„Grădinile suspendate” ale cultivatorilor de spirit (2)

foto_Delia Florea_1

Motto: „Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi, ci să-ţi crezi întru crezarea măsurii, după cum ţi-a împărţit Dumnezeu măsura credinţei” (Romani 12)

de Mirel GIURGIU

Talentul este o însuşire de care noi, românii, facem mult caz – şi eu am admirat de când mă ştiu această virtute, dar de la Dumnezeu, pe care l-am descoperit mereu la alţii: muzicieni, artişti de tot felul între care actorii de teatru şi film făceau figură aparte. Vin la rând sportivii având în fruntea preferinţelor mele pe maeştrii balonului rotund, cei de la „U” aflaţi o vreme, alternativ, sub bagheta doctorilor antrenori Mircea Luca şi Constantin Rădulescu, având ca prim-solişti pe Z. Ivansuc, V. Mateianu, Petru Emil, idolii stadioanelor pline altădată. Trimit acum un gând plin de neuitarea celui care a fost marele campion Ion Moina, cel care a deţinut o vreme recordul Europei la 100 m plat (10, 4), domnia sa, împreună cu alţi „mari”, pe care am avut privilegiul de a-i cunoaşte personal, mi-au consolidat în minte ideea modelului, a exemplarităţii ajunse în vârful piramidei graţie valorii excepţionale a talentului dublat de o imensă dăruire, posesori ai unei personalităţi imense, afirmând o certă valoare într-un domeniu sau altul al creativităţii, mobilul dătător de sens şi strălucire existenţei.

La Cluj, locuiam în vecinătatea Teatrului Naţional – pe scena lui am admirat multe talente, de la Ştefan Braborescu la Aurel Giurumia, George Motoi, Silvia Ghelan, Geo Nuţescu, până la Florin Piersic – cel din tinereţele lui şi ale mele.

Nu mai vorbesc de marea Operă, cu Lia Hubic, Ion Piso, Lucia Stănescu, Alexandru Racolţea, la care aş putea adăuga încă multe nume, fără ostentaţie, fără a mima nici cea mai mică exagerare, faima lor depăşind hotarele ţării noastre, transformând ceea ce oamenii numesc „moda vremii”, sau „gustul acelui timp” în simple sintagme desuete, neavenite în ceea ce-i priveşte. Toţi aceştia erau pentru mulţi modele care se detaşau cu nonşalanţa proprie valorii autentice de ceea ce publicul larg numeşte MODĂ – un substantiv des uzitat astăzi, care nu discerne cu claritate între persoane, personalităţi, automobile, obiecte casnice sau de podoabă!

Am cunoscut de-a lungul timpului, pe vremea când se întronase „Epoca de Aur” a dictatorului (N. Ceauşescu), pe unii care căutau succesul la public, dar fiind doar tare-n taţi şi prea puţin hărăziţi cu vreun talent autentic, treceau prin vremi ca nişte comete căzătoare, uitaţi de un public pe care nu au reuşit să-l înşele decât pentru o foarte scurtă vreme. Despre ei se spune şi se scrie în cronici de specialitate că „nu au trecut proba timpului” – o parte dintre ei erau mai degrabă „oameni tarentaţi” decât talentaţi, ei s-au dat demult singuri uitării, tocmai fiindcă au urmărit contrariul: moda timpului, celebritatea, popularitatea cu orice preţ, – adevărate maladii ale spiritului de care suferă tot mai mulţi, pe măsură ce ne îndepărtăm cronologic de decembrie 1989.

În ceea ce mă priveşte, mi-am dat seama demult că fac parte din categoria acelor semeni care, dacă sunt sinceri cu ei înşişi, confruntându-se cu propria lor personalitate, nu-şi recunosc vreun talent aparte, demn de a fi remarcat, cultivat, menţionat cu litere de tipar în vreo „foaie” la zi, sau în chenarul lucitor al vreunui afiş.

De când l-am cunoscut pe Jules Renard, mă simt de-a dreptul reconfortat în constatarea mea, chiar foarte bucuros să afirm că, spre deosebire de alţii, n-am talent, domnule – dar poate de aceea am timpul necesar să-l descopăr şi să-l admir la alţii, mai căutaţi şi mai adoraţi de muze decât mine. Poate că mulţi dintre cititorii noştri se vor împăca cu ei înşişi, vor lăsa la o parte orice reproş chinuitor adresat sinelui, când vor da peste sentinţa peremptorie, înscrisă într-un răvaş bine inspirat, pe cât de neaşteptat, de acelaşi Jules Renard, cultivator de spirit cu care ne întâlnim aici: „Si j’avais du talent, on m’imiterait. Si l’on m’imitait, je deviendrais a la mode. Si je devenais à la mode, je passerais bientot de mode. Donc, il vaut mieux que je n’aie pas de talent”. Dacă suntem atenţi la „le conditionnel passe” – care unora dintre noi ne-a mâncat sănătatea la ora de franceză, traducem aşa: „Dacă aş avea talent, m-ar imita. Dacă m-ar imita, aş deveni la modă. Daca aş deveni la modă, aş ieşi curând din modă. Aşadar, cel mai bine e că nu am talent” – Jules Renard, mărturisire făcută în al său „Journal intime” – o carte rarisimă, în posesia căreia Sacha Guitry a intrat după o aşteptare de mai bine de zece (10) ani. O aşteptare răsplătită din plin, din câte ne dăm seama, descoperind, cu fiecare lectură, noi şi noi bijuterii literare.

Cum, efectiv mă simt bine în pielea omului pe care „nu-l chinuie talentul”, n-am fost şi n-am dorit niciodată să fiu la modă, mă străduiesc acum să-mi imaginez cam ce poate simţi cel ieşit din modă, când coboară încet şi sigur versantul ce duce spre uitare din partea celor care până mai ieri îl adulau. Din păcate, de o astfel de soartă au avut parte unii oameni extrem de dotaţi, cu adevărat merituoşi, fiecare din noi poate da exemple fără să ceară timp de gândire. Poate, cândva, vreun cititor, pasionat biograf, va creiona cu succes portretul unor glorii apuse prea devreme.

„Modestia şade bine tânărului” auzeam altădată vorbindu-se în jur, însuşirea aceasta şade bine oricui, aduce a perfecţiune, răspândeşte calm şi seninătate, amputează din capul locului deschiderea unor conflicte supărătoare, dar peste toate stă întronarea de justeţe a dialogului, acceptarea creştină a părerii celuilalt. Mi-ar plăcea să urmăm îndemnul celui care ne vrea binele când ne sfătuieşte: „Soyons modeste! C’est le genre d’orgueil qui deplait le moins”. În traducere: „Să fim modeşti! Este genul de orgoliu care displace cel mai puţin”. – Oximoron admirabil, orgoliul modestiei ajuns în posesia noastră după ce a trecut prin „furcile caudine” ale cugetărilor maestrului Jules Renard.

Încerc să mă despart pentru scurt timp de dumneavoastră invocând în treacăt motto-ul de la care am plecat în căutarea unor flori rare pe aleile grădinarilor de spirit, să recitim această aserţiune scurtă din „Epistola către Romani” tradusă din greaca veche şi adnotată şi interpretată de un fiu al Clujului, care prin felul cum a trăit şi cultivat valorile creştinătăţii, s-a aşezat demult, fără ostentaţie, pe locul de cinste al Învăţătorilor întru credinţă şi cuvânt al Neamului românesc: E vorba de Mitropolitul cărturar Bartolomeu Valeriu Anania. Domnia Sa sfătuieşte creştinii peste veacuri, încercând să dea o interpretare la îndemâna noastră a mesajului mai sus citat din Apostolul Pavel: „Omul să nu se supraestimeze, dar nici să-şi piardă încrederea decentă în ceea ce-i este propriu” – Comentariul lui Bartolomeu Anania, Noul Testament, ediţia apărută la Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, din Bucureşti, în anul 1995.

Lăsând ultimul cuvânt marelui Om al Bisericii, mă opresc aici şi vă invit la „Dialog de la distanţă” (vă aduceţi aminte emisiunea televizată cu succes altădată?) imaginat cu o mare dăruire spontană a minţii şi sufletului, actualizând dictonul lui Sacha Guitry: „Redouter l’esprit c’est craindre la raison”. În traducere liberă: „A te teme de spirit înseamnă să-ţi fie frică de gândire” – Sacha Guitry.

Va urma

Anunțuri

2 Responses to „Grădinile suspendate” ale cultivatorilor de spirit (2)

  1. Mihail Giurgiu Georg spune:

    Va multumesc foarte mult-cum am promis voi continua pe aceeasi tema a Gradinilor suspendate…. Sunt incantat de felul in care ati redactat acest articol..   Cu alese ganduri si dor de Cluj, Mirel Giurgiu

    ________________________________ Von: e-Bibliotheca septentrionalis An: mirelstom@yahoo.com Gesendet: 13:45 Dienstag, 19.März 2013 Betreff: [Articol nou] „Grădinile suspendate” ale cultivatorilor de spirit (2) WordPress.com angelajucan posted: ” Motto: „Să nu te crezi mai mult decât trebuie să-ţi crezi, ci să-ţi crezi întru crezarea măsurii, după cum ţi-a împărţit Dumnezeu măsura credinţei” (Romani 12) de Mirel GIURGIU Talentul este o însuşire de care noi, românii, facem mult caz – şi eu am a”

  2. Dr.Mirel Giurgiu spune:

    Eu am scris eu, am raspuns…Eu am vorbit ,eu m-am auzit…Cum se vede pe nimeni nu misca ,nu impresioneaza aceste „Gradini suspendate”-spiritul n-are cautare…probabil mai toti prefera asfaltul.,vitrinele si trotuarul.,argintii…..”De gustibus non disputandum.”….Cuvintele ,n-au sare destula pentru gusturile cititorilor -in schimb noi avem gustul inutilului…Dialogul ramane un deziderat ce tinde catre nicaieri in societatea noastra romaneasca.,mai extinsa mai restransa-tot acolo suntem ……Nici macar Jules Renard citat aici cu mult elan-nu intereseaza pe nimeni…Atunci la ce bun sa mai scriu domnilor…?La ce bun sa mai fac invitatii la plimbari prin „Gradini” cand autostrazile par mai interesante…?
    Din orgoliu..? Din vanitate…?
    Nu le am ,nu le posed,nu le cultiv…

    Dr.Mirel Giurgiu

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: