Alege-ţi plaja, nisipul, vântul şi stânca

Nu-i trândăvie viaţa, ci trudă şi-alergare (Cuviosul Serghie Sevici)

 de Vavila POPOVICI,
Raleigh, NC

foto_VavilaPopovici_SupravietuireaVieţuim, adică existăm. Despre viaţa noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a păşit prin întreaga pădure a istoriei poporului român –, spunea că ea este mărginită în timp, în spaţiu, în putinţa de manifestare, că reprezintă aşa de puţin, încât „trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

Echilibrul dihotomic al vieţii – egalitate/nonegalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în faţa legii duce la abuz şi corupţie, ea se măreşte şi datorită factorului educaţional; egalitatea de şanse oferită este şi ea de multe ori nerespectată, aşa încât spusele filosofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, şi uneori „poporul cel mai nobil îşi poate pierde nobleţea; măduva îi este zdrobită în oase, şi dorurile sale cele mai alese şi frumoase sunt coborâte până la minciună şi înşelăciune…”

Omul simte când viaţa îşi pierde demnitatea, când ea este pusă în pericol, şi încearcă să supravieţuiască. Supravieţuirea poate fi de natură fizică sau psihică, poate fi de scurtă sau de lungă durată, poate fi individuală sau colectivă. Metodele de supravieţuire diferă. Ele pot fi necivilizate, precum cerşitul, hoţia, prostituţia etc., sau pot alege o cale demnă, civilizată. Oricum, cei ajunşi în preajma fenomenului – fiindcă se poate numi fenomen –, bombardaţi fiind cu factori de stres, sunt cuprinşi de teamă – un sentiment extrem de neplăcut –, de anxietate, uneori furie, frustrare, depresie ori remuşcare.

Adeseori termenul de supravieţuire este folosit greşit de unii oameni cărora le place să se tânguie, confundând greutăţile inerente ale vieţii cu cele ameninţătoare de înfrângere, moarte. Pe de altă parte, este tot atât de adevărat că ceea ce facem sau trăim zilnic, în aceste vremuri, constituie de cele mai multe ori acţiuni sau situaţii de supravieţuire şi nu aparţin unei vieţi normale, în care s-ar desfăşura corect toate acţiunile noastre şi ar avea răspunsuri corecte. De aceea, ne confruntăm cu trecerea în aria adevăratei necesităţi de supravieţuire imediată, uneori dobândită în scurt timp, alteori angajată pe un termen lung.

Natura, ca şi istoria, ne-a arătat şi continuă să ne arate că cei care nu luptă, cei slabi, pier. Legislaţii binevoitoare, milă, ideologie nouă, nu pot inversa această lege. Se poate obţine o păsuire – bună şi ea –, dar nu o victorie. Se pune întrebarea: Cum trebuie acţionat pentru supravieţuirea biologică: în mod barbar, sau civilizat? O perioadă din istoria omenirii era în vigoare maxima: „La raison du plus fort est toujours la meilleure” (Dreptatea celui mai puternic este totdeauna cea mai bună) – primul vers din celebra fabulă a lui La Fontaine – Le loup et l’agneau (Lupul şi mielul); de aici au derivat expresiile: „Forţa primează dreptului” sau „Dreptul pumnului”. În război, de exemplu, conta enorm forţa fizică şi numărul luptătorilor. Barbarii au răpus colectivităţile civilizate (ţări, imperii), de cele mai multe ori prin forţa numărului celor participanţi la acţiune. Dar evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei din ultimul secol a schimbat radical situaţia strategică. Cea mai evidentă şi totodată tristă manifestare a avantajelor ştiinţei o reprezintă capacitatea distructivă a armelor moderne, cu care naţiunile se apără sau sunt pregătite să atace. În prezent lumea e altfel! Se pare că a devenit valabilă logica lui Kant privind moralitatea, „Nu trebuie să ucizi” fiind un principiu, dar nu o lege morală, fiindcă nu întruneşte atributul universalităţii, permiţând şi excepţii, existând împrejurări când trebuie să ucizi, de exemplu într-un război. „Nu trebuie să furi”, dar când îţi mor copiii de foame, te duci şi furi o găină sau un porc din curtea vecinului, să-i poţi hrăni. Faci un păcat, dar ai cugetul împăcat prin motivaţie. Şi aceasta pentru că supravieţuirea, se spune, include eroismul, curajul şi uneori sacrificiul. Iată cum principiile se pot schimba, legile morale rămân însă aceleaşi. Dar, sacrificiul poate uneori suprima viaţa, când vrem prea mult, ori vrem totul, neluând în seamă că nu putem totul (Non possumus!).

Pentru a supravieţui – ni se atrage atenţia –, fiecare dintre noi trebuie să se adapteze noilor condiţii. Şi ceea ce era bun înainte: atitudine, pregătire, efort, număr – nu mai e acum nici adecvat, nici suficient. Nu se mai poate supravieţui „mioritic”, sunt de părere unii. Metodele vechi, tradiţionale de supravieţuire ale înaintaşilor noştri erau bune, astăzi ele nu mai sunt toate de mare folos. De exemplu, la sate oamenii lăsau uşile caselor descuiate, fiindcă oamenii se cunoşteau, respectau legile morale cu stricteţe şi pe uliţe nu pătrundeau străini. Astăzi, pe şosele circulă şi opresc în sate tot felul de oameni, unii certaţi cu legile. Altădată – şi aceasta cu puţini ani în urmă – trebuia să ştii: să înoţi, să mergi pe bicicletă şi să scrii la maşină. În prezent e nevoie de alte învăţături: limbi străine, meserii noi, şofatul, folosirea calculatorului. Supravieţuirea în viitor este condiţionată de policalificare, de permanentă reorientare şi adaptare, nu de clasica „meserie pentru viaţă”. Soluţia pentru vieţuire şi dezvoltare durabilă este: muncă, muncă şi iar muncă, făcută cu capul, dar, de data aceasta şi cu inima. Numai astfel ne putem salva din sărăcie sau din mizerie. Şi să nu ne „aflăm în treabă” – vorba lui Petre Ţuţea şi să nu ne facem că muncim!

Şocul emoţional conştientizat al sărăciei sau inadaptabilităţii produs la nivel de gânduri are o mare forţă care poate deteriora efectiv fiziologia organismului; omul se poate îmbolnăvi şi moartea-l vânează. De aceea, poate, omului i se cere astăzi să fie mai conştient ca oricând, prevăzător, responsabil, să nu alerge după satisfacerea instinctelor primare, pierzând timp şi demnitate şi acceptând compromisuri, nerespectând legile morale. Pentru aceasta, omul mai are nevoie şi de sprijin din exterior, adică de sprijinul societăţii în care trăieşte, o societate cât de cât sănătoasă şi nu una bolnavă! Însă, obligatoriu, e nevoie de participarea şi voinţa individului. Dacă tu te încăpăţânezi şi nu vrei să lupţi, să răzbeşti, nu te mai poate ajuta nimeni. Un om raţional şi cu credinţă în Dumnezeu nu poate refuza lupta.

Când începi să vezi că viaţa pe care o iubeşti se deteriorează, că refugiul în muncă, în artă, în literatură, nu se mai produce ca o tămăduire, că nu eşti luat în seamă şi nici răsplătit cum se cuvine, uneori şi blamat, începi să te gândeşti la diverse căi de soluţionare, de salvare a fiinţei tale, printre ele şi emigrarea – la modă astăzi – ca o soluţie pentru supravieţuire. Ea trebuie să fie însă bine motivată conştiinţei tale. Sunt unii care emigrează nu pentru a-şi salva viaţa, nefiind în această situaţie, ci doar pentru a profita de unele avantaje materiale, neglijând partea cea mai importantă, cea a sufletului. Ce facem cu el? Nu ar trebui gândită şi cântărită bine această acţiune, puse în balanţă toate avantajele şi dezavantajele, pentru ca mai târziu să nu-ţi reproşezi ţie însuţi pasul făcut? Oamenii la care partea sentimentală atârnă mai greu la cântar pot suferi toată viaţa în urma acestui pas făcut. Dacă eşti un om raţional, luptător, puternic şi în măsură să realizezi supravieţuirea în noul mediu, adaptându-te, atunci nu vei suferi şi vei fi mulţumit că ai reuşit să te salvezi, că ţi-ai atins ţelul, căci „o viaţă fără ţel e o moarte timpurie”, spunea şi Goethe. Este tot atât de valabil pentru un individ, ca şi pentru o întreagă naţie.

De multe ori, ideea de supravieţuire ni se pare banală, dar ar trebui să-i acordăm o mai mare atenţie. Importantă devine starea psihică în care ne aflăm, priceperea şi abilitatea de a folosi o cale bună de supravieţuire din cele existente. Începi prin a-ţi pune întrebări ţie însuţi, devii mai realist, învingi temerile, adopţi o atitudine pozitivă, într-un cuvânt, te antrenezi, până ţi se inoculează această dorinţă de supravieţuire. Crezi sau eşti sigur că ai găsit calea supravieţuirii. Urmează să te arunci într-o lume despre care ştii poate prea puţin uneori, nu cunoşti prea bine ce te aşteaptă, cu ce şoc vei fi confruntat.

Scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler (n. 1928) ne spune că societatea dispune de mijloace prin care leagă generaţia actuală de cea trecută, acest simţ dezvoltându-se prin cunoaşterea istoriei, prin moştenirea acumulată în artă, muzică, literatură şi ştiinţă, dar, noi nu dispunem de mijloace similare pentru viitor, neavând o moştenire a lui; poate fi însă trezită o conştiinţă a viitorului, în scopul atenuării acestui şoc al lui, ocupându-ne de prevederi şi găsirea unor soluţii la problemele viitorului, pentru a putea dobândi deprinderea anticipării lor. Probabil factorul imaginativ trebuie dezvoltat în acest moment şi pentru aceasta avem nevoie de îndrăzneală. „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”, putem citi într-unul din cele mai frumoase capitole ale Evangheliei după Ioan. A îndrăzni înseamnă a dobândi curajul de a acţiona. Există şi riscul pe care trebuie să-l luăm în seamă, adică să fim conştienţi că ne expunem unui posibil pericol. Dar, nu riscăm imens dacă nu avem curajul unui risc?

Viitorul ne preocupă. Femeia-filosof Hannah Arendt (1906-1975) spunea că „ceea ce face cu adevărat diferenţa dintre această generaţie şi generaţiile trecute, în toate ţările, este hotărârea primeia de a acţiona, bucuria în acţiune, garanţia de a putea schimba lucrurile prin eforturi proprii”. Şi gândul m-a dus la cuvintele Fericitul Augustin: „Învaţă să-ţi scrii durerile pe nisip şi bucuriile pe stâncă”. Totul este, zic, să-ţi alegi plaja, nisipul, vântul şi stânca.

Umanitatea îşi are mersul ei, înaintează oricum, iar noi trebuie să ţinem paşii cu ea. În aceste condiţii, poate oricine să-şi pună întrebarea: Dar eu cum trebuie să acţionez? Răspunsul trebuie căutat în cuvintele lui Nietzsche, care propunea în drumul ascendent al omului, folosirea „propriilor picioare”. Filosoful şi poetul francez Jean-Marie Guyau (1854-1888), în scurta sa existenţă, a avut un optimism care se apropia de cel al lui Nietzsche, dar, în plus, a avut şi o mare sensibilitate, o adâncă iubire şi înţelegere a omului. Vorbea despre puterea vieţii şi despre acţiune, numai ele putând rezolva o mare parte a problemelor gândirii. Considera că sacrificiul poate fi, în anumite cazuri, o extindere a vieţii, preferând un elan de exaltare sublimă unor ani întregi de banalitate. „Părinţii, spunea el, sunt cei care ne feresc de erorile în care ei au căzut, noi ferim descendenţii noştri de erorile noastre, fiindcă în orice eroare există puţin adevăr şi această mică parte de adevăr merge crescând, întărindu-se”. Să ne bizuim, aşadar, mai întâi pe noi înşine, pe gândirea noastră, pe paşii noştri şi apoi pe gândirea şi paşii celorlalţi oameni. Să fim călăuziţi de sentimentul religios în tot ce întreprindem, întrucât el, acest sentiment, desemnează dependenţa, legătura reciprocă cu divinitatea. Minunate sunt cuvinte acestui filosof, de care oricine îşi va putea aminti cândva: „Dumnezeu este prietenul pururi prezent al primei şi al ultimei ore, pe care-l vom regăsi chiar acolo unde ceilalţi nu ne pot urma, până şi în moarte. Cui să-i vorbim de fiinţele care nu mai sunt şi pe care le-am iubit? Printre aceia care ne înconjoară unii abia îşi mai amintesc de ele, ceilalţi nici nu le-au cunoscut…”

Filosoful grec Epictet (50-135 d.H.) spunea că nu trebuie să ne temem de sărăcie, de exil, de închisoare sau de moarte, ci să ne temem de propria noastră teamă. Şi pentru a nu ajunge să ne temem de propria noastră teamă, ne este necesară voinţa şi stabilirea unui ideal, în aşa fel ca viaţa să nu fie lăsată la voia întâmplării. Mi-au plăcut două fragmente din scrierile lui. Primul: „Viaţa la voia întâmplării este ca apa revărsată: tulbure, glodoasă, greu de răzbătut, vajnică, zgomotoasă şi repede trecătoare”, cel de al doilea: „Viaţa orientată după un ideal este ca izvorul nesecat: curat, limpede, gustos, răcoritor, înviorător, căutat de toţi, bogat şi pururi fără de sfârşit”.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: