lipsa de cultură şi de preocupare în domeniu îi privează de anumite sensuri profunde ale mesajului transmis, de fapt şi spectatorii savurează doar mesajul direct, patriotismul cântecului, şi nu necesitatea implementării lui în adâncul sufletului, ca acesta să devină „Crez”. Coriştii în sat sunt admiraţi, dar nu invidiaţi, sunt oameni înţeleşi şi consideraţi necesari, prin ei s-au realizat multe lucruri în comunitatea noastră. Sigur, „dobaşu” a dispărut, anunţurile se fac prin mass-media, dar în Finteuş, la sfârşitul fiecărei Liturghii duminicale, preotul anunţă evenimentele care vor avea loc în săptămâna care urmează. Concertele corului care au loc în Finteuş sunt puţine, dar întotdeauna cu sala plină, la ele participând şi cetăţeni din satele limitrofe.

Şi culisele satului Finteuşu Mare?

Corul funcţionează şi datorită sacrificiilor pe care le fac soţiile, mamele şi familiile noastre, cei rămaşi acasă, care preiau îndatoririle gospodăreşti care nu suferă amânare în executarea lor. Animalele şi unele lucrări nu pot aştepta până venim acasă din deplasări. Soţiile ne asigură costumaţia adecvată şi curată pentru realizarea spectacolelor, ele ne pun în bagaj mâncarea necesară pe timpul deplasării, ele rămân singure cu grija zilei de mâine, pentru ce? – doar pentru cauza nobilă pe care o promovăm. Un rol deosebit îl au administraţia locală (Consiliul local al oraşului Şomcuta şi Primăria), Consiliul Judeţean Maramureş, care ne ajută financiar în realizarea unor proiecte culturale pe care le promovăm, cum ar fi Festivalul Coral „Valentin Băinţan” şi manifestarea artistică „Cântec din sufletul neamului”. La fel trebuie să-i amintesc aici pe oamenii de bună credinţă (sponsorii) care ne ajută financiar şi material în activitatea noastră.

În afară de cor, ce puncte de mândrie/renume mai au finteuşenii?

La Finteuş activează din anul 1974 Ansamblul folcloric „Stejarul”, care are scopul de a culege, conserva şi valorifica scenic cultura tradiţională din nord-vestul României. A reprezentat arta tradiţională românească în ţară şi în Letonia, Polonia, Ungaria, Elveţia, Italia.

„OBICEIURILE DE SĂRBĂTORILE CREŞTINE SUNT PĂSTRATE LA FINTEUŞ”

Se păstrează obiceiurile legate de sărbătorile creştine? De cele laice?

Obiceiurile de sărbătorile creştine sunt păstrate la Finteuş, Crăciunul cu colindele, cu vizitele făcute reciproc, între rude şi prieteni, în păstrarea unor tradiţii, în prepararea unor produse culinare specifice sărbătorilor creştine. În Finteuş, mulţi locuitori ţin posturile de peste an în întregime, iar marea majoritate a cetăţenilor postesc în zilele de post de peste an, miercurea şi vinerea. De Bobotează are loc sfinţirea caselor şi a acareturilor, copiii umblă cu „Chiraleisa”, iar în ziua de Bobotează are loc sfinţirea „Aghiazmei Mari”, la fel se face de Rusalii, când se sfinţeşte apa şi hotarul – se iese în ţarină pentru acest moment. În ziua Bunei Vestiri, dimineaţa, se aprind în grădini focuri, care vor purifica grădina şi familiile. În Duminica Floriilor se sfinţesc ramurile tinere de salcie, care se aşază la intrările în casă şi grajduri, pentru a opri duhurile rele să intre înăuntru. În postul Sfintei Marii (1-15 august) se face la biserică „Paraclisul Maicii Domnului”, la care participă în mod special foarte mulţi tineri. Sărbătoarea Învierii Domnului (Paştile) este precedată de cele trei seri (joi, vineri şi sâmbătă), iar la 12 noaptea are loc Învierea, la care participă un număr mare de săteni. În ziua de Paşti, familiile aduc la biserică o coşarcă special făcută cu un ştergar deosebit, în care sunt puse preparatele care se vor mânca în cele trei zile de Paşti şi care vor fi sfinţite odată cu paştile (vinul cu prescura). Sărbătorile laice sunt legate de cele creştine, dar se păstrează mai puţin. De 1 mai (Armindeni) se pun la porţi buchete de ramuri înverzite, cu flori etc.

Ce se cultivă mai mult în Finteuş? Cum sunt valorificate roadele pământului?

În Finteuş se cultivă porumb, grâu, triticale, ovăz, cartofi, plante furajere (trifoi, lucernă, ghizdei), legume pentru consumul propriu. Pe dealuri sunt livezi semiintensive şi plantaţii de vie. Cerealele nu sunt comercializate la piaţă, se folosesc în propriile gospodării sau pentru hrana animalelor şi îngrăşatul porcilor, care apoi sunt comercializaţi la piaţă (târg).

Ce animale cresc oamenii din Finteuşu Mare? Mai demult aveau şi alte animale?

Numărul animalelor din gospodării a scăzut mult. În Finteuş se cresc vaci, cai, porci, păsări de curte (găini, curci), s-a redus foarte mult numărul bivolilor şi al cailor (locul lor fiind luat de tractoare). Multe familii au iepuri, porumbei şi familii de albine. Sunt familii care cresc oi (aproximativ 250 de oi – numărul lor s-a redus: înainte erau 4-500 de oi).

Animalele sălbatice vizitează, uneori, satul? Produc pagube? Iau ceva măsuri oamenii? Ce măsuri?

Suntem un sat situat la distanţă faţă de pădure, aşa că animalele sălbatice vin mai rar în sat (vulpi). În câmp mai umblă mistreţi, căprioare, dar pagubele produse sunt mici (normale).

Am înţeles. Dimensiunea Finteuşului nu trebuie căutată printre cele măsurabile şi perisabile. Aici, pagubele materiale sunt normale; animalele înfometate se pot „servi” din munca oamenilor, nederanjate; de altfel, la locuitorii de aici se vede o pronunţată tendinţă de spiritualizare a vieţii: accent pe culturile vegetale (pe sevă), în timp ce zoocultura e lăsată să regreseze, ba, mai mult, în acest compartiment atenţia se mută, de pe oi (cu produsele lor materiale), pe porumbei (simplă companie!); cine ştie, poate că Finteuşul va reuşi să pună sub ocrotire animalele domestice nobile (calul, oaia, bivolul); oricum, dintotdeauna, acest sat s-a remarcat prin valorile ideale, renumele lui fiind dat de tot ce înseamnă artă (comunitatea susţine afectiv un cor care se apropie de suta de ani şi un ansamblu folcloric aflat acum la vârsta maturităţii unui om), nu de vreo cultură de ceapă; minunăţiile lumii sunt comparabile cu lucrurile familiare din Finteuş; satul s-a modernizat cam în tot ce ţine de „faţadă”, dar interiorul uman e intact; nicăieri în lume nu există locuri neprietenoase, fiindcă prietenia e dusă chiar de finteuşeni peste tot, învelită în fibrele inimii şi dăruită, nu aşteptată; trofee, premii, diplome? – nişte… peripeţii!; încurcături sunt numai întâmplările din cauza cărora se poate rata sau perturba transmiterea unui mesaj de simţire românească; patriotismul este pur şi simplu ereditar în Finteuş şi e închinat de corişti publicului, care îl preia pe canal emoţional; repetiţiile sunt pentru artiştii finteuşeni activităţi de rând, fiindcă înscrierea în ştafeta patriotică intră în treburile lor (naţional-)gospodăreşti; evenimentele culturale sunt momente importante în viaţa oamenilor, demne de a fi anunţate în Biserică; socotinţa fixează rentabilitatea economică, asigurarea hranei de azi şi de mâine, dar nu s-a ajuns decât sporadic la nesocotinţa renunţării la postul creştin; din vechiul port finteuşean, în viaţa de zi cu zi se păstrează doar acoperămintele capului – de unde se vede că cei născuţi aici au instinctul protecţiei conştiinţei, a raţiunii, a memoriei („coiful mântuirii”!); gubele au fost jertfite în existenţa profană, dar tocmai aceasta le trece în rândul sacrului, astfel încât apariţia lor în concertele corului finteuşean le face venerate de milioanele de români de pe toată planeta; acasă şi oriunde pe pământ, un finteuşean nu poate suprima participarea la Sfânta Liturghie.

Asta e. Pe harta Universului, Finteuşu Mare începe de la borna Dumnezeu, urmează drumul Naţional şi se termină cu oprirea Veşnicie. Un sat într-adevăr Mare.

Anunțuri

2 Responses to „DRAGOSTEA DE ŢARĂ ESTE UNUL DIN CELE MAI NOBILE SENTIMENTE, PĂSTRAREA ŞI CULTIVAREA LUI LA TÂNĂRA GENERAŢIE ESTE O DATORIE SFÂNTĂ ŞI OBLIGATORIE”

  1. ioan bandila marceanu spune:

    astia-s romani adevarati si patrioti, doamne tane-i

  2. alexandru spune:

    vreau sa iau legatura cu dv va rog cautatima la adresa de mail din formular, putem vorbi si pe messenger.
    succes in continuare!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: