Primăvara

de Mirel GIURGIU

Primăvara ochiul pleacă la cules de nestemate verzi cutreierând aleile răsfăţate de sori glumeţi ce scriu în dansul lor epigrame scăpărătoare de luciri scurte, adesea înşelătoare. Aerul tot mai blând răsuceşte cercuri tot mai largi de lumină, tot mai încăpătoare şi mai avide în câmpul visărilor unduitoare animate de crescendoul viorilor invizibile. Muzele verzi adună luciri de izvoare în căuşul mâinilor, deşteptat gurilor noastre însetate de prospeţimi regăsite. Echinox al înfiripării transparente pe fond de muzici aiuritoare, primăvara este asceza înaripată planând către verdele lumilor intermediare acolo unde cei muritori îşi caută nemurirea contemplând feţele îngerilor, captivate de nimbul divinităţii. Primăvara – prima noastră vară, vrea parcă să ne încredinţeze încă o dată limpezirilor din aerul parfumat prin care se zăreşte „Paradisul pierdut” de fiecare dintre noi, de multe ori uitat în ungherele copilăriei. Mai ştim, oare, să îmbrăcăm haina cea nouă, haina de sărbătoare, cu dezinvoltura care se potriveşte atunci când te preumbli prin livezile merilor ce dau în floare? Pot, oare, harfele crengilor înfiorate de murmurul vântului să ne redea muzica depărtărilor spre care alergam altădată, convinşi că dincolo de deal vom atinge cu mâna linia orizontului?

Poate verdele tot mai des şi mai intens de pe coline, să înăbuşe în noi regretul cu gust amărui, de-a nu fi avut parte, de-a nu fi fost în stare, de-a nu fi fost să fie, demult o bucurie, care să dea aripi sufletului nostru avid de înălţări către orizonturi pline de visări, risipind cenuşiul mercantil, stăpân arghirofil devenit peste noapte, peste capetele şi voinţa noastră Împărat neînduplecat?

Vara noastră, Primăvară, mereu nouă, mereu vaporoasă, adu cu tine pe căi văzute şi nevăzute

comori de justeţe – comori de frumuseţe – tainic chivot de veşnică tinereţe.