A FOST ODATĂ, CĂ DE N-AR FI FOST…

(Din seiful cu amintiri)

 „O sfintele mele cărţi! … Cât vă datoresc că sunt om, că sunt om adevărat!”  (Nicolae Iorga)

de Maria BILŢIU

Cât de greu este să privesc în oglinda timpului şi să scriu, alegându-mi cu sfioşenie cuvintele, despre un timp, demult, ascuns în negurile groase ale veşniciei. Căutându-le doar pe acelea pe care le-am numit cuvinte de duminică, încerc cu străşnicie să ajung la poarta amintirilor de altădată, unde se păstrează făptura luminoasă a bunicii mele, care mi-a marcat anii copilăriei şi nu numai atât.

Prin părţile Moldovei, acolo unde m-am născut, bunicilor le spuneam „Tata moşu” şi „Mama bună”, uneori „Buna” sau „Bunul”. De aceea noi, copiii, aşa o strigam, aşa o rugam, aşa îi spuneam şi când o întrebam câte ceva, aşa simt şi acum, în străfundurile sufletului că numai aceste cuvinte magice trebuie să le folosesc pentru aducere-aminte.

Buna mea dinspre tată, pe numele ei Maria Gh. Gavrilă, s-a născut înainte de 1900 (în 1892 sau 1893), pe valea liniştită a Slănicului, în satul cu nume atât de plăcut auzului, Cerdac, din judeţul Bacău.

În anii aceia, de când păstrez imagini în seiful cu amintiri, „Buna” era o femeie frumoasă, cu ochii de culoarea cerului senin, a căror privire te minuna. Era înaltă, bine făcută la trup, îmbrăcată mereu îngrijit, cu cămeşă din pânză albă, ţesută în război de mâinile ei, cusută după modelul cămeşilor ţărăneşti de la costumul popular femeiesc specific zonei şi, în loc de catrinţă, o fustă de culoare neagră, bine încreţită la betelie şi trasă peste poale din pânză albă cu dantelă în colţişori, în partea de jos. Pe cap purta întotdeauna basma de culoare neagră.

Am crescut lângă „Buna”, am locuit împreună, am mâncat cu toţii la aceeaşi masă. Când părinţii erau plecaţi cu treburi, ne supraveghea cu tare mare bunătate şi afecţiune. Mi-o aduc aminte cum stătea, vara, pe un scaun în faţa casei şi privea la zbenguiala noastră de sub părul înalt, din mijlocul ogrăzii. Şi acum îl privesc cu nostalgie când stau în cerdacul casei părinteşti. Acel păr cu pere mărunţele se împotriveşte timpului, rămânând în picioare, parcă aşteptând-o pe „Buna”.

Mama bună a fost o femeie „ştiutoare de carte”, cum îi plăcea să ne spună, mare pasionată de „cetitul cărţilor”. Nu pot să trec uşor peste această dragoste a „Bunei” mele. În acea perioadă istorică, dintre cele două războaie mondiale, cu reforme economice, cu o viaţă social-culturală complexă, e posibil să fi avut cunoştinţă de „Cărţile cu învăţături folositoare”, care ajunseseră să pătrundă şi în satele noastre. Fiind o fiinţă receptivă, a înţeles iute rosturile învăţăturii. M-am întrebat deseori dacă nu cumva o fi ţinut în mână vreo carte de-a scriitorului Petre Dulfu (îl amintesc doar pe patronul spiritual al Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare), că prea era darnică cu fel şi fel de sfaturi utile. Ce nepreţuit îndemn desluşim în „Foloasele învăţăturii”, carte apărută la Bucureşti, la editura Casa Şcoalelor, în anul 1927, unde scriitorul şi pedagogul Petre Dulfu avea convingerea că „Ceea ce-a ajutat pe oameni să înainteze, cu paşi şi mai repezi spre un traiu mai fericit, a fost în timpurile din urmă şi meşteşugul scrierii şi al cetirii sau ştiinţa de carte”, dorind să fie binecuvântaţi de „lumina învăţăturii”.

Probabil, lectura era una din puţinele bucurii ale bunicii, atunci când problemele de tot felul îi făceau viaţa greu de suportat. „Tata moşu” şi „Buna” aveau o familie numeroasă, cu unsprezece copii, dintre ei trăind până la vârste înaintate doar tatăl meu, Constantin, şi două mătuşi, Aurelia şi Anica, ceilalţi opt băieţi prăpădindu-se în pruncie sau tinereţe din cauza bolilor, în timpul refugiului, sau pe front, în cel de-al Doilea Război Mondial.

Erau puţine cărţi în vremea aceea. Dar chiar şi în acele vremuri grele, exista o bibliotecă în cadrul Căminului cultural Slănic. „Buna” mea era membră activă a acestui lăcaş cultural, diploma, pe care a primit-o drept recunoaştere, în cadrul unui eveniment deosebit, era de mare importanţă pentru ea.

Diploma pt Maricica Bilt

Documentul „Diploma pentru cititorii Bibliotecilor populare” are un chenar dreptunghiular din motive florale. În colţul din stânga, sus, în chenar rotund, tot din motive florale, este fotografia Regelui Carol al II-lea, iar în colţul din dreapta, jos, este simbolul Coroanei regale. Ca antet este menţionată Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” şi sub antet este trecut: „Săptămâna Cărţii 12-20 Mai 1934”.

Din conţinutul acestui document, se înţelege că Maria Gh. Gavrilă a fost răsplătită cu diploma şi premiul II pentru că a citit, de la 1 Mai 1933 până la 1 Mai 1934, 12 cărţi şi o revistă. Diploma este cu semnătura: Director general, Director şi ştampilă. Îmi dau seama ce însemnătate avea atunci lectura a douăsprezece cărţi, pe perioada unui an, câte una într-o lună.

Acest document a fost păstrat de părinţii noştri în Cartea de imobil şi acolo am descoperit-o. Când eram deja liceană, realizând că este un act valoros pentru familia noastră, am păstrat diploma în revista „Trotuşul”, apoi într-un almanah literar. Eram tare mândră de ceea ce fusese bunica. Nu am pomenit despre toate acestea, până târziu, când a venit o zi prielnică să-i spun povestea.

„Buna” mea era o femeie iubită de lumea satului. Era o fiinţă sensibilă la tristeţile şi necazurile celor din jur. Eram deja bibliotecară când un slănicean ne povestea că, în vremea războiului, mama bună citea scrisorile, cărţile poştale venite de pe front de la militarii plecaţi de acasă şi tot ea aşternea pe hârtie dorinţele părinţilor către soldaţi. „Era deşteaptă lelea Maria Gavriloaie!”, zicea nenea Jan Tudoreanu, factorul  poştal de la Biblioteca orăşenească Slănic Moldova.

„Buna” ştia ce trebuie să învăţăm temeinic la şcoală. Ne spunea multe poveşti, cele ale lui Ion Creangă erau la mare cinste. Printre poveştile preferate erau cele cu tâlc, dânsa voind să creştem buni, cuminţi şi harnici. Ne recita poezii frumoase din George Coşbuc, Octavian Goga şi Mihai Eminescu (cele de inspiraţie folclorică). Le spunea întotdeauna cu bunăvoinţă, râzând cu noi împreună, că îţi era mai mare dragul s-o asculţi.

Am văzut-o mereu cu cartea în mână. Avea multă dragoste pentru ea. Nu i-am uitat privirea aceea adâncă nici până azi. Atunci, când încă mai era în viaţă dar nu mai comunica cu noi, cum stăteam lângă patul ei şi o priveam neputincioşi, vedeam cum îşi mişca buzele, iar din când în când făcea un gest uşor cu degetele de la mâna dreaptă, întocmai cum ar fi dat filele unei cărţi. Citea ceva frumos numai de ea văzut cu ochii minţii. N-am putut să uit vreodată acele zile.

„Buna” mea s-a stins în ziua de 27 noiembrie 1962, la vârsta de 69 de ani, când eu aveam doar 12 ani, de-abia începusem clasa a VI-a. Şi de atunci au trecut 50 de ani. A fost un suflet nobil, sensibil, bun, cinstit, deşi, uneori, părea o fiinţă aspră, severă. Pentru nepoţii ei, a avut multă dragoste  şi pricepere de a ne deschide uşa unei lumi frumoase, chiar dacă ne mai spunea câteodată „Brânză bună în burduf de câine”. Binecuvântată să fie amintirea bunei mele, Maria Gh. Gavrilă!

P.S. Cu mulţumiri, colegei Ioana Dragotă pentru gândul frumos, pe care l-a avut într-o zi de vară!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: