MOLDOVEANCA

de prof. Traian RUS

A venit şi vremea acestei „poveşti”, care de multă vreme a dospit în mintea şi în sufletul meu. Acum s-a copt şi îşi spune rugăciunea, ca pâinea caldă scoasă din cuptor.

Tot satul o cunoaşte pe Florica lui Gheorghea Tarbii, dar puţini îi ştiu povestea vieţii. O poveste foarte tristă. Una dintre acelea care te fac să te întrebi dacă Demiurgul poate fi numit „bunul Dumnezeu”. S-au poate ursitoarele…

Florica lui Gheorghea Tarbii_Ecaterina Cepoi_foto_Traian Rus„Aveam şapte ani când am venit la Oarţa de Sus. Era în 1947. Parcă mă şi văd: o fetiţă bălaie, cu două codiţe aurii. Noi am fost şase copii. O venit un ordin că cei care vor să dea copiii în Transilvania să se înscrie la primărie. Tata ne-a înscris pe trei. În Moldova au fost trei ani cumpliţi. În primul a bătut o grindină care a distrus absolut totul, iar în următorii doi n-a căzut nici o picătură de ploaie. Toate rezervele de hrană ale familiei s-au epuizat. Aveam vite, turmă de oi. Le-am mâncat pe toate. Am mâncat fructe de pădure, urzici, orice era comestibil. Fratele mai mare a lucrat o zi întreagă la un bocotan şi o căpătat doi pumni de tărâţe din raţia boilor. O fost bune şi acelea, pentru că măicuţa ne-a făcut din ele nişte colăcei care parcă aveau gustul cozonacilor. Într-o noapte, tătuca ne-a luat pe toţi trei şi ne-a dus la Huşi. Un drum lung, prin întuneric, care ne-a ţinut până dimineaţa. Acolo ne-au băgat într-o şcoală şi am aşteptat cam o săptămână. Acum îmi dau seama că plecarea noastră a fost organizată de stat. Am aşteptat de fapt trenul special care s-a format pentru a ne aduce în Ardeal. Un tren din vagoane de marfă. Drumul a durat cam o săptămână. Trenul oprea în toate gările, luând alţi şi alţi copii, până s-a umplut. Mi-a fost cumplit de frig. Era în luna decembrie şi pe gerul acela groaznic nu ne puteam încălzi decât unii de la alţii. Mâncare ne-au dat, ce-i drept, iar delegatul care ne însoţea a avut grijă de noi. Am plâns tot drumul pentru că m-am trezit fără părinţi, fără nici un sprijin. Mă tot întrebam cine o să mă ajute dacă mi se va întâmpla ceva. Şi-mi era atât de frig. Un frig de care parcă n-am mai scăpat niciodată. Am ajuns la Cehu Silvaniei cam pe la Anul nou, complet îngheţaţi. Ne-au dus într-o şcoală şi am aşteptat să vină cineva după noi. Nişte sanitari ne-au tuns pe toţi la zero şi ne-au tratat cu nişte soluţii şi unsori, pentru că toţi eram plini de râie şi de păduchi. Doamne, ce plângeau fetiţele mai mari când le-au tuns! Ne-au ţinut cu forţa. În straiţă aveam un ciob de oglinjoară şi când m-am cotat în ea m-am apucat şi eu de plâns. Fusese prima din şirul nesfârşit de agresiuni care pe mine m-au însoţit toată viaţa. Nu mă văzusem niciodată tunsă la zero. Mi se părea că arăt îngrozitor. Toată viaţa am regretat că nu am păstrat cozile acelea blonde. Aş fi păstrat cu mine copilăria. După vreo câteva zile, pe patru dintre noi ne-au strigat afară. Acolo ne aştepta o sanie. M-am bucurat că-l strigaseră şi pe unul dintre fraţii mei şi că vom merge împreună. Când am ajuns la Oarţa de Sus parcă am intrat într-o lume albă. Totul era alb. Şi pădurea şi gardurile şi pomii. Absolut totul. Şi dealurile înalte. Măgura. Ştiam că ajunsesem la capătul drumului. Ne-au dus în casa lui Mihaiu lui Gheorghe, pe vremea aceea primar sau delegat sătesc. Nu mai ştiu bine. Ne-am dezmorţit şi cam peste o oră în casă a intrat un bărbat. Era Petrea Coţului. S-a uitat la noi cu atenţie. A rămas cu privirea aţintită asupra mea şi a exclamat: «Asta-i Floricuţa noastă!» Apoi, m-a luat şi m-a dus acasă la el, pe Bichiş. Abia aşteptasem şi eu să se termine acel drum de calvar şi ca atare l-am însoţit, fără a mai sta pe gânduri. Mai târziu am înţeles de ce m-au ales pe mine. Avuseseră şi ei o fetiţă, Florica, care murise la vârsta de 11 ani. M-au luat pentru bănatul (amintirea) fetei lor. De atunci toată lumea mă ştie şi mă strigă cu numele de Florica, deşi pe mine mă chema Ecaterina. Ecaterina Cepoi. Fusesem rebotezată, iar numele Ecaterina mi-a devenit din ce în ce mai străin. A doua zi după masă, când m-am trezit, am auzit-o pe nana Anica: «Măi Petre, io mă tem că la fata asta i-a fi tare drag somnu. Da i l-oi scoate io din cap». N-am prea înţeles atunci ce-a vrut să zică, dar mai târziu mi-am dat seama că nu mă luaseră numai din milă. M-au luat şi ca slugă. Aveau destulă avere şi cu greu îi făceau faţă Atât pe cei doi băieţi, Găvrila şi Văsălica, cât şi pe mine, ne-au pus să muncim până la epuizare. Dacă badea Petre era mai blând cu noi, nana Anica ne-a găsit de lucru tot timpul. Era o femeie aspră. Nu m-a tratat cu dragoste niciodată. Nici pe băieţii ei. Nu ştia ce-i dragostea maternă. N-am avut ce face. După ce am mai crescut şi gătam cu lucru la noi, mai mergeam şi la alţii, la sapă, la moară la hoaspe, pe bani. Toţi trebuia să-i dau. N-am avut bani niciodată şi, Doamne, cu cât drag mi-aş fi cumpărat şi eu, ca alte fete, mărgele, cercei, ruminele, zadii! Mai ales după ce am crescut mai mărişoară. Nici la şcoală nu m-au lăsat să umblu decât o clasă, când aveam zece ani. Îmi amintesc cum s-a exprimat nana Anica: «N-oi mânca io pup de prescură după tine». Vroia să spună că nu m-oi face preoteasă. După doi ani de zile au venit să mă ducă acasă. N-am vrut să mă duc. Mă temeam de foamete. Aici măcar aveam ce mânca. Nici tata n-a insistat. Pe fratele meu care o stat la Văsălica lui Tetiş l-a dus. Nici fratele de la Şomcuta n-a vrut să meargă. Mai mult, a mai adus un frate. S-au făcut tractorişti amândoi şi s-au descurcat. La bătrâneţe i-au adus şi pe părinţi şi i-au îngrijit. Acolo au şi murit. Din când în când ne mai întâlneam. Eram totuşi recunoscătoare acestei familii a lui Petrea Coţului. Ce m-aş fi făcut fără ei ? Aşa cum au fost cu mine, mai mult răi decât buni. Au fost părinţii mei adoptivi. N-am vrut nici să-i fac de ruşine în sat. Badea Andreica lui Ianoş mă chema mereu să mă duc la el, dar l-am refuzat şi bine am făcut, pentru că şi nana Ruzalea a fost o femeie rea. Am stat la aceşti oameni 12 ani. Eram fată de măritat deja. M-am îndrăgostit de Văsălica Ioşcoaii şi m-am hotărât să mă mărit cu el. Ai mei n-au fost se acord. Deşi lucra la moară, Văsălica nu era pentru ei soţul ideal. Spuneau că nu l-au văzut niciodată cu coasa pe umăr sau cu sapa la mână şi că voi muri de foame. Era şi o problemă de neam. M-am hotărât atunci să fug cu Văsălica, la casa lui Miclăuş. N-am avut noroc nici de data asta. Ne-a văzut Onuţu Lucreiţî că intrăm acolo şi s-o dus repede şi ne-o pârât. O venit după mine şi m-o dus acasă cu forţa. A mai venit Văsălica să mă mai ceară, dar nu m-au lăsat nicicum. Au mai trecut câteva luni şi s-a întors din armată Gheorghea Văsălichii Tarbii şi-a început să vină la noi în hăbdişte. Apoi au venit să mă ceară. Ai mei au fost de acord şi s-au înţeles. Aşa am ajuns noră la Onica Tarbii, una dintre cele mai spurcate femei din sat. Eu zic că din toată lumea asta. O scorpie adevărată. Începea a treia etapă a calvarului meu. M-a urât de cum am ajuns la ei, pe deal. Nici femeia asta n-a putut iubi pe nimeni. Soţul meu lucra la sonde şi era mai tot timpul plecat. Venea acasă doar în libere sau în concediu. Eu am trăit cu această femeie turbată peste 40 de ani. Toată ziua blăstăma. Şi când a ajuns neputincioasă blăstăma din pat. Nu umbla nici la biserică. O singură dată a încercat să se spovedească şi când să înghită anafura au părăsit-o puterile. A mâncat-o popa în locul ei. La fel se comporta şi cu bărbatu-său şi chiar dacă el mai avea tresăriri de orgoliu, tot nu se lăsa. Fugea de frica bătăii, dar se întorcea către el şi îi făcea sâc cu mâinile. Bietul de el! După ce a slăbit a primit destulă bătaie. Pe mine a reuşit o singură dată să mă lovească cu fierul peste un picior. Gheorghe, bărbatu-meu, s-a supus şi el. Îmi motiva că nu are ce-i face, că nu vrea să se facă de groază în sat. Toţi banii familiei erau pe mâna ei. Şi era de o zgârcenie totală . Nouă ne spunea că suntem prădători, că nu ştim să grijim de ei. Toată ziua îi număra şi când nu-i ieşeau punea vina pe mine. Odată a pierdut o sută de lei şi atunci asupra casei s-a abătut o adevărată urgie. S-a potolit doar după ce am găsit bancnota. Eu n-am avut bani niciodată. Nu mi-am putut cumpăra nimic. Ea cumpăra tot. Ce credea ea. M-aţi întrebat dacă m-am dus vreodată în Moldova, să văd satul în care m-am născut. Cum era să mă duc dacă n-am avut bani niciodată ? Apoi, când Gheorghe venea în concediu, soacra îi programa toate zilele. Ştiu doar că satul meu s-a numit Grumezoaia şi că era în raionul Huşi, judeţul Fălciu. Acum am auzit că şi-a schimbat numele şi că ar fi în judeţul Vaslui. Tare rău m-a bătut Dumnezeu cu această femeie. După ce a murit cumnata Mărioara din sat, nepoata Florica a chemat-o la ei ca să-l îngrijească pe taică-său. Eram fericită că în sfârşit am scăpat de scorpie. N-am avut noroc nici de această dată. A făcut atâta scandal şi acolo încât într-o bună zi Florica i-a pus calabalâcul într-o căruţă şi a trimis-o acasă. Calvarul a reînceput. Când nu mai puteam răbda fugeam în poiată sau în ogradă şi plângeam. Cât am plâns eu cred că n-a mai plâns nimeni. Şi după ce a ajuns la pat blăstăma şi bodogănea continuu. Când a murit am crezut că mă voi bucura. Nu m-am putut.. Parcă m-a apucat mila de ea pentru viaţa ticăloasă pe care a avut-o. Nici bătrâneţea nu mi-a fost tare bună. Bărbatul meu a murit acum câţiva ani. Apoi m-am îmbolnăvit de cancer. Pentru o vreme s-a oprit. Tratamentul cu citostatice m-a făcut să mă mai văd odată fără păr pe cap. Ca atunci, la 7 ani, când am fost tunsă la zero. Trăiesc cu frica că boala va reveni. Ce pot să fac altceva decât să mă las în voia lui Dumnezeu. Este unica mea speranţă. Cred în El, deşi mie mi-a hărăzit o viaţă atât de amară. Acum sunt singură. Aş dori ca băiatul meu să mă caute mai des. Are şi el problemele lui şi vine prea rar pe acasă.”

Această poveste de viaţă poate fi o lecţie. O lecţie mai ales pentru cei cărora Dumnezeu ne-a dat de toate şi care ne-o irosim. Nu strică!

Oarţa de Sus, martie 2013-03-22

P.S. Am aflat informaţii şi despre ceilalţi „moldoveni” care au venit la Oarţa de Sus:

Două surori, Valeria şi Domnica, au venit la badea Valer, care le-a dat o bucătărie de vară. Erau deja fete de 18-19 ani. Sătenii îşi mai amintesc că erau tare frumoase şi harnice. Făceau lucruri de mână minunate. Erau şi bune horitoare. Au fost „adoptate” rapid de tineretul satului. În scurtă vreme s-au măritat prin satele vecine. Se spune că una dintre ele s-a măritat cu un învăţător.

Un copil a venit la Floarea lui Matei. Îl chema Mircea. A stat la această familie vreo 9-10 ani de zile. S-a făcut şi el un fecior frumos. Nana Floare ar fi vrut să-l înfieze, dar părinţii au venit şi l-au dus în Moldova. S-au despărţit cu multă durere, cu ochii plini de lacrimi.

Cohal Gheorghe a venit la Oarţa de Sus din Benesat, unde se „aciuase” împreună cu toată familia. Era deja fecior şi s-a angajat la Văsălica Moghii, la capre. Apoi a devenit ciobanul satului. A fost toată viaţa cioban. Şi strămoşii săi fuseseră ciobani. Când, pilit fiind, era provocat să povestească despre foamete începea să plângă. Apoi, cu greu, relata aspecte cutremurătoare. Spunea că a văzut dimineţi în care copiii satului urmăreau cireada de vaci şi se băteau pentru boabele de porumb pe care le adunau din balegă. Sau despre femeile care acopereau geamurile şi făceau întuneric în case pentru ca pruncii să aibă senzaţia că este tot timpul noapte şi să nu ceară de mâncare. S-a căsătorit cu Florica Evii, divorţată de Filipu Bodonii. Cohal era un fecior frumos, „roşcatu satului”, plin de sănătate. Nana Florica, mai bătrână şi mai pirpirie, s-a ţinut de cojocul lui, aducându-l mereu acasă din tentativele frecvente de evadare. L-am cunoscut ca pe un om comunicativ, simpatic. Un păhar de palincă nu l-a refuzat niciodată. Nu s-a putut despărţi de „dulcele grai moldovinesc” până la moarte. Se trăgea din satul Puţureni, comuna Coţuşca, judeţul Botoşani.

Nana Moga Maria era soră cu Cohal. El a adus-o în Oarţa de Sus mai târziu şi a măritat-o cu Văsălica Moghii. Aşa a devenit Mărioara Văsălichii Moghii. A adus la Oarţa meşteşugul „plăpumăritului”, sursă bună de câştig pentru o vreme. Acum are 83 de ani, şi este tare bolnavă. Am stat puţin de vorbă şi am constatat că ea nu şi-a modificat de loc graiul. În prezenţa mea, referindu-se la un gard, i-a spus „dânsul”. Nici dumneaei, nici Cohal n-au avut copii.

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: