Poem sărutând mâna poetului

de Răzvan DUCAN

Poemul sărută mâna binefăcătorului său
şi apoi îşi ia zborul într-un spaţiu metafizic
pe care şi-l construieste singur.
Ca o batistă ce păstrează în fluturare
lacrima despărţirii pe un peron de gară,
poetul păstrează pe hârtie
sau în folderul calculatorului, caligrafia poemului,
placentă din care apa devenirii i-a început curgerea.

Poetul cuvintelor_AdrianPop7

Pe suflete, aproape-departe, rămân amprente,
semn că poemul a fost pe acolo
şi că poetul nu şi-a pus mănusi ipocrite.
Spre deosebire de pasăre, poemul nu depune ouă, ci
dimensiuni.
Spre deosebire de puii păsării, puii poemului
sunt o formă profilactică a regăsirii de sine.
Nu ajung ochii să vezi şi nici urechile să auzi.
Într-un târziu poetul moare,
dar poemul, la fel ca un foc,
sapă cu mâinile goale în malul de întuneric.
Asemeni flăcării luate imediat
de pe mormântul lui Iisus Cristos de la Ierusalim,
în Noaptea de Înviere,
flacăra poemului nu arde, ci purifică.

( 16 aprilie 2012)

Scrie un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: