SĂRBĂTORI PĂGÂNE

foto_Delia Florea_1

de Milian OROS

Eram mai mulţi prieteni adunaţi în chioşcul de sub vişinul din fundul grădinii mele. Nu sărbătoream ceva anume, ne întâlniserăm pur şi simplu la o cină între prieteni. Timpul zbura pe nesimţite, împărţit cu dărnicie în fel de fel de discuţii. Dezlegarea limbilor o făcuse vinul roşu, de Uileac. Seara era frumoasă, liniştită, şi corul greierilor ne adusese în suflete o armonie aparte. Lumina gălbuie din chioşc ne proiecta umbrele peste iarba de sub vişin, ţesând figuri magice. Văzându-le, gândul mi-a zburat la anii copilăriei, alunecând aproape firesc spre atmosfera plină de mistere din şezătorile de altădată. Un timp, am încercat, exagerând, evident, o translatare temporală a ei în trăirea prezentului. N-am reuşit în totalitate. Oglinda sufletească mă năpădea cu imagini tulburătoare, care nu puteau trăi decât în acel timp trecut, dar neuitat. Mă vedeam culcat în pătuţul de lângă sobă urmărind cu ochii larg deschişi poveştile vecinelor noastre, adunate în odaie, la şezătoare. Se făcea clacă la torsul cânepii. Caierele de cânepă, prinse de cozile furcilor cu sfoară, se transformau în fire lungi, nesfârşie, pe fusuri ce se roteau ca nişte titirezi între degetele torcătoarelor. Credeam că erau fermecate. Privirea îmi era atrasă de ele ca şi când roţile lor ar fi fost magneţi vrăjiţi, cu puteri magice. Doar poveştile cu strigoi, feţi-frumoşi şi zmei, spuse de torcătoare, aduceau eliberarea.

De parcă ar fi ştiut pe unde-mi hălăduia gândul, o aud pe Maria, ceva mai în vârstă ca mine, spunându-ne:

– Mai demult, la ţară, fetele torceau, ţeseau şi se gândeau la viitorul ce le era sortit… la feciorii cu care vorbeau, plecaţi în armată.

N-am îndrăznit s-o întreb dacă visurile ei de atunci le-aş putea considera transferate în viaţa de-acum, alături de Traian, prietenul nostru. Uneori acesta o privea părând a o asculta cu atenţie şi atunci stătea nemişcat, uitând de paharul cu vin din mâna lui.

Încet, încet, discuţiile alunecau, într-un balans magic, de la întâmplări trăite prin anii copilăriilor noastre, la cele din zilele actuale şi invers. Totul se amesteca în misterul acelei nopţi.

– Să vă povestesc şi eu ceva, ceva ce s-a întâmplat cu adevărat… Am martor, spun eu, căutându-o din privire pe Vicky, soţia mea. Ea m-a privit mirată, încercând parcă să ghicească cu o clipă mai devreme despre ce poveste va fi vorba.

Un timp am tăcut, să mă adun. Priveam în lungul aleii iluminate de lămpile solare, de parcă aş fi aşteptat să văd pe cineva păşind pe ea, venind spre noi.

– Cu mama mea, cât a trăit, am avut o relaţie specială, Dumnezeu s-o ierte! am început eu povestea. De multe ori nu aveam nevoie să folosim cuvinte spre a comunica. Ne priveam unul pe celălalt şi ştiam ce vrem, ce aşteptăm, ce ne dorim. Relaţia asta s-a păstrat la fel de specială, aş zice, şi după moartea ei. Ar fi multe de spus referitor la ea, dar am să mă opresc la un lucru care ne-a tulburat pe mine şi pe surorile mele…

O vreme am tăcut să-mi treacă nodul din gât, născut din dorul pentru cea de care vroiam să vorbesc. Roteam, uşor, între degete, paharul cu vin, căutându-i pierdut în oglinda de sânge chipul. Am luat o înghiţitură, apoi am reluat povestea, căci privirile celorlalţi erau aţintite, curioase, asupra mea.

– Într-o noapte, acum câţiva ani, am visat-o pe maică-mea… Se făcea că ne plimbam prin grădina casei părinteşti, povestind una, alta. Ştiam că e moartă şi totuşi discuţia cu ea o purtam de parcă nu s-ar fi despărţit de noi, de această lume, în urmă cu aproape zece ani. Faţa îi era cuprinsă de acelaşi zâmbet blând care-mi bucurase sufletul şi inima aproape 36 de ani. Îi citeam pe chip aceeaşi bunătate şi înţelegere pe care mi-o arătase cât trăise. Nu eram surprins ori speriat că o vedeam, cu toate că în vis o ştiam moartă. Când trăia, mereu se arătase în faţa mea, copil fiind, cu puteri fantastice, căci altfel cum ar fi putut să-mi vindece rănile fizice cu un simplu suflat peste o tăietură ori lovitură? Sau cum ar fi putut, cu o simplă mângâiere ori vorbă, să-mi alunge nemulţumirile şi supărările? Dar să lăsăm lucrurile astea… „Dragul meu, o aud spunându-mi la un moment dat, în vis, vă rog să-mi faceţi o slujbă de mithrii…” Cererea ei mi s-a părut şi în vis, şi mai apoi, în realitate, mai mult decât o obligaţie morală, de dragoste filială. „Şi când să fie asta?” am întrebat-o eu. „Ar fi bine în toamnă, spre mijlocul lunii noiembrie, dar să n-o ţineţi aici în sat, bine?” „Bine, mamă dragă!”, am liniştit-o eu. M-am trezit cu sufletul liniştit, deşi cred că aveam lacrimi în ochi, ori poate numai mi s-a părut. În zilele următoare le-am povestit visul surorilor mele şi soţiei.

– Sărbătoarea, Sfântu’ Dumitru, nu-i în noiembrie!… Îi pă 26 octombrie! mă atenţionează ele.

– Păi, mama nu mi-a vorbit de sărbătorile „dumitriilor”, ci a mithriilor! încerc eu să aduc lămuriri.

– Apoi de sărbătorile astea n-am auzit până amu, zice soră-mea mai mare. Tu, ni aduceţi un calendar, că poate nu-s aşe de mari ş-or hi trecute cu cruce neagră…

Una dintre ele a adus un calendar creştin ortodox şi am început cu toţii să-l studiem. Nu erau trecute nici la cruci roşii şi nici la cele negre… Nu existau!

Deşi ne aflam la începutul lunii octombrie, am început să mă agit. Eram îngrijorat că nu-mi voi putea ţine cuvântul dat mamei în vis… Am început să cercetez prin cărţi de istorie şi dicţionare, ce-i cu sărbătorile mithriilor şi cine a fost sfântul, ori zeul Mithra. L-am întrebat pe unul, pe altul, apoi pe preoţii cunoscuţi, care mă priveau uimiţi şi cu suspiciune asupra integrităţii credinţei mele ortodoxe. Până la urmă, într-o zi de noiembrie, m-am dus la Catedrala Ortodoxă din Baia Mare şi am vorbit cu un preot cunoscut despre visul avut şi dorinţa mamei mele.

– Asemenea sărbători nu există la noi, în credinţa creştină, mi-a spus el după câteva momente de meditaţie.

– De Mithra, zeul, aţi auzit? încerc eu o altă abordare.

– Nu prea…, dar n-ar trebui să aveţi încredere-n vise. Sfintele Scripturi ne arată…

– Părinte, nu vreau polemică! Vreau să ştiu ce trebuie să fac!…

 O vreme m-a măsurat cu privirea, între compătimire şi reproş.

– Poate sufletul mamei dumneavoastră are nevoie de-o slujbă de liniştire. Dacă doriţi, veniţi dimineaţa la prima oră, la data când v-a cerut… Ne-om ruga şi vom face o slujbă pentru liniştirea sufletului decedatei!…

Aşa am făcut. Într-o dimineaţă de mijloc de noiembrie, am intrat în biserică… Am aprins câteva lumânări pentru sufletele celor dragi trecuţi în nefiinţă, apoi am participat la slujba religioasă pentru liniştirea sufletului mamei. Înainte de a părăsi biserica, l-am întrebat pe părinte cât costă serviciul făcut. Preotul m-a privit câteva clipe, apoi mi-a spus:

– Dumnezeu să primească ruga noastră pentru sufletul răposatei!… Pentru asemenea slujbe nu se achită nimic, dar când veţi întâlni cerşetori ori oameni amărâţi şi puteţi să-i miluiţi, faceţi-o! Cu o bucată de pâine, cu o haină veche, dar nu cu bani!…

Eram acum mai liniştit, făcusem tot ce se putea face pentru împlinirea dorinţei mamei. Încet, încet, am uitat de cele întâmplate, până către sărbătorile de Crăciun, când, întâmplător, am urmărit un film documentar interesant pe „Discovery channel”. Documentarul, printre altele, susţinea ideea că: „ Pe 25 decembrie se sărbătorea naşterea zeului Mithra. Trecerea de la Saturnalii la Naşterea Domnului s-a făcut în anul 325, când împăratul Constantin cel Mare a adunat episcopii la Sinodul de la Niceea, unde s-a hotărât ca cele două sărbători să se suprapună…” Doamne, de câtă ignoranţă suntem înconjuraţi!…

Mi-am propus să aflu mai multe despre acest zeu păgân. Cercetând, am găsit lucruri foarte interesante, fiind surprins de câte asemănări existau între cultul acestui zeu şi cultul creştin. Uneori le vedeam chiar jenante, dar am încercat să le înţeleg sensul şi menirea adevărată. Lucrurile acestea, să recunoaştem, sunt ascunse de preoţi omului de rând, uitând că adevărul eliberează… Oricum, în momentele când dorul de părinţi trecuţi în nefiinţă mă îmbie la meditaţie, gândurile mele cuprind, de multe ori, întrebarea: „De ce mi-a vorbit mama în vis despre aceste sărbători păgâne, ea fiind toată viaţa o bună creştină, cu frică şi dragoste de Dumnezeu?” Să fi fost oare pentru a-mi aduce aminte de sinceritate şi loialitate? Nu ştiu!!!

foto_Delia Florea_2

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: