BARIERA SE RIDICĂ NUMAI DUPĂ TRECEREA TRENULUI

de Octavian LUPU

Trenul se apropia cu viteză

Trenul se apropia cu viteză de bariera plasată la marginea acelui cartier mărginaş al oraşului. Locomotiva se profila tot mai clar având drept fundal o imagine de un pitoresc aparte al munţilor aflaţi la limita ce separă cerul de pământ, ca o linie neregulată ce se pierde în infinit. Bariera era aşezată în poziţia de interzicere a circulaţiei autovehiculelor, astfel silite să se încoloneze unul după altul într-un şirag de carcase metalice întins pe o distanţă de mai multe sute de metri.

Octavian LUPU - BARIERA SE RIDICA NUMAI DUPA TRECEREA TRENULUI

Însă nimic nu împiedica traversarea căii ferate de către pietonii grăbiţi, ce ignorau pericolul iminentei coliziuni cu sutele de tone de oţel ce alcătuiau garnitura feroviară compusă din locomotivă şi vagoanele, ce supus o urmau într-un alt şirag, alergător de data aceasta, avansând cu repeziciune către gara aflată la doar o jumătate de kilometru faţă de barieră. Din această cauză întotdeauna rămâneam încremenit lângă lămpile semnalizatoare până când trenul trecea, iar interdicţia de traversare era ridicată pentru maşini şi oameni, deopotrivă.

Când a trecut trenul

Când a trecut trenul am simţit curentul de aer generat de mişcarea sa cum mă loveşte asemenea unei tornade silindu-mă să mă prind de lemnul umed al barierei, ce îmi oferea un inedit reper fără de care aş fi ameţit cu siguranţă sau mi-aş fi pierdut echilibrul. Vagoanele se succedau cu o repeziciune de carusel ce se învârte tot mai repede într-un dans circular fără de sfârşit. Fragmente de nisip se desprindeau din containerele umplute la refuz ce erau transportate de către trenul pe care-l contemplam cu bucurie şi frică în aceeaşi măsură.

Undeva, în jocul alchimic ce însoţeşte conştientizarea oricărui sentiment, se află de fapt o combinare stranie şi specifică a mai multor tonuri fundamentale, un fel de ingrediente de bază din care ulterior sunt fabricate într-o manieră personalizată trăiri dintre cele mai diferite. Şi poate nu este întâmplătoare această alăturare de tonuri contradictorii ce te determină să te apropii şi să o rupi la fugă într-un gest ce se fragmentează progresiv pe măsură ce se încearcă punerea sa în acţiune.

Ce bine ar fi să ne putem filtra emoţiile şi să extragem tonurile lor fundamentale! Atunci am fi capabili să intrăm în laboratorul trăirilor şi să realizăm cele mai fascinante experimente, ce ar aduce o notă proaspătă clipelor pe care le petrecem în lumea materială din jurul nostru. Poate astfel am putea percepe mai bine relaţia dintre trăire şi exprimare, dintre ceea ce simţim şi ceea ce exteriorizăm într-un exerciţiu al armonizării progresive cu diversitatea naturii ce se manifestă nestingherit. Şi nu în ultimul rând, poate am interacţiona mai bine unii cu alţii, fiindcă am şti să ne alegem mai bine gesturile şi cuvintele faţă de cei ce ne înconjoară.

Un număr finit de vagoane

Dar trenul nu oferă o nesfârşită durată de contemplare. El este finit, având un număr de vagoane ce nu poate depăşi limita tehnică oferită de tehnologia de realizare a „monstrului” metalic. Şi de aceea, am dorit să-i imortalizez trecerea ca într-un videoclip, încercând să memorez secvenţial cât mai multe imagini din scurta lor succesiune ce nu a durat decât vreo zece secunde.

Dilatând percepţia se poate obţine o incredibilă rezoluţie şi o adâncire a orizontului de expresie reliefând detalii semnificative ce refuză să se descopere privirii grăbite, ce nu selectează decât ceea ce o interesează, cu un pragmatism reducţionist şi superficial. Este ca şi cum ai ataşa un teleobiectiv la o cameră de luat vederi, fapt ce îţi permite să pătrunzi dincolo de aspectul comun al realităţii pentru a observa tonurile fundamentale ce o compun.

Când am privit cu atenţie

Când am privit cu atenţie mişcarea trenului am putut observa tampoanele plasate la capetele vagoanelor, cablurile de legătură şi cârligele de prindere ce realizau un tot unitar din module ce altfel s-ar fi mişcat independent. Folosind un sistem simplu de cuplare mecanică şi altul de transmitere a aerului comprimat, ce realizează îndepărtarea saboţilor de blocare a roţilor, se putea obţine coordonarea întregului ansamblu într-o masă metalică de mari dimensiuni, capabilă prin forţa de tracţiune a locomotivei să transporte mărfuri dintre cele mai variate, aduse din toate părţile lumii.

Unde este locomotiva ce ne trage înainte pe coridoarele nesfârşite, dar cumplit de finite pentru noi, ale timpului? Nu îi disting aburul aruncat de motor, zumzăitul inconfundabil al compresorului de presiune sau scrâşnetul metalic al acţionării mecanice de putere. Nu o pot vedea, fiindcă o mulţime de vagoane îmi stau în faţă împiedicându-mă să-i disting silueta. Şi atunci, la rândul meu, mă simt asemenea unui vagon încorporat în marele tren al existenţei, al cărui straniu motor este numai timpul… Iată, ultimul vagon tocmai a trecut, iar bariera deja s-a ridicat!

Bucureşti
22.01.2013

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: