Poveste de trezit pescarii

foto_Adrian Pop

de Milian OROS

A fost odată, nu chiar tare demult, un pescar. Poate n-ar fi bine să-i spunem pescar, căci la pescuit mergea doar în timpul liber, în restul timpului era şi el bărbat ca toţi bărbaţii… Într-o zi, aflându-se pe malul unui lac, se trase sub umbra unei sălcii bătrâne, puse o momeală în cârligul undiţei şi, cu o mişcare de maestru, o azvârli până hăt departe. Liniştit, fixă băţul în mal, apoi, mândru de isprava făcută, se lăsă cucerit de liniştea din jur şi de gustul dulce-amărui al berii scoase din cutia frigorifică. Nu şi-a dat seama cât a trecut, stând aşa dus pe gânduri, când mişcarea bruscă a vârfului undiţei l-a trezit la realitate. A sărit ca ars şi, cu manevre atent studiate în atâtea şi atâtea rânduri, a reuşit să aducă peştele la mal. Efortul îi dăduse speranţe, căci zbaterea de la capătul undiţei fusese destul de încinsă, dar şi dezamăgirea îi fu pe măsură. „Marea captură” s-a dovedit a fi doar un mic şi pricăjit peştişor, nu mai mare decât un şchiop de deget. L-a scos din cârlig şi l-a studiat un timp, uimit de strălucirea solzilor care îi amintea de celebrul peştişor din poveste. Dar, cum nici mărimea, nici strălucirea nu-i foloseau la nimic, l-a aruncat înapoi în apă.

– Ce bine-ar fi fost!… murmură ca pentru sine, cu un zâmbet în colţul gurii.

Zâmbetul îi persista încă pe chip, în timp ce pregătea o nouă momeală, căci gândurile îi zburaseră la vremea fără griji a copilăriei. Deodată se auzi strigat:

– Hei, pescarule!…

S-a uitat nedumerit în jur, căci se ştia singur şi nu auzise nici cea mai mică mişcare până atunci. Cum n-a văzut pe nimeni, şi-a continuat treaba, nu fără o oarecare nelinişte.

– Hei!… Aici… Sunt chiar eu. M-ai recunoscut, dar m-ai aruncat în apă fără să-mi ceri nimic.

Aproape speriat, pescarul păşi încet către mal. Nu mai era sigur pe simţurile sale… Privi atent oglinda apei şi, cu puţin efort, zări capul peştişorului. Vorbele ieşeau articulate chiar dintre buzele pe care le rănise. Oricine şi-ar fi dat seama de asta imediat, căci cuvintele erau puţin sâsâite… Peştişorul îl privea parcă dojenitor pe omul care rămăsese ţintuit locului, cu ochii ieşiţi din orbite.

– Ei, ce-ai rămas aşa înţepenit? Chiar nu vrei nimic?!

– Ă… Păi… Nu… Eu… Nu vreau… nu ştiu! îngăimă pescarul, încercând să se liniştească şi să-şi dea seama dacă nu cumva o fi adormit şi acum visează… Se ciupi de câteva ori.

– Hai, că nu am prea mult timp… sunt aici aşa cum eşti şi tu, şi gata. Pune-ţi repede o dorinţă!

Totul era însă cât se poate de real. Şi, la urma urmei, de ce nu. Avea acum ce să povestească acasă. Se hotărî şi-i răspunse peştişorului, mânat însă de gândul de-a nu fi crezut un om prea lacom.

– Eu chiar nu vreau nimic!

– Cum se poate aşa ceva? În criza asta mondială tu nu-ţi doreşti ceva conturi prin bănci?

„Ia uite ce ştie!” zâmbi omul, liniştit acum pe deplin. Se aşeză comod pe mal şi continuă, menţinându-şi poziţia şi… verticalitatea conştiinţei.

– Nu! Îmi place aşa cum sunt: nici sărac, nici bogat!

– Aşa ceva nu mi s-a întâmplat demult! mărturisi peştişorul şi coada lui lovi apa într-o zvâcnire.

– Ei, nu toţi suntem la fel de ahtiaţi după bani…

– Nu sunteţi la fel, dar în multe lucruri sunteţi asemănaţi cu noi şi, deci, cunoscând lăcomia speciei mele…

– Nu, nu! Doar vă luăm, din când în când, element de comparaţie… De la cap se-n pute peştele… Mă ierţi, dar aşa zicem noi, oamenii!

– De zis ziceţi voi multe la adresa noastră… Ba că unii dau din mâini şi din coate, ca peştii din coadă, ba că tac ca peştii, mă rog…

– Oamenilor le plac comparaţiile!…

– Bine, bine, dar aşa muţi cum suntem, trebuie să recunoşti, ne înţelegem unii cu alţii, pe când voi oamenii, vorbiţi mult şi vă înţelegeţi puţin…

– Acum să nu exagerăm! Pe la noi, oamenii, umblă şi vorba aceea: peştele mare îl mănâncă pe cel mic…

– Da, asta cam aşa-i! Să revenim, însă, la problema noastră… Nu vrei bogăţii, cere-mi altceva… faimă, ştiinţă, dragoste… orice!

Pescarul a stat un timp, făcându-şi în minte inventarul dorinţelor din ultima vreme. S-a gândit la câte şi mai câte, dar când să le ia pe rând, îşi dădu seama că, totuşi, dacă ar avea conturi în bănci toate i s-ar putea împlini… Mă rog, apucase să apere specia umană în faţa peştişorului, aşa că acum nu putea reveni, dacă dorea să pară om dintr-o bucată. Deodată se lumină la faţă. Îşi amintise ultimele discuţii cu soţia lui, care îl acuzase că n-o înţelege.

– Uite, am o dorinţă! Fă-mă să înţeleg, aşa, în general, femeia!…

Chiar dacă capul peştişorului era aproape în întregime scufundat în apă, pescarului i se păru că-i vede buzele cum i se strâng într-un zâmbet.

– Să cred că nu poţi face asta! zise el ironic, gândindu-se că ar putea reveni la conturile bancare.

– Ei, fii liniştit! Ştiu cum, dar am păţit-o, cu ceva vreme în urmă, când cineva mi-a cerut acelaşi lucru!…

– Adică nu ai putut să îndeplineşti o asemenea dorinţă!?

– Atunci, aşa a fost!… Omul îmi ceruse să-i fac o şosea de la el din curte până la serviciu; întârzia mereu… I-am spus că nu se poate, să ceară altceva!

– Şi care a fost noua dorinţă?

– Aceeaşi ca şi a ta de acum! Şi… am preferat să-i fac drumul… chiar o autostradă…

– Şi acum să înţeleg că poţi, nu-i nevoie să schimb nimic?

– Stai liniştit! Uite, acum ţi-o îndeplinesc!…

Spunând acestea, peştişorul a sărit din apă, s-a dat peste cap de trei ori, apoi a dispărut în apele albastre-verzui ale lacului. În jur s-a lăsat iar liniştea. Pescarul a stat o vreme pe gânduri, încercând să-şi dea seama dacă este ori nu în posesia cunoştinţelor promise, dar nu a ajuns la nici o concluzie. Nu i s-a părut că s-ar fi produs vreo schimbare în ştiinţa lui asupra femeii. După un timp şi-a spus că totul fusese o aiureală, determinată probabil de „strongul” berii… Se făcuse târziu şi parcă toţi peştii din lac îi evitau momeala, căci undiţa nou întinsă rămăsese neclintită. Ba mai mult, la un moment dat, îi pieri şi pofta de a mai sta pe malul lacului, pescuitul părându-i-se o pierdere de vreme. Strânse sculele şi le aruncă în portbagajul maşinii, pregătindu-se de plecare. Băgă cheia în contact şi, când se uită în oglinda retrovizoare, întoarse capul fulgerător spre bancheta din spate. Acolo nu era nimeni. Privi iar în oglindă şi atunci, speriat, descoperi transformarea… Barba şi mustăţile-i dispăruseră… Pectoralii, cu care se lăuda în faţa prietenilor, i se transformaseră în sâni de toată frumuseţea de putea concura cu toate siliconatele vremii… Îi dispăruse părul de pe picioare, dar cel de pe cap, ca o compensare, parcă era mai lung şi mai des… A înlemnit de spaimă şi de groază. Ce vor spune soţia, copiii, părinţii şi prietenii lui când vor vedea ce i s-a întâmplat?… Cine o să-l creadă? Se gândea cu groază ce avea să se întâmple la serviciu… De fapt, nici nu ştia la ce să se mai gândească. Gândurile şi simţurile îl acaparau de-a valma, într-un iureş teribil, că aproape i se făcu rău. Apoi, dintr-odată, totul s-a oprit. Înţelesese. Înţelesese că nimeni, niciodată, nu va putea să înţeleagă cu adevărat pe cineva decât dacă ar fi în pielea lui. Şi cum ar putea oare cineva înţelege femeia? Cum altfel decât fiind femeie!…

Cu sufletul răvăşit, a coborât din maşină şi a început să-şi pregătească din nou sculele de pescuit. Trebuia să-l prindă iar pe nenorocitul acela…

foto_Delia Florea_m

One Response to Poveste de trezit pescarii

  1. theodoratheo spune:

    Ma bucur ca am dat peste blogul tau! Scrierea asta m-a facut sa zambesc! Barbatul ar trebui sa puna mana pe pestisor – neaparat! – si sa-i ceara conturi in banca! :))) Eu sunt femeie si nici eu nu ma inteleg in totalitate. Si asta e bine! Daca m-as intelege, m-as plictisi!

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: